Creatiile userilor - Proza

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Initiere intelectuala in tainele intelesurilor inteligentei emotionale - prima parte(?)

Nu e pentru trolli

Doua forte se intalnesc si ne ofera starea momentului, starea cotidiana "sufleteasca"; ar fi posibil a le numi rationalitatea si irationalitatea, dar altii isi vor revendica dreptul de autor si definirea; ar fi posibil sa le numim intelepciune si iubire, insa la fel se vor gasi nenumarati care sa le revendice intelesurile asa cum considera ei, iar a le numi inger si demon, implica o confuzie si mai mare; cum oare pot fi numite?

Impreuna reprezinta un dualism si alcatuiesc o simbioza ce caracterizeaza "starea viata psihica" a celui numit om; separat sunt cumva forte contrare intrucat una dintre ele conduce la distrugerea treptata a vietii (irationalitatea).

Teribila anomalie provine din nestiinta si in consecinta confuzia in care ne aflam.

De ce ar fi iubirea o dovada de irationalitate?

Pentru ca noi ca specie inca nu am dobandit nivelul evolutiv de a trai iubirea asa cum se cuvine, adica rational; si acuma vor veni o gramada de trolli (trolli in privinta celor pe care eu le inteleg) si se vor crampona de un anume sens al cuvantului rational (ca si in privinta "irationalitatii").

Sensul pe care eu il dau azi acestor termeni, e unul ce depaseste actuala intelegere, ma refer la depasirea unor bariere ce ne impiedica sa vedem inteligenta ce sta la baza sentimentalismului, algoritmii functionali (deschizatorii de acces, portalurile, purtatoarele) formati de ratiunea sentimental-emotionala; si, o asa clarviziune dobandind, deabia atunci ne e posibil a urmari "animalutul-fiara"-sentiment, in ceea ce incerca el a ne tari.

Datorita evolutiei precare a umanitatii, expresia "ascultati inima", se afla la nivelul intelesului de "indragosteala" (dragoste in care te pierzi, irationala, nebuna), asa de indragita de animalul-om, in loc sa fie: "ascultati inima (intuitia) inteligentei emotional-sentimentale" si astfel iubeste cu o inima destapta (intelepta) astfel incat sa nu contribui la distructiva ta si a semenilor (sa zidesti treptat, nu sa demolezi treptat, treptat, atat pe tine cat si pe ei).

Vai, adica cum, blamezi dragostea, iubirea?

Blamez prostia unei ere primitive.

Aia nu mai e iubire daca o faci rational (zic trollii).

Pai bai trollule care esti tu cu toti dascalii tai, daca nu intelegi ramai troll!

Inainte de a continua sa reamintim un lucru: insasi rationalitatea implica o deviatie pe care trolli o considera ratiune, anume convingerea; aceasta, convingerea oricat ar fi de fundamentata stiintific, sau prin incredintari spirituale, ori prin "am vazut cu ochii mei" si altele din acestea, nu e rationament; de ce? intrucat implica si ea o componenta afectiva, care o face atasament, da, implica o componenta numita "senzatie-emotie-sentiment atasamental" (uite asa, ca asa functioneza omul), acea componenta ce te face sa fii atasat de adevarul tau, fie el stiintific, religios, spiritual, personal, cotidian, banal sau existential, ..., si astfel sa iti ingustezi pana la disparitie orizontul vizionar, sa renunti la libertatea conceptuala.

Repet pentru a nu stiu cat-a oara, pana la urma, "animalutele" sentiment (emotie), nu sunt vinovate, ele isi fac treaba pentru care primesc existenta, se manifesta in ceea ce ne e dat a le recepta, irationalitatea blamata de mine, nu conssta in factorul afectiv in sine ci, in nestiinta de a ne scrie algoritmii, accesul, purtatoarele construite intelectual, cele ce dau permisiunea afectivitatii in realitatea existentiala umana; pana si "animalul afectivitatii atasamentale", doar isi face jobul, nu e vina lui ca noi suntem asa de primitivi incat nu avem capacitata de a doza afectivitatea astfel incat sa nu ajungem atasati, compulsivi, "curve emotional-sentimentale" regulate si pe fata si pe verso atunci cand realitatea ne ofera o comanda declansatoare (stimul); am ajuns ca niste "robotei futaciosi" (in privinta tuturor aspectelor afective de orice nuanta) si in loc sa ne smerim din cauza inculturii si lipsei educationale, noi ne umflam in orgoliu elogiind irationalitatea distructiva.

E foarte dificil, repet, ca sa schimbi naravul lupului, mai ales a unuia adult, sau sa faci din vaduva, fecioara, e mult mai lesne cu puii (copiii), dar inca nu sa inventat o asemenea educatie, sau daca s-a inventat nu a fost inca asimilata de un spectru suficient de competent si larg al populatiei, care sa o promulge la nivel institutional.

Cum am ajuns noi din "legume carnale", niste fiinte educate, care stiu sa isi mentina echilibrul fizic (si psihic in oarece masura) in functie de o multitudine de factori (asimilati conform referentialului specific oferit de realitatea in care am venit si trait), sa vorbesca, sa intelega sensul realitatii (asa cum il intelegem fiecare), sa interrelationam cu noi insine si cu lumea (in cele in care fiecare se intelege pe el si lumea), sa ne hranim si sa ne procuram hrana, sa ...?

Extrem de greu, ani si ani de truda a pruncului, copilului, adolescentului, tanarului si adultului ce fiecare dintre noi am fost si am devenit.

Am fost educatii sa focalizam anumite aspecte ale realitatii si o facem, dar nimeni vreodata nu ne-a invatat sa focalizam, sa ne concentram atentia in privinta formarii algoritmilor intelectuali ce vor sta la baza viitoarei noastre conduite, astfel incat acestia s-au format asa cum sa intamplat, alandala si acuma ne constatam prizoniei ai convingerilor si ai emotional-sentimentalului (si nu numai, dar as complica si mai mult ceva ce din afara pare o chestie alambicata), prizonieri al lui "asa simt", "glasul inimii", "asa imi vine", "e logic", "sunt incredintat ca asa e" si o multitudine de asemenea "daturi" ce primesc consimtamantul nostru ca "daturi", indubitabilitati.

Suntem nebuni?

Dracu' stie taica, dracu' stie (taci trollule ca habar nu ai ce zic!), poate nu nebuni, dar in oarece grad de psihoza ne aflam precis.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Pas de furnica

Toate elementele existentiale ale realitatii, fie ca realitatea chiar e posibil a exista ca realitate fizica, fie ca se afla doar in mintea noastra, nu fac altceva decat sa isi faca datoria, sa faca ceea ce sunt potentate sa faca prin ntura lor, chiar daca interventia lor pare pentru noi negativa.

Orice element existential al realitatii, daca simte senzatia de liber arbitru asa cum mi se intampla mie si foarte probabil si voua, are obligatia sa se raporteze la realitate prin prisma acestui dat (fie el real sau doar o inductie in mintile ce suntem).

Asa e realitatea, ce sa facem, cu cine sa ne certam? Da, desigur putem inventa personificari ale naturii realitatii si sa ne razboim cu ele, sa le invinovatim sau sa le slavim; multi au fost si sunt cei ce fac asta (faciliteaza), fie tipic, fie prin acces la atipicitate initiatica (initiati spiritual, preoti, samani, vrajitori,...) si chiar atipic alterat (vezi bolnavul psihic ), precum si cei ce se pierd in iluzia unor (trairi) miracole ce de fapt are alt substrat.

Atunci de ce totusi avem tendinta de a ne considera in razboi cu acestea daca ele nu isi fac decat jobul, isi indeplinesc menirea?

Pentru ca ne creaza distructiva.

Asa e dar, un sarpe care m-a muscat fie si mortal, alcoolul care mi-a paradit ficatul, imbatranirea, atractia, placerea, hotia, furia, ..., ce vina au?

Ele sunt doar constituenti ai realitatii care actioneaza conform imanentei lor, conform naturii lor, menirii pentru care exista, de ce am denaturat noi natura realitatii prin conceptualizare, prin valorizare?

Numai datorita intamplarii, nestiintei, educatiei, neatentiei ajungem parteneri in conflictul cu asemenea "daturi", practic e vina noastra sau asa e de la natura realitatii, dar in nici un caz nu e vina lor.

Iar cand spun "vina noastra", in nici un caz nu trimit la a da acces vinovatiei in realitatea proprie, ca sa ne bagam in durere si mai apoi in suferinta de vinovatii, o nu, nici vorba, ar fi o alta cadere din libertatea inocentei, ar fi ceva aberant, nu o valorizare necesara, eu trimit la responsablizare.

Pentru ca nu a avut cine sa ne educe, am ajuns macaciosi, pofticiosi, fricosi, rusinosi, lenesi, prea muncitori, ahtiati dupa placeri, zgarciti, invidiosi, frustrati, lacomi, desfranati, maniosi, furiosi, nepasatori, nerabdatori, tristi, nefericiti, ...

Nu spun, e posibil ca unele sa ne vina de la natura (prin ceea ce filozofia materialista numeste ereditate), dar problema noastra se cuvine indreptata catre a face ceva prin educatie.

Acuma nu insemna ca nu trebuie sa facem nimic in privinta celor enumerate (si enorm de multe neenumerate) despre care am zis ca nu e vina lor, trebuie sa facem ca nu suntem pietre, ne protejam de activitatea lor, le limitam accesul pe at posibil si cand e cazul; dar pentru asta e necesara educatie in acest spirit si asta nu exista sau daca exista e combinata cu felurite abateri de la esenta lucrului in sine.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Arta libertatii de spirit

Continuund, se pune firesc intrebarea: daca elementele existentiale isi fac doar datoria, implinesc menirea pentru care exista (fie ca vorbim de elemente de natura fizica, fie de natura psihica), oare elementele ce simt senzatia de liber arbitru (respectiv oamenii), sunt in aceeasi ipostaza?

Aceasta e o tema despre care am mai scris dar a ramas in uitare (uitarea celor folositoare e un acces la realitate ce are o menire distructiva), motiv pentru care arta modelarii in spiritul libertatii are de suferit.

Daca un sarpe te musca intrucat nu ii cunosti si nu i-ai respectat legea (indiferent daca afost sau nu din intamplare, neatentie), la fel cum face si tutunul, alcolul, pofta, placerea, durerea, ..., oare omul poate fi inclus in aceeasi categorie?

Desigur, dar iti e necesara o ampla experienta si evolutie in spiritul artei libertatii (de spirit); nu dau cuvantului spirit vreo tenta religioasa sau spirituala, in sens clasic.

E lucru mare sa vezi intr-un om, oricare, indiferent ce a facut, doar un element existential care a facut ceea ce a facut intrucat asa functioneaza el.

E vinovat sau nu?

Simte senzatia de liber arbitru deci e responsabil si nu trebuie iertat pentru orice, altfel apare anarhia, insa, vai de mama ei de mentalitate ce domneste in "sufletele" noastre; traim o realitate a unei educatii precare si in loc sa cultivam evolutia noastra in spiritul inocentei o facem in spiritul (cautarii) vinovatiilor.

Un om, oricare, actioneaza in conformitate cu felul in care se sintetizeaza in el insusi raportarea la realitatea zis proprie si realitatea zis inconjuratoare si daca el comite fapte pe care le catalogam ca nepotrivite, reprobabile, e doar pentru ca asa functioneaza el la acel moment, la fel ca oricare alt element existential fizic sau psihic.

Ma supar pe el sau nu?

Dar supararea ce e?

O durere (zis psihica) proprie, amplificata mental la grad de suferinta.

Pai si asta nu e in detrimentul tau?

Ba da.

Deci?

Imi fac rau mie insumi.

Exact.

Dar il blamez?

Ce insemna "a blama", e in spiritul inocentei?

Nu.

Atunci nu il blamezi.

Si ce fac?

Tocmai asta e, "nu faci".

Cum asa?

Din ce porneste, din ce provine orice "a face" ce vrei a o inteprinde (referitor la exemplul la care ne raportam sau la orice altceva)?

Din ceea ce obisnuim a numi trecut, practic provine din amintire.

Inocenta nu se afla in amintire, amintirile nu sunt niciodata suficient de inocente, inocenta e un acces la realitate propriu siesi (imanentei inocente), nu are ce cauta in accesul la realitate numit (imanenta) amintire (amintirea, inocenta si orice alt element existential numit fizic sau psihic, sufletesc, spiritual sau cum mai vrem a le numi, e ea insasi doar in ceea ce e ea insasi, in intrinsecitatea sa si nici cel putin nu stim daca real noi traim, consumam imanente, dar o luam ca atare; imanenta inocentei nu are ce cauta in imanenta amintirii sau invers).

Asadar daca provine din amintire provine din mentalitate, ori mentalitatea e o valorizare, nu mai e inocenta, tocmai de aceea se spune de exemplu (se spune teoretic intrucat nimeni nu aplica), "nici un acuzat nu e vinovat decat dupa ce e condamnat", prezumtia de nevinoatie (dar nu discutam aici despre coruptia sistemelor omenesti, inclusiv justitia).

Desigur acuma nu vom actiona in spiritul inocentei expunandu-ne atacului sarpelui!!! dar, nici nu vom trada inocenta intrucat e singura noastra "nevinovatie" (versus disparitia din separatie; acesta e o tema mai ampla expusa in scrierile mele) in realitatea pe care natura fizicitatii si psihicitatii necesitatlor ne-a obligat a o experimenta.

Si reluand un exemplu mai vechi:

E al dracului (un individ oarecare)?

Asta insemna ca tocmai ce i-ai gasit circumstante atenuante prin acest "e al dracului"; da, poftim, asa, e al dracului si de aia nu e cum vrei tu, dar daca esti asa un fin cunoscator al lui, de ce nu cunosti si modul in care il poti ajuta sa nu mai fie asa cum de fapt ai tu impresia ca e intrucat interpretezi felul lui de manifestare asa cum se sintetizeaza in felul tau de a functiona?

Si tu la randu-ti esti perceput ca "al dracului", de catre altii, dar tie iti gasesti circumstante atenuante mereu si mereu (nu ma refer aici la demoralizati si cei "bolnavi" de auto-invinovatire).

Poftim? nu face cum zici tu si de aceea nu se vindeca de a mai fi "al dracului"?

Maestre crede-ma, daca tu il vezi pe el ca fiind "al dracului", leacul tau e "al dracului", adica o prostie la fel de mare ca si aprecierea ta referitor la el (cauta pe aia cu paiul si barna din ochi).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Descarcarea constienta dar in deplina cunostinta de cauza

O alta tema neglijata si chiar uitata, e cea a descacarcarilor periodice constiente in deplina cunostinta de cauza (vizavi de "constienta" in care facem desigur constient ceea ce facem, dar purtati de valul poftirilor, placerilor, compulsiunilor, atasamentelor, obisnuintelor, rutinei,...).

In lucrarea noastra evolutiva avem negresit urcusuri si coborasuri (in vremea caderilor din care musai vom reveni, e potrivit sa ne multumim doar cu "a nu claca iremediabil", atat; depinde de nivelul fiecaruia desigur); dupa o vreme clacam daca nu am avut grija in prealabil sa detensionam acumularile, indiferent care e aspectul realitatii vietii despre care discutam.

In general refularea nu e ceva potrivit, a acumula mereu nu face decat sa sporeasca presiunea si asta duce automat la defulare distructiva.

Unii dintre noi, dam frau liber unor manifestari rezultate din compulsiunea maica a multei distructive, pe considerentul ca astfel nu vor ajunge a refuleaza, dar ei nu fac altceva decat sa isi hraneasca "dracii" (e o figura de stil utilizata in religia crestin ortodoxa).

Adevarata descarcare se face in mod constient si controlat, dozat, adica o facem cu cap, cand hotaram noi sa o facem, nu cand algoritmul emotional activat de o comanda, auto-induse in ceea ce numim inconstient, deschide larg poarta(lul) accesului emotiei in realitatea proprie.

Aceasta e o lucrare deosebita si pentru noi incepatorii e de preferat sa fie executata asa cum spun abecedarele de psihologie-psihosinteza (de exemplu, periodic bati cu nuiaua un obiect si iti strigi, iti manifesti oful, asta simbolizand ceva ce te framanta, ce te asupreste, te macina, sau, ceva ce stii tu ca daca nu o descarci de buna voie, se descarca ea cu de la sine putere atunci cand tie lumea mai draga si te ia pe nepregatite de-ti strica toata starea sufleteasca tie si chiar celor din jur, ...).

O lucrare superioara e sa te lasi prins de o anumita manifestare, de exemplu de manie sau alta poftire (una culinara), dar numai cate putin pentru a diminua doza de acumulare); exista insa riscul sa nu poti controla fenomenul si sa o dai in bara daca nu esti suficient de evolut (intarit) in lucrare, adica exista riscul sa cazi in manifestarea fara discernamant a "animalutului" emotional-sentimental al poftirii si patimirii (emotiei sau sentimentului respectiv, ...).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Sa invatam a fi Oameni fiecare cu el insusi

Am calatorit binisor prin lumea intelesurilor inspirative, dar, ca sa dobandim noi ceva eliberare posibila referentialului de realitate in care ne constatam, prin intermediul unei asemenea calatorii, e o lucrare a celor avansati, a contemplativilor in contemplatii superioare, asa ca, noi acestia mai putin avansati avem trebuinta certitudinilor etapei evolutive respective si astfel sa lucram ceva cat de cat; altfel? cu nimic nu ramanem.

Si ce ne e de trebuinta?

E de trebuinta in etapa practica actuala (desigur teoria merge inaintea practici si zburda in intelesuri ce depasesc cu mult nivelul posibilitatilor lucrarii practice actuale) sa intelegem cine suntem (asa cum ziceam, intr-o etapa superioara intrebarea "Cine sunt", e ceva fara sens, e aberanta; asa cum e de exemplu etapa disparitiei din separatie).

Si cine suntem?

Cum am zis de fara de numar ori, suntem capacitati traitoare de realitate ce constatam o multitudine de "senzatii" (utilizez termenul in sens general referitor la tot ce e posibil omului a sesiza, a percepe, a constata, a consuma ca realitate), incepand de la senzatiile ce ne dau impresia unui corp fizic si a unui psihic (suflet, spirit), pana la senzatiile ce ne dau impresia necesitatilor, incepand de la necesitatea respiratiei.

Dar asta a fost doar o scurta introducere; cine suntem?

Beneficiari ai unei realitati personale parut dependente de noi (beneficiarii senzatiei de liber arbitru) si ai unei realitati parut independente de noi (in parte parut interioara corpului si in parte parut exterioara lui; e foarte posibil sa fie exact cum spune stiinta si cum realitatea are tendinta a ne impresiona "de la badie si pana la opinca", daca nu ne punem intrebari); altfel zis, suntem capacitatile ce ne consumam (traim) ca fiind un corp fizic cu functionalitati psihice (lumea interioara) aflati intr-o realitate existentiala exterioara numita lume, natura, univers.

Acuma, ce constatam noi la acest moment?

Constatam ca am dezvoltat o multitudine de ...; cum oare sa le zic? oricum le-as zice, nu se intelege ce am vrut a spune intrucat noi nu vrem sa ne asumam responsbilitatea.

Am dezvoltat o multitudine de dragalasenii.

Noi nu am avut nici o sansa, dar nici una, ca sa intelegem la timp cine suntem si in consecinta am imbratisat teoria ce era la moda in etapa in care am facut parte din realitate, teoria materialista (foarte ok. dar doar o teorie pe care o contrabalansez mereu intrucat e acceptata coplesitor fara cel putin a ne intreba ce si cum; de fapt mai nimeni nu intelege real posibilitatea iluziei materialitatii); si, nu am avut la fel nici o sansa sa intelegem ca educatia pe care parintii si toti cei ce au contribuit la educatia noastra, ne-au oferit-o, nu face altceva decat sa ne invete cum anume sa ne autodistrugem mai usor.

Asa se face ca ne constatam adulti care avem anumite preferinte in diferite domenii ale vietuirii; adulti care fumeaza, consuma alcool, sucuri artificiale, mancare total diferita fata de starea naturala, adulti prizonieri ai poftei de placeri gustative si ai poftei placerii mancatului, ai poftei de placerea frustrarii, ai poftei de placerea vinovatiei, ai poftei de placerea maniei, ai poftei de placerea orgolioasa (mandria negativa) cu toate odraslele ei intai nascute (infatuare, vanitate, aroganta, ...), ai poftei de placerea sexuala (cu toate nuantele ei de indragosteala "nevinovata"; sarutul ascunde promisiunea sexului, chiar daca indivizii nu o constientizeaza chiar atunci), ai poftei ... invidioasa, tristetii, cupiditatii, ...; stiu e extrem de dificil a observa extrem de subtila pofta de placere ce poate sta de exemplu in spatele enervarii.

Ca sa intelegem mai bine cat de incarcerati suntem in intelesurile pe care educatia ni le-a oferit, o sa reiau un exemplu oferit la tv.

Initiatorii experimentului au construt o camera cu pereti laterali stg, si dr, plus tavanul, mobili (formau o constructie separata pe role) si mai lungi (vizibil din exterior) decat podeaua, iar podeaua era fixa; camera avea tablouri pe pereti si toate dotarile unei camere fara insa a avea ceva pe podea.

Subiectii erau rugati sa intre in camera si (uneori) sa tina o tava cu pahare pline cu apa.

Atunci cand din exteriorul camerei cativa indivizi impingeau constructia formata din pereti laterali si tavan, subiecti (fie ca erau adulti sau copii) isi pierdeau echilibrul si daca nu cadeau, cel putin se dezechilbrau si rasturnau paharele.

Cand au fost chestionati, au oferit acelasi raspuns: s-a miscat podeaua!!!

In tot ceea ce traim ca realitate, beneficiem de intreaga educatie primita sau autoinsusita, toate intelesurile de toate felurile de cand suntem, educatie ce ne face sa vietuim in modul in care o facem.

Nu ai cum sa renunti total la conceptualizarile educational insusite, e aberant, nu ai fi capabil nici cel putin sa iti mentii echilibrul si in plus ai face pipi pe tine, plus o enormitate de problematici despre care nu ne duce capul sa ne dam seama ca sunt conceptualizari intrate asa profund in functionare incat nu constientizam ca ar fi conceptualizari (depinde si ce sens dam termenior: conceptualizari si intelesuri).

Bun, asadar inocenta am vandut-o si pe bune si pe ne-bune intrucat in mare masura habar nu aveam ce face; acuma insa, intrucat deja beneficiem de "un sistem functional al lui a fi in cunostinta de cauza referitor la ceea ce ne distruge" (pe aspectele pe care fiecare a reusit a fi constientizat pana in etapa actuala), stam noi asa la umbra proprie si e posibil sa ne intrebam:

Bai frate, cine cu cine se lupta in mine?

Pe cine iubesc si pe cine urasc?

Cine imi vrea binele si cine raul?

Poftim, in cazul pacerii de a manca si a placerii gusturilor (atat de cultivate, elogiate, in zilele noastre), in cazul placerii fumatului, a "placerii" enervarii (e valabil pentru toti oamenii, dar e extrem de subtil a observa o asemenea nuanta a enervarii, aceea de placere), ne-am trezit mai toti gata indragostiti si beneficiem din plin de rezultatele lor: obezitate, coxartroze, boli de inima, diabet, boli de ficat, stomac, pancreas, plamani, comotii, ...; si in plus, probleme psihice din cauza disfunctionalitatii perceptiei relatiei cu noi insine si cu altii.

Daca iubim pe acestea, pe cine nu iubim?

Sanatatea.

Nu suntem tot noi aceia care se distrug ajungand la valori critice ale glicemiei, colesterolului, tensiunii arteriale, la degradarea organelor interne, la stari tensionate, conflictuale cu noi insine si oamenii, la angoase?

Ba da.

Si de ce nu reusim sa nu mai purtam acest razboi cu noi insine?

Intrucat educatia umanitati e una insuficient evoluata.

Asadar "eu" fumatorul sau "eu" cel ce am tendinta de ingrasare, .. de a consuma dulce, cel ce ma enervez, am orgolii diferite, deprimare, frustrari s.a.m.d, ma iubesc pe mine acesta ce ma distrug pe mine?

Asa se pare.

Adica pe cine? Cine sunt eu acesta pe care il iubesc?

Bazal sunt tot capacitatea ce se percepe om carnalo-psihic (in toata complexitatea fizico-psihica in care ne percepem) ce are necesitati (incepand de la a respira), dar la un nivel ma aproape de a fi auto-insusit, iata ca inainte de a-mi da seama, am dezvoltat o iubire distructiva fata de "un mine", o sub-personalitate naravita catre a ma autodistruge.

Toate aceste tendinte, obiceiuri, fac parte din mine, sunt eu (referitor la oricine desigur), ele musca din mine, ma mananca de viu si eu le iubesc!

Nu e aiurea?

Ce pot sa fac?

Ca sa fac, sa ma reeduc, sa invat sa ma iubesc in alte aspecte ale complexeitatii ce ma percep a fi, astfel incat polul egocentrismului sa tinda a avea aspecte mai mult pozitive decat negative.

Pana nu invatam a ne identifica cat mai mult ca fiind un sine constructiv, riscam sa ne iubim in a fi distructivi de sine.

Dupa ce incepem sa ne identificam in fatetele ce merita cultivate, e vremea sa incepem lucrarea de iubire de sine rationala.

Ce facem cu iubirea fata de ceilalti?

Deocamdata o lasam in seama acumularilor de pana acum intrucat, pana nu va invata cel ce se numeste pe sine om, a fi Om cu sine insusi, ce pretentii sa aiba de la el in privinta altora?

Evlavia fata de tine insuti e o lucrare naturala pentru Oameni si ea ii duce candva la Oameni.

E o diferenta colosala intre egoismul pozitiv si cel negativ.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Completare si chiar restructurare a intelegerii rusinii

Rusinea fiind o problematica mai usor abordabila decat mania sau sexualitatea (de exemlu), incerc prin ea sa inteleg mai bine schema logica functionala a afectivitatii la care suntem supusi de catre natura realitatii.

De exemplu: de ce nu poate un individ sa ceara restul (maruntisul), sa zicem?

De rusine?

El nu stie sigur de ce, dar nu indrazneste.

Si totusi de ce nu indrazneste?

Pentru ca persoana de la care trebuie sa il ceara (are el impresia) o sa gandeasca despre el: “Ce zgarcit, …!”

Si ce daca ar gandi asa?

Il deranjeaza sa gandeasca asa despre el.

De ce?

Deoarece el nu e zgarcit (are el impresia).

Dar si de e si de nu e, si de gandeste celalat asa sau nu, de ce ii pasa?

Intrucat a asimilat pe “a fi zgarcit” si ceea ce e legat de asta, ca fiind ceva negativ, ceva blamabil, ceva de rasul lumii, ceva deranjant, nepotrivit, jenant, nu e potrivit sa se afle el intr-o asemenea postura;

a dezvoltat o iubire (atasare) fata de acest aspect al sinelui, fata de acesta fateta, “sub-personalitate”, practic a dezvoltat o iubire de sine (de acest aspect al sinelui) ce ii pricinueste neputinta de a cere restul; nu cere restul intrucat iubeste o fateta (distructiva de sine pana la urma, “incatusatoare” de libertate de spirit) a propriei constructii de sine (de el insusi), o fateta ce considera (considera el individul de fapt) pe “a fi zgarcit”, asa cum am zis mai sus; care fateta a devenit “obiect” al atasarii, al dezvoltarii unei afectiuni puternice, al unei iubiri.

Ce rezulta de aici?

Ca rusinea e de fapt nascuta (declansata) dintr-un anumit gen de iubire de sine (a unei si unor, fatete ale sinelui, ale personalitatii).

Diferenta dintre o iubire naturala, constructiva (indiferent de felul ei, fie ea indragosteala tineresca, fie iubire pasionala, fie iubire matura) si una insuficient de evoluata, distructiva, e data de factorul atasament (factor distructiv in anumite conditii; cand, odata "obiectul" atasarii fiindu-ne luat, disparut, cadem in angoasa, in suferinta, indiferent daca "obiectul", e un obicei, emotie, conceptie, paradigma, ideologie, doctrina, dogma, sentiment, obiect, animal, persoana, ...).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Atasamentul, nu e iubirea?

O cercetatoare era prezentata aseara intr-o emisiune la un post tv. si ea explica metoda prin care a ajuns a evidentia aspectele cerebrale legate de iubire.

A fost ales un cuplu si inca un individ pentru test.

Partenerul din cuplu si individul celalat, au fost testati la tomograf printr-o metoda de excitare cerebrala (ceva de genul: vizualizare de zeci de ori a chipului partenerei din cuplul ales pentru experiment); la final au fost vizualizate si comparate rezultatele tomografiilor celor doi (partenerul din cuplu si individul necunoscut celor doi).

Cercetatoarea a explicat ca exista in creier trei centrii ai ceea ce in general numim iubire si ei se afla unul in Hipotalamus si ceilalti doi in apropiere; unul e centrul sexualitatii, altul e centrul indragostelii ce se produce in prima parte a unei relatii de cuplu si al treilea (a spus ea, cercetatoarea), e centrul atasamentului, adica al iubirii adevarate.

In tomografia partenerului din cuplu, se vedea cum pe langa oarece activare a centrului sexualitatii si indragostelii incipiente, era activat si centrul atasamentuli (nu am retinut rezultatul individului ce nu facea parte din cuplu, dar se spunea ca rezultatele testelor sunt evidente pentru cei ce iubesc sau nu).

Ma bucurat oarecum faptul ca stiinta a ajuns in parte la aceleasi concluzii la care am ajuns si eu inspirativ; dar ramane in continuare problema atasamentului intrucat, nu atasamentul reprezinta elementul concludent al iubirii, ba din contra.

Altfel zis, ei au descoperit de abia centru cerebral al atasarii, nu insasi iubirea (inca se face confuzie intre atasare si iubire), mai au de cercetat (asa cum si eu mai am de explorat inspirativ intrucat nici eu nu am inteles inca suficient si eliberator).

Care e problema?

Este, si inca una fundamentala.

Care e problema cu fumatul, mancatul, orgoliul, frustrarea, vinovatia, rusinea, invidia, frica, cupiditatea, pofta, placerea, ...?

Pai tocmai asta e problema, faptul ca individul in cauza a facut din ele un obiect al atasarii, "obiectul", fata de care au dezvoltat o puternica afectiune atasament-ala; adica ce? iubire.

Dar nu e iubirea iubire si atat?

S-ar zice ca nu, tocmai ce s-a dovedit si stiintific ca iubirea e de 3 feluri (zic ei; ea fiind de fapt de cel putin 4 feluri): iubirea sexuala, indragosteala, iubirea atasament si iubirea insasi; in acceptiunea mea de acum/azi, iubirea e de fapt doar iubire, dar nu am fost educati sa iubim liber; civilizatia umana a invatat in general sa iubeasca sexual, indragostit si atasament-"al", intrucat astea vin de la sine, tot asa cum vin si necesitatile fiziologice cele mai elementare.

Acuma insa, e cazul sa ne dam seama ca avem si minte, in sens de ratiune, de judecata a mintii, de capacitate de a intelege superior, intelept; ca deaia ajungem fumatori, lacomi, zgarciti, frustrati, aroganti, vanitosi, pofticiosi si inca vreo mie de altele asemenea, din cauza de educatie, lipsa, defecta.

Daca noi permitem accesul in realitatea proprie a iubirii, dar o facem fata de sex, de indragosteala sau ca atasament, ajungem in conditionare si dependenta si nu exista individ care sa nu aiba o multitudine de conditionari, majoritatea insa nu constientizeaza asta (a nu se confunda cu faptul ca as trimite neaparat la austeritate, nu, trimit mai ales la constientizare!).

Iubirea nu avem cum sa o descriem intrucat este un sentiment, dar dupa rodirea ei in noi, ne dam seama daca e iubire pura sau e iubire deviant canalizata (catre sex, indragosteala sau atasament).

Nici o problema nici cu sexul si nici cu indragosteala, cu o singura clarificare, sa nu fie atasament, adica conditionare; cine sufera necontrolat si chiar isi ia viata atunci cand nu mai poate benficia de sex si indragostela (cu tot ce presupunea asta, inclusiv partenera sau partenerul), acela nu se afla in puritatea iubirii ci, in deviatia iubirii fata de un obiect atasament-al (insasi indragosteala cu toate starile ei specifice, atat de unice si exaltante, poate fi obiectul, de exemplu).

Ramane ca inspiratia sa faca lumina in acesta delicata problema: iubire si atasare; in sensul: e afectiunea puternica pe care o dezvoltam fata de ceva sau cineva (inclusiv fata de anumite stari sufletesti), insasi iubirea? aceeasi iubire dar deviant canalizata?

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Durerea versus suferinta si neplacere

DEX-ul e util desigur, numai ca in fiecare domeniu de activitate exista dictionare specifice domeniului respectiv; asa e si cu domeniul cunoasterii de sine.

In domeniul cunoasteri de sine, durerea se cuvine delimitata de neplacere si suferinta.

In ce sens?

Durerea apare ca ceva neplacut (covarsitor majoritar) si ea poate fi numita suferinta, insa, e potrivit a constientiza cat e durere fenomenul in cauza si cat e acel fenomen amplificat de minte si transformat prin auto-impresionare intr-o durere si mai mare, intr-o suferinta (i-as zice eu).

Dar ce, suferinta nu e durere?

Conform DEX general, este, dar conform DEX-ul cunoasterii mele de sine, nu, asa cum am zis mai sus.

Dar durerea e neplacere pana la urma?

Cum am delimitat durerea de suferinta asa o delimitam si de neplacere, intrucat atat placerea cat si neplacerea sunt in general exacerbari ale mintii ce a ajuns a beneficia de o realitate devianta.

E natural sa resimtim durerea de orice natura atunci cand e cazul, dar nu e natural sa ne lipim de ea (ca minti ce suntem) si sa o amplificam, iar noi o facem mereu si mereu.

E natural sa resimtim gusturile alimentare, estetice si emotional-sentimentale in general, dar nu e natural sa ne lipim de ele (ca minti ce suntem) instaurand hegemonia lui placut si neplacut care, ne-au trimis in lipsirea de libertate de "spirit", in conditionari mici si mari, banale sau existentiale, cotidiene sau pe termen lung.

Sunt desigur si altele de care ne-am lipit, minti fiind, dar nu e momentul evidentierii.

message in a bottle... for you, only....

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat strict in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiv creativa de atunci, din acele momente inspirative!)

Perspectiva a dreptatatii si nedreptatii, mai putin evidentiata

Prin fenomenul nedreptate, sa scoatem din anonimat educatia datorata inteligentei, ce a dus la inscrierea in functionalitatea noastra a unora dintre mecanismele ce deschid portile emotional-sentimentalului, dar si portile noilor contribuabili educationali, catre noi niveluri de ingradire a libertatii si optimei functionari, catre catre noi atasamente si compulsiuni; sa scoatem din anonimat insasi mecanismele inscrise ca scheme logice functionale deschizatoare de acces al emotionaol-sentimentalului in realitatea proprie (fara a uita ca afectiunea insoteste gandirea si intraga vietuire in permanenta prin stari afective insesizabile in general indivizilor).

Multe sunt cauzele al caror efect este resimtirea de catre individ a fenomenului nedreptate.

Dar un copil foarte mic, s-ar fi simtit nedreptatit in vreuna dintre situatiile respective?

In general nu, intrucat pe acest domeniu al nedreptatii (nedreptatirii), el e inca inocent, nu a asimilat si nu sa identificat cu a fi cel ce poate fi nedreptatit (asa de “constiincios” pe cat a realizat asta un adult).

Sa clarificam doua aspecte: -termenul nedreptate (precum si cel de incorectitudine) si pana la urma de fapt, perchile dreptate/nedreptate, corect/incorect, sunt arbitrar alesi si pot fi inlocuiti cu altii, nu conteza termenii, ci sensul pe are il primestc ei in cadrul acestei scrieri.

-una e sa constati ceva ce nu corespunde desfasurarii corecte a evenimentelor, si cu totul, dar cu totul altceva sa te constati nedreptatit; e normal sa constati incorectitudinea, dar a te simtii nedreptatit implica o emotie ce iti creeaza distructiva functionala, si structurala pana la urma, “nedreptatit” ajunge treptat o patima si e daunator inca din fazele incipiente.

Binenteles ca e natural ca individul sa iasa din inocenta invatand sa intelega si sa-si insuseasca valori cum ar fi, “a da (oferi)” si “a lua (primi, beneficia)” insa pe cat posibil (afectivitatea fiind permanent prezenta) doar ca informatie; a invata sa se simta nedreptatit (respectiv indreptatit) e iesire traumatizanta din inocenta, adica plateste cu credite de inocenta o valorizare ce ii va produce mai multa distructiva decat constructiva.

A te simti nedreptatit produce multa durere, mai ales psihica, iar prea multa durere psihica duce la diferite tipuri de durere fizica (treptat slabeste si cedeaza ceea ce am asimilat ca fiind “imunitatea”), aceasta stare provoaca frustrare, deprimare, invidie, vinovatie, enervare, ura, furie, razbunare si alte “fiice” ale distructivei, ele nefiind necesare functionarii realitatii a carei parte integranta suntem (sau: functionarii individului a carui parte integranta este acea realitate; acestea sunt doua exprimari diferite in functie de referentialul ales, doua dintre posibilitatile de realitate; un referential in care sursa realitatii nu e individul decat in parte, iar al doilea, un referential in care individul e insasi sursa realitatii de orice fel)

Deci, ce anume am invatat noi si care ne face sa ne simtim nedreptatiti?

Mai intai, ca de fiecare data, e de stabilit: cine e cel ce a invatat sa se simta nedreptatit?

Cine daca nu “cel ce inca era inocent in acesta privinta”, el a invatat si a asimilat, a integrat siesi pe “cel ce se constata si se simte nedreptatit”, o noua sub-personalitate, o noua fateta, o noua valorizare.

In ce consta aceasta?

In asimilarea devianta a invataturii, a valorizarii lui a da (a oferi) si a primi (beneficia), in utilizarea devianta a acestei posibilitati, adica in atasarea de a oferi si a primi, deci, in dezvoltarea unei afectiuni tot mai puternice fata de ele, pe langa dezvoltarea intelesului lui: “cand anume e potrivit sa oferi” si “cand e potrivit sa beneficiezi”.

Nu spun, si informatia, conceptia, poate fi eronata, deformata, in privinta lui “a da (oferi)” si a lui “a lua (primi, beneficia)”, functie de raportarea indivizilor la realitate, la valorile personale si comunitare, la interes, etica, necesitate (nivel evolutiv al individului, comunitatii, speciei), dar transformarea ei in dreptate si nedreptate, o face total diforma optimei functionari a individului, o face un atasament si o face compulsiune.

Asta e deosebirea dintre a constata pur si simplu pe “a primi(beneficia)” --“a nu primi (a nu beneficia)”, ca informatie (asa cum ziceam) si, a constata pe “a te simti nedreptatit” -- “a nu te simti nedreptatit”, prima pereche e inocenta, a doua e valorizare distructiva, atasament si compulsiune, pierzatoare de libertate de spirit si de functionalitate optima a ceea ce suntem.

Sa incercam a studia in ce consta atasamentul nedreptate (nedreptatire):

A te atasa insemna a dezvolta o afectiune (tot mai) puternica fata de ceva sau cineva.

Cine e in acest caz ceva-ul (cineva-ul), “obiectul” fata de care se dezvolta o afectiune puterinca?

Este conceptia conform careia individul in cauza este cineva ce poate fi lovit in (idolul) dreptate, adica el deja si-a format o conceptie despre dreptate si nedreptate pe criterii datorate necesitatilor primare si nu numai, dar(!), provenite indeosebi datorita unei educatii asa cum e ea dezvoltata de sistemul social uman caruia apartine ca formare.

Fata de ce anume, dezvolta afectiunea atasament(ala), cine, ce e “obiectul” fata de care dezvolta o afectiune (tot mai) puternica?

Mai intai, treptat, a devenit atasat dezvoltand o afectiune-atasament fata de conceptul conform caruia “el e cel ce poate fi ranit fizic si psihic” (lovit; conform normativului sau de valori insusite prin impunere de insasi natura realitatii sau educational si auto-educational, de la mediul ce e chiar el, de la mediul “oameni” si de la “mediul inconjurator”) si de abia mai apoi a devenit atasat de ceea ce ziceam mai sus, adica fata de conceptul conform caruia “el e cel caruia i se poate face o nedreptate” (conform normativului personal de valori insusit referitor la dreptate-nedreptate, just-injust).

Acuma sa incercam a privi fenomenul nedreptatire ca si compulsiune:

Compulsiunea este conduita (cuiva) impusa de actiunea unor forte (zis interne) sub amenintarea angoasei.

1 - Care e conduita?

O conduita a “celui ce se considera ranibil”, ca urmare a faptului ca si-a insusit valorizari conform carora se identifica cu stari individuale de realitate (fizicitate, psihicitate) si se considera “cel ce poate fi ranit fizic sau psihic” (in corpul zis fizic, de fapt in toata complexitatea senzatiilor ce trimit la impresionarea existentei corpului fizic si in psihic in toata complexitatea sa cu toate sub-personalitaile ce ii formeaza personalitatea, individualitatea,…); si, o conduita a “celui ce se considera ca ranibil din cauza dreptatii si nedreptatii”, a celui ce poate fi nedreptatit.

2 - Care sunt fortele ce ii impun individului acesta conduita?

Fortele sunt cele datorate atasamentului, adica forta afectiunii pe care a dezvoltat-o fata de conceptiile de mai sus, care forta la facut sa indrageasca si chiar sa devina conditionat, dependent de a fi ranibilul si nedreptatibilul; iata, dupa insusirea conceptiei (deschiderea accesului la cunoasterea cu pricina) vine involuntar deschiderea accesului la emotional-sentimental negativ, adica afectiune-atasament(ala).

Intrucat a devenit atasat, sa iluzionat, s-a amagit, altfel zis, s-a dus in separatia (vizavi de care ni se cade a lucra disparitia; din ea) fata de optima functionare (singura functionare pentru care merita a iesi din puritate, din inocenta) si, atunci cand “obiectul” (cele doua conceptii in cazul de fata) atasarii va fi luat de la el sau nu ar mai avea acces dintr-un motiv oarecare la el fara ca el sa aiba nivelul eliberarii, atunci individul ar suferi o mare deziluzie, o mare dezamagire, sau oricum o mare durere transformata si ea in suferinta prin exacerbarea ei cu ajutorul mintii (ce e individul in cauza), minte “imbolnavita” de atasamente de toate felurile.

3 - In ce consta angoasa sub amenintarea careia individul ramane prizonier fortelor (zis interne) ce treptat, treptat au ajuns de-a dreptul obsesionale pentru acest gen de separatie (separatia conform careia el e cel ce poate fi ranit si nedreptatit)?

Daca individul nu ar da curs conduitei lui “sunt ranibil” si lui “sunt nedreptatibil” datorata fortei atasament(ale) fata de “cel ce poate fi ranit” si fata de “just-injust”, ce s-ar intampla?

Si-ar face aparitia frustrarea si alte efecte.

Repet, toti, dar toti, avem o multitudine de atasamente, de compulsiuni pe aspecte marunte sau imporante (atasamente, compulsiuni aflate in diferite faze de implementare; pana la urma, de auto-implementare) insa nu am beneficiat de educatia necesara care sa ne deschida ochii in a le sesiza (nu ma vorbesc de a le dezamorsa).

O sa luam un exemplu de caz, strict pe a te simti nedreptatit intrucat problematica de mai sus e mai complexa si e posibil sa nu o intelegem corect: un individ se intelege cu un alt individ sa presteze un serviciu contra unei sume de bani.

Acesta presteaza serviciul dar celalat nu ii da banii si el se simte nedreptatit in loc sa se constate pur si simplu in ipostaza “celui ce nu a primit bani pentru serviciul prestat”, deci sa constate doar o incorectitudine, o informatie, fara implicarea afectiva decat marginal (am zis totusi marginal, intrucat ar fi o copilarie sa consideram ca un individ poate total sa aiba momente cand nu traieste afectiv; inclusiv starea normala, starea acestui “bine neobservabil”, starea cotidiana individului obisnuit, e una ce implica afectivitate clipa de clipa); indivizii nu traiesc starea de ratiune curata (pura; in referentialul ales intru raportare) niciodata, mereu ea e impletita cu afectivitatea fata de ideile si rationamentele vechi si noi ce impreuna alcatuiesc gandirea, conceptia banala sau importanta, cotidiana sau existentiala la care ei se raporteaza atunci.

Constatarea neindepliniri de catre celalat a datoriei pe care o avea fata de el, aceea de ai plati suma convenita, e ceva firesc, dar faptul ca se constata nedreptatit, e ceva nefiresc firii unei optime functionari a indivizilor.

Din punct de vedere atasament constatam problematica corespunzand definirii de mai sus referitor la “cel ce poate fi nedreptatit”, asa ca o vom evidentia din perspectiva compulsiunii :

In acest exemplu de “nedreptatit”, ce constatam?

El are, adopta, conduita celui nedreptatit.

Cine il influenteaza a avea o asemenea conduita (atentie, conteaza ce simte el, nu impresia celorlati despre conduita sa; impresia lor conteaza doar ca reactie la reactia lui, nu ca si fenomen trait de catre el)?

Fortele (numite forte interne ) obsesionale (asa cum am tot spus, nu devii compulsiv dintr-o data, asa ca fortele interne devin din ce in ce mai obsesionale, nu trebuie a socoti ca noi nu suntem compulsivi pe diferite aspecate daca nu suntem dependenti inca; compulsiunea ne lucreaza treptat, treptat), adica afectiunea pe care a dezvoltata-o fata de obiectul atasarii sale, fata de conceptia despre dreptate si nedreptate.

Dar angoasa?

El nu poate sa nu se simta nedreptatit si sa nu se manifeste sub nefasta influenta a unui emotional-sentimental ce ii devine stapan intrucat, conform normelor auto-insusite, a fost (efectiv se constata) nedreptatit si, atasat fiind (adica avand o relatie de puternica afectiune fata de conceptia cu pricina, cea a dreptatii si nedreptatii) de un principiu asa cum si la insusit, cum la integrat siesi, pe nivelul respectiv de evolutie, reactioneaza automat ca un “labil” emotional-sentimental (a nu se confunda “senzatia-emotia-sentimentul-atasament-al” al nedreptatirii, cu senzatiile, emotiile, sentimentele pe care le experimenteza individul din momentul in care se simte nedreptatit; adica frustrarea, enervarea, deprimare,…).

Daca nu s-ar manifesta asa cum il impinge afectiunea-atasament fata de conceptia dreptatii-nedreptatii, s-ar simti frustrat (a nu se confunda cu frustrarea ce urmeaza intrucat se simte nedreptatit; in plus el nu are nivelul eliberarii din separatia cu pricina, al disparitiei din separatie) deoarece nu i se permite ceva ce lui ii pare foarte firesc, anume sa se manifeste asa cum mentalitatea sa il indeamna, ca pe un posibil nedreptatibil ce se considera pe anumite niveluri functionale, ca un separatist de sine; aceasta frustrare e angoasa ce permanent il ameninta spre a fi vigilent sa indeplinesca prin forta afectiunii-atasament, oricand, comportamentul de individ “indreptatibil” si “nedreptatibil”, separatistul.

In concluzie, de ce sufera individul atunci cand ar trebui de fapt doar sa constate informational o incorectitudine?

Intrucat e atasat (traumatizat) si deci compulsiv vizavi de propria conceptie generala despre sine ca “cel ce poate fi ranit” si intrucat e atasat (e compulsiv) de propria conceptie despre sine ca “cel ce poate fi nedreptatit” (si asta deoarece, si-a format o conceptie proprie despre dreptate si nedreptate pe care a integrat-o siesi, considerandu-se cel ce poate fi in general ranit, iar in cazul tratat azi, cel ce poate fi ranit in sensul de nedreptatit; el se confunda cu conceptia sa despre dreptate si nedreptate, in cadrul acestei sub-personalitati a nedrept-atibilului); in plus, el in loc ca in cel mai rau caz sa simta o durere “fizica” sau “psihica”, simte suferinta deoarece amplifica durerea prin intermediul mintii pervertita de la optima functionare.

Care e solutia la atasamentul-compulsiune numit nedreptate si in fond la perechea dreptate-nedreptate?

Intelegerea celor de mai sus in contextul general al scrierilor mele si intelgerea raspunsului la intrebarea “Cine sunt?” mai presus de separatia abordata azi, anume cea a dreptatii si nedreptatii, sub-personalitatii “nedrept-atibilul”; daca cunoastem, intelegem, constientizam suficient (astfel incat sa devina eliberator) ca cel ce suntem fiecare, suntem mai presus decat sub-personalitatea “nedreptatibilul”, e posibil pentru noi a disparea ca manifestare din acest gen de separatie si a redeveni liberi, inocenti pe acest aspect (a reveni in gratie), percepand problematica “doar” informational, ca pe ceva corect sau incorect (fara implicare afectiva de tip atasament-al, deci compulsiva, si in concluzie fara ca aceasta constatare sa mai declanseze, frustrari, enervare, deprimare, razbunare, ura, furie, …si desigur fara sa mai fim amenintati de angoasa).

Nu exista individ care sa nu fie supus asaltului dreptatii si nedreptatii si a celui al atasamentelor, compulsiunilor, numai ca majoritatea covarsitoare nu sunt interesati si nici antrenati in a le observa.

Raspunsul la intebarea “Cine sunt?”, difera de la individ la individ, pana acolo incat insasi intrebarea poate sa devina un non-sens (dar nu e cazul nostru acum); noi e potrivit sa gasim un raspuns in armonie cu nivelul actual (dar fara sa incetam in continuare a cauta raspunsuri diferite-superioare, ca sa nu devenim prizonieri sistemici, sa nu dogmatizam), astfel incat sa ne devina posibil a beneficia de impactul certitudinii asupra algoritmilor, simbolisticii, schemelor logice functionale pe care le-am creat prin intermediul fatetei emotionale a inteligentei si conform carora functionam, prin care deschidem accesul la emotii si sentimente in propria realitate, a beneficia de impactul ei asupra conduitei “fizice” si chiar “psihice”, motivatia, “determinarea” atat de necesare, oferite individului de catre certitudine, nu sunt usor de atins altfel.

Concret, de exemplu azi raspunsul la intrebarea “Cine sunt?” poate fi: “Cel ce functioneaza optim”, in sensul, cel ce renunta la inocenta numai pentru valorizari impuse de necesitati si pentru valorizari ce nu il limiteaza in libertate, cel ce nu se raporteaza la nimic ca fiind indubitabil, nici ca adevar, nici ca relativitate), numai pentru valorizari care nu il fac sa devina conditionat nici acum, nici mai tarziu, nici pe probleme de functionare fizica (sanatate), nici pe cele de functionare psihica (atasamente, compulsiune).