Creatiile userilor - Proza

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Nivelul de croaziera in calatoria prin starile sufletesti

Acuma desigur, prin croaziera nu inteleg placere ci bucurie (adica fara patima in mister; fara a atinge nivelul compulsiune al starii respective!!!).

Ca sa nu complicam o sa exemplific.

Calatoria prin starea dulcelui alimentar, are un nivel de avarie daca duce la diabet si daca a devenit un atasament.

Cum ne dam seama?

Printr-un control al glicemiei; si desigur (intrucat tema scrierii de azi e de alta natura) printr-un control al nivelului de atasare fata de consumul de dulce.

Cum ne incercam daca avrem nivel de croaziera in calatoria dulcelui sau nivel de avarie?

Prin abstinenta; daca nu mai consumam dulce cateva zile, ce se intampla, avem "razboi"?

Nemai consumand dulce cateva zile reusim sa uitam de dorinta de a consuma dulce?

Daca raspunsul la prima intrebare este da, iar la a doua este nu, insemna ca suntem atasati si se cade sa ne redefinim pozitia vizavi de dulcele alimentar.

Nivelul real de croaziera este insa atunci cand, ne aducem cate o data aminte sa consumam dulce si dupa aceea constatam dupa alte cateva zile ca am uitat sa o facem.

Ceea ce am spus acum pentru dulce e valabil pentru orice dintre cele ce vom constata ca duc la atasament, la compulsiune.

E foarte interesant ca pana si convingerile sunt supuse compulsiunii, convingerea reprezentand de fapt o afectiune puternica fata de o idee, fata de un concept; o da, desigur, si iubirile se supun aceleeasi scheme functionale si de aceea iubirea nu e iubire daca ea cade sub incidenta compulsiunii, atasamentului; dar nimeni nu intelege asta.

Atunci care mai e diferenta intre iubire reala si indiferenta?

Roadele ei, observabile atunci cand trecem prin incercari, inclusiv prin incercarea de a pierde "obiectul" iubirii.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Diferenta dintre natura realitatii si impresionarea la care noi ne raportam in relatia cu natura realitatii

1 - Eu (si probabil tu sau oricine ce se numeste om) ma traiesc doar pe mine insumi, nu te traiesc nici pe tine si nici pe altcineva sau altceva (decat poate empatic sau atipic), adica niciodata nu ma constat si nu ma cred ca fiind tu, ca fiind un catel ori un obiect (intr-un referential asa cum e oferit covarsitor majoritar omului, de catre natura realitatii).

- Realitatea mea (si probabil a ta sau a oricui) e personala, nu constat, nu traiesc vreodata o alta realitate decat pe a mea, daca eu dispar la modul absolut, daca ma dezinegrez total, deci dincolo de orice existenta (inclusiv ceva gen Nirvana buddhista), odata cu mine dispare orice realitate; chiar daca prin descriere si senzatii, rezulta ca e posibila o realitate comuna la care fiecare participa in a o experimenta, in a o cunoaste (realitatea acestei lumi si in parte chiar si realitate proprie), totusi nu costatam posibilitatea de a trai decat o realitate personala referitor la acea posibila realitate comuna.

- Daca imi pierd senzatia, impresia de continuum, nu mai sunt eu cel ce traieste, e altcineva.

- Chiar daca sa zicem ca imi pierd continuumul fata de mine insumi, dar atunci cand din nou as avea acces la realitate, beneficiez de senzatia ca tot eu sunt, atunci chiar sunt eu.

- Daca insa desi beneficiez de senzatia continuumului (de a fi), dar totodata sunt si obligat sa a beneficiez de schimbari fundamentale in ceea ce ma constat si constat a imi fi realtate, schimbari referitor la care daca as fi fost in cunostinta de cauza in privinta impactuli, a consecintelor, nu le-as fi acceptat, aproape ca degeaba mai am un continuum, sunt practic posedat.

2 - Cel mai profund aspect a ceea ce "sunt", cel ce constat a fi numit om, e aspectul unicitatii.

In aspectul unicitatii constat(i, am) uimirea, de fapt nu mai esti "cel ce ... constata ceva, ci efectiv consumi uimire, esti una cu uimirea, contemplatia totala, dispari din orice forma de separatie fata de uimire.

Cunosti doar starea de uimire, intelegi doar uimire, fara a exista un "eu cel ce...", adica "subiectul" si "obiectul" constatarii, e cumva ca intr-o stare orgasmica, e ca o stare gen extaz, dar nu neaparat in sens de beatitudine, ci in sens de unicitate, nediferentiere intre subiectul constatator si obiectul constatat.

Aceasta profunzime, aceasta unicitate, nu e neparat necesar sa aiba ca "tema", vidul buddhist, sursa, divinitatea, ..., beatitudinea si desi posibil, nu trebuie neaparat sa fie nici cel putin o contemplatie a unicitatii ca eu, adica o uimire in "eu", tot asa cum e uimirea (gen sursa) disparitiei din separatia de orice fel.

La fel de bine e posibila orice contemplatie referitor la orice anume, daca in aceasta atingi nivelul de a nu te mai constata in separatie, daca dispari complet din orice fel de separatie si contempli unicitatea, daca esti una cu sursa, daca te afli in uluire.

3 - Acuma, de cand am (ai, aveti) amintiri referitor la faptul ca exist, ca sunt o realitate proprie si totodata constat (consum, traiesc) o realitate numita lume (existenta diferita de existenta mea de a fi), mereu ma (te, va) constat(i, ati) in separatie de acea stare a unicitatii, de uluire.

Natura realitati ma obligat sa ma constat ca cel ce e un fizic si un psihic in toata complexitatea lor, "eu-unicitatea" (deci a nu se confunda cu eu-l buddhist ce presupune separatia!) ce imi sunt suficient mie insumi pentru a avea existenta (ma refer la situatia de uluire) sunt obligat de catre natura realitatii (in al carei referential suntem prizonieri) sa ma constat "eu cel ce ...", eu cel ce am corp cu maini, picioare, creier, eu cel ce gandeste, vorbeste, se misca, vede, aude, simte durere, organicitate , echilibrul si dezechilbrul, organicitate, emotii, cel ce ma percep ca avand liber arbitru, ca cel ce constatandu-se toate astea constata si necesitati ale lor, care mai de care mai vitale.

Cum sa nu ma confund cu identitatea corporala sau psihica, cand natura realitatii m-a obligat la a ma constata ca implicit necesar, sa fiu (sa ma constzt) corp si psihic, ambele cu necesitatile lor la randu-le, cum?

Doar prin dezidentificare din identificarile ce nu sunt neaparat natura a realitatii ci, impresionare personala de "eu"; deci, eu sunt eu si deabia dincolo de mine uluirea eu, incepe separatia de orice fel, inclusv buddhista.

Eu am creier, eu am corp, eu am psihic, dar eu sunt eu, nu sunt cel ce ..., are corp sau psihic, cel ce gandeste sau face, nu, eu sunt uluirea (de a fi, sau ce uluire imi va fi accesibila ori faciltata, vezi vidul/vacuitatea sau sursa buddhista ori contemplatile ultime/totale crestine).

4 - Deci, ca sa inteleaga tot "eu-l" ce se constata (ce se crede de fapt) om; de cand ajungem o realitate si avem parte de vreun fel de realitate, suntem supusi, suferim educatia, invatatura, cunoasterea, intelegerea la care ne supune acesta realitate, fie parut dinspre componentele (mediul) fizic si psihic personal (in toata complexitatea lor, adica inclusiv prin senzatii organice, dureroase, prin reprezentari si imaginatie, amintiri si altele) cu care ne-a "blestemat" realitatea, fie dinspre mediul zis exterior, acest" in afara" (cuprinzand oameni si animale, anorganic si organic, planeta si galaxia, existenta universala sau multiniunversala precum si microcosmosul), accesibil defapt tot prin senzatii( vizuale, auditive, tactilo-termice) si gandire (conceptualizare).

Numai datorita acestui fenomenal impact educational pe care "eu-l" il primeste datorita senzatiilor si capacitatii de a elabora si intelege, el nu ramane in inexistenta personala, datorita lor "eu-l" incepe sa constate (traieasca) o realitate pentru ca mai apoi sa traiasca (sa costate, sa consume) o identificare treptata cu a fi om.

In mod natural, realitatea nu ne ofera uluirea nici vizavi de noi insine ca eu-ri ce suntem, nici a vacuitatii, beatitudinii si nici cele de tip crestin, la acestea avem acces doar prin contact cu initiaii atipici, tot asa cum nu vom vorbi niciodata daca nu ar exista initiatii tipici in vorbire, anume parintii, rudele, oamenii din jur (numai ca atipicitatea se impartaseste putin altfel, vezi si cam ce insemna hipnoza sau sugestia).

Fara educatia mediului realitate, nici un "eu" nu ar ajunge vreodata om si nici un om nu ar ajunge vreodata buddhist.

Ce vreau sa spun cu fraza demai sus; conceptualizarea incepe odata cu aparitia noastra ca existente si intreaga natura a realitatii contribuie in a ne educa, in a ne invata.

Ce constata un "eu", la primul sau contact cu realitatea numita intrauterina?

Nu stim prea multe, dar daca eu-l deja ovul fecundat, ar ramane in acest stadiu de evolutie ca "eu", daca cumva ar fi despartit de evolutia zis fizica (aceasta decurgand normal) si chiar daca "eu-l" ar evolua odata cu genomul pana la numita nastere dar odata cu asta si-ar opri evolutia in a cunoaste, in a intelege, in a fi educat de mediul realitate, in a elabora si conceptualiza senzatiile in perceptii si simbolistica, in ideatica si chiar rationamente oarecum instinctive initial, in algoritmi functionali, ..., atunci nici un eu, nici un om, nu ar ajunge sa se considere om si nimeni nu ar ajunge nici buddhist si nici crestin.

Ce vede un copil atunci cand incepe sa vada?

Vede un ceva care se intepratunde cu altceva, binenteles ca pentru el totul e abstract.

Ce afla el mai tarziu vazand acelasi fenomen?

Afla ca "cevaul" este un lup si "altcevaul" este un iepure, iar intepatrunderea era de fapt ceva foare natural (conform unui referential al naturii realitatii neidealizat de catre noi), anume, lupul il manca pe iepure, iar iepurele probabil ca simtea foarte multa durere si isi pierdea viata, conform manifestarilor (si conceptiei noastre), iar lupul isi astampara foamea conform aceleasi conceptii umane despre lume si viata, dar la care ne impinge efectiv natura realitatii.

5 - Moare eu-l?

Omul pare a muri, asa rezulta in realitatile personale ale celor ce il constata pe acela ce decedeaza.

Dar in realitatea aceluia ce se intampla?

E imposibil de constatat daca si in ce masura omul, respectiv eu-l, moare din realitatea proprie.

6 - Exista Dumnezeu?

Natura realitatii ne poate oferi prin intermediari umani initiati atipic (si nu numai, doarece inca nu stim ce mai are de descoperit stiinta viitorului), in mod direct, sau indirect (fara ca noi sa stim ca suntem sub influenta unei lucrari a lor), acces la fenomene stranii, anormale, inclusiv rezolvari de situatii;

datorita conceptualizarilor umane, oamenii fac legatura intre aceste fenomenele speciale, intre aceste trairi nefiresti si posibile (dar nu stim cat de probabile) entitati cu puteri "miraculoase" (divinitate inclus), rod al impreionarilor noastre artistice, ideatice.

7 - next.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Diferenta dintre natura realitatii si impresionarea la care noi ne raportam in relatia cu natura realitatii -2

7 - Materia - totalitatea constatarilor de care o capacitate (un potential) constatatoare are parte si care in referentialul conceptiei materialiste se numesc receptari de semnale vizuale, tactilo-termice, gustative, olfactive, proprioceptive, chinestezice, de echilibru, dureroase, organice si toate receptarile de semnal a ceea tot in referentialul conceptiei materialiste se numesc receptari interne de semnal (vezi de exemplu in cazul a ceea ce numim hipotalamus).

<<Dupa cum se poate observa ma tot refer la "cum se numeste in referential materialist"; de ce? intrucat tota viata mea si a noastra am fost indoctrinati si am invatat sa ne exprimam doar in spiritul acestui tip de referential; nici nu exista cuvinte care sa exprime un altfel de referential.>>

8 - Psihicul - totalitatea constatarilor de care o capacitate constataoare are parte si care in referentialul conceptiei materialiste se numesc: gandire, afectivitate, vointa, imaginatie, amintire (memorie), reprezentari (simbolistica), perceptii (senzatii procesate), motivatia, deprinderile, atentia, precum si aptitudinile, creativitatea, temperamentul si in esenta, caracterul si personalitatea.

9 - Cand ne raportam la noi insine, ne raportam in general la noi ca fiind oameni sau la noi ca fiind personalitatea, constiinta, sufletul, spiritul, eu-l, individul.

Intrucat am dat primele notiuni in scrierea din 25 martie, voi trece direct la subiect.

Intr-un referential obisnuit, cotidian (fara influente atipic initiatice sau atipic alterate) natura noastra in cea mai putin personal impresionata realitate, e cea in care ne autoconstatam beneficiari de realitate personala si interrelationala cu un mediu (intrucat asa cum ziceam in prima parte, in mod obisnuit nu ne constatam contemplativ, adica in uluire fiind: eu-ri, vacuitatea, ...), deci cea mai putin impresionata (personal) realitate e cea in care ne percepem "cei ce ...", cel ce gandeste si cel ce are corp care are maini si astfel scrie un text, cel ce ... toate cele obisnuite permise de ceea ce numim fizic si psihic propriu si permise de ceea ce numim relatia noastra cu o lume interioara si exterioara.

Dar apare urmatoarea problematica; daca cele numite fizice si psihice, corpul si psihicul propriu, le consider ale mele, ma consider a fi un corp si un psihic, automat intru sub jurisdictia limitationalului lor, astfel:

-daca ma consider un corp si un psihic, covarsitor tot ce va avea loc, tot ce voi recepta referitor la corp si psihic ma va afecta la modul absolut (asa durerile de exemplu (zis fizice si psihice) ajung a fi interpretate ca suferinte, adica ne raportam la ele mai mult decat in amploarea receptarii si asta prin impresionare personala gen fobii, angoase, impresionari intelectuale in general; tot asa moartea, rezultata doar in urma unor constatarii a degradarii activitatii si organicitatii corpurilor altora in realitatea receptata de noi, ajungem a o considera dezintegrare totala, fara insa ca noi sa avem posibilitatea de a afla ce se intampla real cu aceia in realitatea lor (fiecare nu isi traieste decat propria sa realitate, nici eu pe a ta si nici tu pe a mea), doar in realitatea mea, sau a ta, a voastra, moare cineva, in realitatea lui doar banuim ca moare din cauza manifestarilor dar nu stim real daca moare efectiv si e e ceva definitiv.

Pentru a iesi din aceasta impresionare a lui "eu sunt", e necesara o noua abordare, anume: "realitatea mi se ofera ca ..."; desigur o sa ne intrebam: cui se ofera realitatea?

Din momentul in care ne punem aceasta intrebare (nu mai vorbesc de a raspunde la asa ceva), denaturam deja natura realitatii, o transformam in conceptualizare, in gandire, ea nu mai e natura realitatii ci impresionare de gandire.

Ideea e ca noi nu suntem ceva sau cineva ci doar "posibilitatea", "reprezentarea" de a a ne constata receptand ceva (adica tot ceea ce receptam, inclusiv pe noi insine in orice forma constatatoare o vom face) si nu suntem "posibilitate" in sensul ca suntem ceva, cineva, ci doar un portal deschis despre care nu e posibil a vorbi fara sa il numim cumva, dar el nu e numibil, descriptibil si nu ii pot spune nici cel putin nenumitul fara sa il denaturez; practic vorbim despre ceea ce nu se poate vorbi, si, nu pentru ca e asa minunat, bla, bla, bla, ci pentru ca e imposibil de prins in ceva gen cuvinte, gen gandire.

Sa nu uitam ca "reprezentam" cea mai primara posibilitate de manifestare, cea de uluire, contemplatie in care nu exista subiect si obiect!!!

Din nefericire nu am fost educatinici nici pe departe in acest spirit, nu stim nici cel putin sa ne gestionam emotional-sentimentalul la care avem acces (formele afective sub care natura realitatii ni se poate infatisa); la fel cum nu stim a gestiona conceptualul; fata de ambele am dezvoltat o relatie de dependenta, de conditionare, de compulsiune, de atasament, ele accesandu-ne ca realitate fara acordul nostru constient.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

continuare

9 - Tot ce spun se afla sub juristictia relativitatii, pe de o parte a capacitatii ganditoare de a exprima ceva ce nu tine de gandire, pe de alta a relativitatii impusa de posibilitatea mea de a avea acces la cunoastere si intelegere a naturii realitatii (altfel zis, materialist zis, impusa de nivelul meu evolutiv dar si de nivelul evolutiv al civilizatiei din care fac parte).

- Fara sa vreau in mod intentionat (dar reprezentandu-ma) ma constat in ipostaza de a incerca realizarea unei unicitati de exprimare (gandita, scrisa, vorbita) care sa cuprinda toate posibilitatile accesibile deocamdata, un fel de "cunoastere si intelegere unificatoare".

10 - Asa cum ziceam de multe ori, "eu sunt", e deja un pleonasm impus de nestiinta si de incapacitatea gandirii si vorbirii de a exprima esntialul; ori spun "eu", ori spun "sunt", sau inventam cuvinte "euesc", "suntuesc".

Tot asa si in privinta raspunsului la intrebarea "cine sunt", orice raspuns nu face altceva decat sa fie o conceptualizare, e cam ceea ce se face in spiritualitate-religie cu definirea divinului care, daca exista, pare destul de plauzibil sa nu fie definibil (nu ca nu ar exista posibilitatea sa fie totusi definibil, tot asa cum intr-o realitate a tuturor posibilitatilor asa cum presupunem noi ca ar fi absolutul, adevarul suprem, divinul, pana si imposibilul ar trebui sa fie posibil, precum si paradoxalitatea).

Daca raspund "eu sunt asta (aia, cealalta, acesta, omul, corpul, psihicul, fiinta, sufletul, spiritul si ce mai vrem noi sa ne credem), e un pleonasm dublu.

Dar eu in scrierile mele (mai ales in cele mai recente), in mod normal fac "greseala" datorita imposibilitatii exprimarii (pe inteles) celor ce vreau a le spune.

Ma constat beneficiar al senzatiilor ce imi dau impresia ca sunt un corp si un psihic (suflet, spirit, ...)?

Da.

Cine sunt eu cel ca ma constat beneficiar?

Desigur ma pot numi in fel si chip, dar mergand prin elimnare, ajung la a ma constata de fapt constiinta, dar si constiinta e definita tot dintr-o perspectiva materialista, precum si orice termen din DEX-urile noastre care toate sunt materialiste (inclusiv vocabularul religios si spiritual).

Doar inapoierea tehnologica nu ne permite sa fim creiere conectate la un computer ce ne ofera o realitate si, tot tehnologia inca nu ne poate oferi constiinta in computer (asta ca sa intelegem mai bine cine suntem).

Binenteles ca poate exista materia in forma prezentata actualmente de stiinta si binenteles ca e posibil sa fim doar constiinte, tot asa cum sunt posibile si alte variatiuni.

Fiecare idee si constatare de realitate, de orice fel, e adevar absolut, e perfectiune in ceea ce e ea intrinsec, asta insa nu o face neaparat un adevar total absolut (universal cum zicem noi ignorand posibilitatea multiversalitatii).

Un electron, o boala, un virus, un gand, o emotie (oricare), sunt perfecte in ceea ce sunt (si de ar fi doar constiinta), altfel nu ar fi ceea ce sunt, ar fi altceva reprezentand perfectiunea in aceea, dar nu le constatam (traim) in ceea ce sunt (imananet) ci, in ceea ce ne e accesibil, intr-o impresionare personala majoritar amplficata de referentialul de hominide ce ne percepem.

Pana si o emotie, pe care efectiv consideram a o trai intrinsec, nu stim daca nu cumva acesta nu are o existenta proprie, pura, in ceea ce e ea intrinsec, iar noi traim doar o impresie personala despre ce e ea.

11 - Practic "suntem nimicuri, vacuitati, portaluri-acces-realitate, beneficiari ai ofertei sub forma de realitate", dar cum ziceam, de fapt nu suntem ceva (chiar daca in mediile initiatic atipice, poate din exasperare sau din interese de proliferare a tagmei si cunoasterii lor, se induc ori se da acces, se faciliteaza, esti optimizat, energizat, ..., la (spre) stari initiatic atipice, stari modificate de "constiinta", gen: senzatia ca esti lumina, pacea, adevarul, vidul, sursa ...; sau cele gen: perceptie a prezentei ingerului, divinitatii, ...plus o multitudine de trairi speciale, inalte, total necunoscute omului de rand; doar zicem vorbe ca sa discutam, in lipsa unei posibilitati telepatice care sa poata face pe interlocutor sa inteleaga si el ceea ce intelegem noi); nu suntem ceva, cineva, dar suntem supusi a ne constata ceva, cineva si a constata o interrelationare cu altceva, mediul lume, existenta; prin cautarea esentei, prin "de-stratificare", prin "dezbracare" de impresia "senzatiilor fizico-psihice" ajungem la ceea ce am zis.

Ma constat corp dar nu ma constat intrinsec corp ci ma constat intrinsec cel ce constata tactilitatea sau vizualizarea, durerea sau organicitatea-visceralitatea, precum si ganditorul, fricosul, iubitorul, frustratul (de exemplu).

12 - Exista cateva concepte ce ne pot elibera in buna masura din limitationalul materialist (materialismul e o conceptie la fel de posibila ca oricare alta, ba chiar mai probabila decat altele intrucat natura realitatii insasi ne impinge (de la savant la boschetar) sa o abordam materia ca fiind reala in varianta prezentata si de catre oamenii de stiinta).

Unul dintre ele e involuntar reliefat chiar in cadrul stiintific.

Practic realitatea ce ne constatam ca oameni (inclusiv in ceea ce suntem ca epiderma ce imbraca corpul dar si la interior) precum si realitatea exterioara, se afla in creierul nostru, noi insine si toti oamenii, lumea, casa, biroul, calculatorul, masinile, vantul, animalele, natura, planeta, cosmosul si microcosmosul, suntem in creier (de fapt in retelele neuronal-sinaptice numite sistem nervos); chiar acuma eu ma aflu in creier unde scriu la calculator in camera mea, la fel si tu in al tau daca si tu existi real ca si mine; daca tragem amandoi de o bijuterie (care dintre noi sa o ia, sa si-o insuseasca), tu o constati si ma constati in realitatea ta si eu pe tine si pe ea si orice altceva comun, in realitatea mea, exista o comuna impartasire de o realitate comuna creierelor noastre, ea neafalndu-se intrinsec altundeva dact in creierul fiecaruia (retelele nervoase); aici e de discutat mult si am dubii ca va intelege cineva intrucat suntem educati covarsitor materialist, asa dematerialist incat nici cel putin nu intelegem ca suntem sclavii acestei conceptii (inclusiv religiosii si cei ce rezoneaza cu diferite tipuri de spiritualitate, ...

Un alt concept asemanator dar care presupune notiunea de "om univers" (dezvoltat si prezentat la vremea lui), in loc de cea de "creier univers":

Eu ca om si orice ma constat si consider impreuna cu intreaga realitate constata, ma aflu in mine omul univers (sau ma rog, multivers), la fel ca in cazul creierului univers (multivers).

Ce-i drept, nu suntem constienti de creierul univers sau de omul univers, ci doar de noi (eu de mine) beneficiarii (beneficiarul) de realitate.

Sursa: MDN (2000)

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

continuare

17 - De ce contemplatia ultima (uimirea, uluirea) vacuitatii sau a eu-lui, ... si nu alta ori o alternanta?

Nu e relevant tipul contemplatiei ultime (uluirii), important e sa fie uluire (uimire, contemplatie ultima).

De ce?

Intrucat e singura natura a realitatii in care ne sustragem hegemoniei sistemice, dictaturii conditionarilor compulsiunii, atasamentelor, fie ele ideatice, rationale (conceptuale, ideologice, doctrinare, dogmatice), fie emotional sentimentale (in care obiectul fata de care ca subiect dezvoltam o puternica afectiune-atasament, este si ea o emotie sau sentiment), fie obisnuinte, deprinderi, persoane, obiecte, animale, ...

Si ce e asa nepotrivit in a compulsiune?

No comment; vorbeste despre asta intreaga suferinta a umanitatii de-a lungul istoriei si intreaga ta suferinta de cand existi; datorita compulsiunii suferi orice (ma refer in special pe parte zis psihica desigur; pe aspectul zis fizic, natura realitatii ne obilga la suferirea durerilor aproape fara drept la replica); pana si convingerile sunt compulsiune.

18 - Care ar fi idealul?

Sa ajungem a constata (trai) orice, aflati in uimire referitor la acel ceva, acele ceva, dar inca in aceasta vietuirie fiind noi sa avem totusi activa vigilenta necesara acestei vietuirii si sa ne situam permanent pe un prag cat mai putin valorizat, adica cat mai inocenti, cat mai putin aflati in prejudecati si compulsiune referitor la orice.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Omul, propriul sau dusman, educational insusit

Asa de mult efort pe orice aspect al evolutiei fiecarui individ; cat timp a necesitat si cat efort a depus fiece copil pentru a invata sa se hraneasca singur (atentie, nu sa isi procure singur hrana, asta presupunand un efort mult mai important), sa merga de-a busilea si apoi biped, sa vorbeasca nici nu mai zic cat de dificil i-a fost, iar sa inteleaga ce spun altii a fost si mai dificil, cat efort sa inteleaga ce e o pisica si cum functioneaza relatia cu ea, cine sunt acestia ce se numesc oameni si parinti, ce sunt sunetele acestea pe care le aude, dar imaginile, gusturile, tactilitatea, asimilarea tuturor celor ce le-am asimilat copii fiind, a reprezentat un colosal efort sustinut ani si ani la rand pana ce treptat ne-am insusit partial cel putin strictul necesar al civilizatiei careia apartinem, inclusiv intelegerea unei anumite conduite in general verbale, ca fiind una ofensatoare, jignitoare si ca ea trebuie sa ne devina declansator emotional de enervare, furie, cu toata pleiada manifestationala, tot asa cum ne-am insusit alte aspecte ca fiind declansator de emotie-sentiment orgolios si el cu pleiada manifestationala in fizic a individului.

Ne-am sacrificat copilaria, adolescenta si tineretea ca sa iesim din inocenta ce nu ne-ar fi permis sa traim, dar vai mie, ne-am sacrificat inocenta si ca sa devenim sclavi ai atasamentelor de toate felurile, sclavi ai compulsiunii.

Pana si orgoliul (ca si cultivare a "inteligentei emotionale" nu ca si emotie-sentiment in sine; datorita accesului la inteligenta emotionala cultivam declansatorii emotiv-sentimentalului orgoliu si tot asa pentru orice tip de emotie sau sentiment) e o educatie pozitiva daca si numai daca atingem nivelul de vigilenta necesar ca sa nu ii cadem prada si sa ne devina compulsiune intrucat ne-am atasat, am dezvoltat o prea puternica afectiune, o iubire de sine nejustificata (rara e iubirea de sine justificata si e necesara cunoastere superioara pentru a intelege asta), o inalta parere de sine, ingamfare si (sau) slava desarta (vanitate), sfidare (de fapt toata pleiada celor ale mandriei negative).

Tot asa cum pana si cea mai inalta iubire (ca si cultivare a inteligentei emotionale nu ca si emotie-sentiment in sine, ..) e rod al unei educatii negative daca ajungem a cadea prada conditionarii, atasarii, compulsiunii.

Libertatea presupune lipsa conditionarii, atasarii, compulsiunii si desigur a prejudecatilor, etichetarilor (printre altele).

Esti liber sa suferi, pare a ne spune realitatea.

Oare ce ar trebui sa ii raspundem?

E asa de simplu sa iti provoci o durere si chiar suferinta, oricand, oriunde si in orice situatie, asa la indemana; pe cand o placere, o bucurie..., eh, cu mult mai greu, mai ales daca nu ai acces la diferite "facilitati" (am explicat cum si de ce le diferentiez asa)!

E asa de in firea evolutiei actuale a nivelului evolutiv al umanitatii, sa dobandim o educatie care de fapt ne formeaza ca fiind "disponibilitati" intru suferinta, toata educatia noastra e indreptata in sens invers unei educatii in spiritul libertatii de sine; e cu mult mai dificil pentru un adult, deja "naravit" sa isi rseteze educatia, decat pentru un copil sa si-o insuseasca asa cum actualmente "toti" copiii lumii isi insusesc educatia acesta inrobitoare de "spirit" liber (nu am zis libertin).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Orgoliul, o iubire cat se poate de omeneasca de care toti beneficiem fara a ne da seama in ce masura.

Realitatea mi (ni) se ofera ca orgoliu (pe langa multitudinea de alte tipuri de realitate).

Orgoliul fiind o emotie si mai ales un sentiment, nu poate fi descrisa in cuvinte gandite, vorbite sau scrise.

Orgoliul reprezinta de fapt, iubirea fiecaruia fata e el insusi si doar un "dumnezeu" ar beneficia de o iubire de sine ne-orgolioasa, noi insa cu totii suntem orgoliosi intr-o masura mare sau ma mica, fie si datorita inaltarii in parere de sine ca urmare nestiintei specifice etapei evolutive (primitive raportat la veacurile si mileniile urmatoare) in care fiecare se afla.

Iubirea noastra fata de noi insine, nu numai ca e una orgolioasa dar e si egoista.

Intre respectul si iubirea de sine fundamentale vietuirii (pe de o parte), si iubirea de sine orgolioasa (pe de alta parte), e o diferenta nu de sentiment (acesta fiind tot iubire de sine), e diferenta de "obiectul" fata de care dezvoltam "inteligenta emotionala" declansatoare a sentimentului iubirii de sine; adica e ok. atunci cand obiectul e reprezentat de valorizare impusa de natura obiectiva a realitatii, dar nu mai e ok. daca e reprezentat de valorizari datorate superficialitatii la care denaturarea noastra a ajuns.

Realitatea ni se ofera ca orgoliu (mandria negativa) dimpreuna cu toate suratele sale emotional-sentimentale (vanitate, aroganta, infatuare) datorita cultivarii unei inteligente emotionale negative care, in loc sa ne produca declansarea de (accesul la) respect si iubire naturala (fundamentala) fata noi insine, produce declansarea acestor emotii-sentimente negative, insa in nestiinta vizavi de cele ale inteligentei emotionale aflandu-ne, nu intelegem eroarea de logica emotionala (naturala, fundamentala) si nici accesul iubirii orgolioase facilitat de ea.

In plus fata de acestea, cineva real constient de lucrarea inteligentei emotionale va intelege si pericolul ce permanent planeaza, acela de a deveni posedat de compulsiune indiferent de constructia inteligenta (dar mai putin constienta vizavi de surata sa "inteligenta cognitiva") pe care o cladeste ca algoritm al declansarii emotiilor si sentimentelor sale (in cazul acesta, cele ale iubirii de sine, naturala sau orgolioasa).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Logica intelectuala versus logica emotionala - abordare conceptuala atipica

Exista o inteligenta emotionala, o logica emotionala?

Nu, desigur nu, dar exista aspecte ale inteligentei, ale logicii, ale vietuirii in general, care au legatura cu oferta de realitate a individului; toata vietuirea noastra si in concluzie intreaga gama a inteligentei, a logicii, contribuie la felul in care avem acces si la tipul de acces emotional si sentimental al carui beneficiar suntem.

1 - Legea de baza a logicii emotionale (pierduta din vedere ca urmari nefaste, de catre logica intelectuala) este "procrearea" accesului la emotii si sentimente, efectuarea deschiderii, a portalului dintre dimensiunea (lumea) intelectului si dimensiunea (lumea) afectivitatii; informatia (cunoasterea, stimulul) aduce, da acces emotiei.

2 - Ceea ce e specific etapei evolutive actuale a covarsitoarei majoritati, e o scapare grosolana a logicii intelectuale, respectiv cea de a doua lege (nivel) a logicii emotionale, anume ceea ce numim de obicei atasament si care pretutindeni e explicat conform conceptiei materialist-psihiste despre lume si viata (conform caruia si eu l-am explicat pana acum).

Prin acces frecvent la un anumit tip de realitate sau prin acces la o realitate placuta, dorita, reusim sa devenim clienti fideli si sa primim ca bonus, accesul "liber", rapid (pe scurtatura) oricand, la acel tip de realitate (vezi cat de usor are acces un fumator la emotia-sentiment poftirea fumatului, tot asa usor cum un bulimic are acces la pofirea placerii hranirii si placerii gustului si cum un rusinos are acces la emotia-sentimentul rusinii, un orgolios la..., un...); acest acces facil e numit in explicatia materialist-psihista a atasamentului ca fiind o afectiune puternica dezvoltata fata de acel tip de realitate (cineva, ceva).

3 - Legea deplinatatii captivitatii "spiritului uman", este legea accesului la compulsiune pe care o produce logica emotionala a inteligentei emotionale.

Dupa ce in necunostinta de cauza ne jucam cu informatia si accesam emotii si sentimente, dupa ce total rupti de realitatea logicii emotionale, o utilizam bezmeticeste si devenim clienti fideli, "narcomani", beneficiari ai acesului liber si facil, oricand si de cate ori vrem la emotile si sentimetele cu pricina (poftirea, placerea sunt ele insele emotii si sentimente), urmeaza lovitura de gratie, accesul la realitatea compulsiune.

Tragedia care e?

Toti suntem copulsivi pe diferite nivele in privinta a tot ceea ce e legat de emotii si sentimente, dar habar nu avem si consideram (total eronat) ca numai unii sufera de asa ceva; nici cel putin unul la un milion de oameni, nu pare a fi complet liber de compulsiune; in plus, compulsiunea se manifesta si pe afectivitatea zis negativa dar si pe cea zis pozitiva (aceasta din urma, mai putin daunatoare desigur).

Pe nesimtite devenim clienti fideli ai compulsiunii si desi treptat incepem sa ii constatam accesul in realitatea de care avem parte, nu o recunoastem din lipsa de educatie adecvata.

Doar constatam ca daca nu ne mai oferim acces la un anumit gen de realitate atasamentala, care satisface o placere, o pofta, daca nu ne mai oferim acces la ceva sau cineva de care am devenit atasati, daca nu ne oferim accesul de a avea acces la satisfacererea preocuparii cu tendinte obsesionale pana la urma (fie si un sot sau parinte, animal sau obiect ori obicei, ...), se manifesta un sentiment specific compulsiunii, anume insuportabila angoasa (pedeapsa la nesatisfacerea poftei fiarei obsesionale create; fiara poate fi doar un animalut in diferitele faze ale evolutiei catre a deveni monstru!).

Toata atentia actuala a societatii moderne e indreptata asupra ratiunii intelectuale si e complet ignorata ratiunea emotiotionala; de fapt este una si aceeasi ratiune dar inca nu o intelegem.

Schemele logice functionale conform carora se creaza simbolistica (algoritmul) accesului la afectivitate, exista dar sunt create de fiecare in parte in mod haotic intrucat nu exista o educatie in acest domeniu; parintii, invatatorii, conducatorii insisi, sunt analfabeti in aceasta privinta.

Cine sa creeze schemele logice functionale conform carora sa fie educati copiii in spiritul libertatii emotional-sentimentale si pe acelea conform carora sa schimbam algoritmii adultilor?

Repet, nu uitati, convingerile sunt compulsiuni daca nu abordam problematica din perspectiva unei deschideri in a intelege ca orice "adevar" e adevarat numai in contextul oferit lui, numai in cadrul limitat al unui referential oferit de gandirea si trairile noastre!

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv!)

Asteptarile si dezamagirea

Am cam pierdut din vedere una dintre directiile catre care focalizarea atentiei se cuvine preponderent indreptata.

Vrem sau nu vrem, avem parte de o realitate pe care o suferim ca si viata si pare foarte important ca urmand-o sa nu ne conducem pe noi (pe cat posibil) in conflict cu noi insine (si nici cu altii daca ne e in putere), sa cautam pana la urma a urma in toate calea echilibrului, dar sa nu fim furati nici de catre asteptari, a avea asteptari e la fel de deunator cu a te lasa amagit.

Ce insemna a te lasa amagit?

A fi supus posibilitatii ca la un moment dat sa fii dezamagit.

Si unde mai e increderea in tine, in activitatile tale si in oameni?

Una e increderea si alta e compulsiunea increderii, mare atentie! Increderea e "angelica", increderea compulsiva, atasamentul, sunt amagiri fata de care poti suferi la un moment dat o eliberare numita dezamagire, care are calitati "demonice", anguasante.

Cum poti sa ai incredere si totodata sa nu devii partial sau total subordonat compulsiunii?

Prin vigilenta atentiei si prin a te incerca periodic pe tine insuti.

Tot asa si in privinta asteptarilor, e necesarea incercarea si chiar renuntarea periodica la cele ce e posibil sa ne trimita a urma calea unei amagiri compulsive, adica practic orice din cele ce ne formeaza realitatea de a fi si a trai, orice poate deveni o amagire despre care, din lipsa vigilentei, vom afla prea tarziu, anume atunci cand vom suferi dezamagirea brutala si dureroasa.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor de cunoastere ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv!)

Sa mai facem un pas in evolutie naturala (fundamentala) generala, prin intelegerea mecanismelor rusinii, accesibile pe nivelul meu evolutiv atins azi 11 aprilie 2014

RUȘÍNE ~i f. 1) Senzație sau sentiment de neplăcere, amestecată cu jenă, cauzate de o situație penibilă...Sursa: NODEX (2002)

RUȘÍNE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșală... Sursa: DEX '09 (2009)

RUȘÍNE s. 1. v. jenă. 2. v. timiditate. 3. v. bună-cuviință. 4. v. jignire. 5. înjosire, umilință. (Ce ~ a suportat!) 6. v. dezonoare. 7.batjocură, ocară, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) ...Sursa: Sinonime (2002)

RUȘÍNE ... a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă...Sursa: DEX '98 (1998)

Ce este rusinea?

Cred ca cel mai potrivit ar fi sa numim rusinea, acea stare de realitate afectiva ce isi are plaja valorica de manifestare incepand de la senzatie si pana la o afectiune puternica numita sentiment (si consider acum ca potrivita aceasta definire pentru orice forma afectiva).

Real "Ce anume este rusinea?", nu avem cum sa definim intrucat o realitate afectiva nu poate fi definita, tot asa cum o realitate de gandire, gandurile, ganditul, nu poate fi "afectizat"; "definirea" e o manifestare specifica ganditului, gandirii, nu una specifica afectivitatii si, desi ambele, atat ganditul cat si trairea afectiva sunt considerate trairi, ele totusi sunt din domenii, din sfere dimensionale diferite ale domeniului trairilor.

Pentru a ne intelege intre noi, a comunica (in lipsa de acces la posibilitati atipice si empatic atipice), este necesar sa gasim formulari (idei, rationamente, definitii, concepte) care sa impartaseasca cat de cat trairile afective de la un individ la altul, desi acestea sunt de fapt imposibil de a fi experimentatate si exprimate prin trairea numita gand(ire).

Asa se face ca am ajuns noi a defini emotiile si sentimentele dar am omis sa evidentiem si am uitat chiar a constientiza limitationalul definitiilor respective, ele fac referire la manifestarile insotitoare senzatiilor, emotiilor si sentimentelor, nu sunt insasi senzatiile, emotiile si sentimetele (afectivitatea traita).

Cand se manifesta emotia sau sentimentul rusinii?

In situatiile mentionate de catre DEX-uri: situatii penibile, insucces, greseli, umilinta, ocara, necinste, "facere de ras"...

Cand si unde se manifesta acestea?

Cand se indeplinesc conditiile specifice recunoscute ca propice (recunoscute ca si comanda) de catre algoritmul (algoritmii) specific(i) individului, algoritm declansator al sentimentului rusinii (algoritm educational "formatat" (format) pe parcursul vietii prin intermediul cunoasterii si rationamentelor inteligentei emotionale, inteligenta reflexo-instinctuala).

Indiferent cat de conectati parem a fi la un "in afara", trairile noastre de orice fel au loc intr-un "inauntru" si sunt numai si numai propria noastra realitate, chiar daca are nenumarate aspecte parut identice cu ale celorlalti.

Este rusinea o frica?

Nu, rusinea nu este o frica, ea este un sentiment sau o emotie si chiar doar o senzatie; frica insasi la randul sau este o stare de realitate de natura afectiva.

Dar, ne este frica de rusine intrucat educational-cultural-etic ne-am insusit rusinea ca fiind ceva neplacut.

Sa luam un exemplu concret intru a ne edifica intr-o masura ceva mai larga in privinta anumitor aspecte ale rusinii:

Un individ nu merge la banca sa isi plateasca factura intrucat e conditionat de un rationament, o frica si un algoritm personal.

"Daca merg la banca sa imi platesc factura, voi fi obligat sa o fac la automatul de platit facturi (rationament inhibator) si, intrucat nu stiu sa efectuez operatiunile, ma voi face de ras (frica de a se face de ras, frica cu care e terorizat de catre angoasa rusinoasa ce il ameninta la tot pasul vietuirii sale cu declansarea rusinii, asa cum vom afla mai tarziu)".

Rationamentul poate fi corect intrucat nu si-a insusit inca operatiunile de efectuare a platii la "robotel" si e foarte posibila situatia, intrunirea conditiilor contextuale declansatoare (aparitia in fond a stimulului, a comanzii declansatoare) a rusinii.

Algoritmul, este un pattern, un tipar, o scurtatura, un reflex care face legatura intre o comanda declansatoare, un stimul auditiv, vizual, tactil, simplu sau complex contextual faptic si accesul la sentimentul rusinii.

Daca pe parcursul a fara de numarului actelor de vietuire ale individului acesta a dobandit acces la “formatarea” (formarea) unui asemenea algoritm (declansabil contextual prin diferite tipuri de stimuli), accesul la rusine se face reflex (ca si la alte tipuri de conditionari), algoritmul functioneaza ca un “portal interdimensional”, ca o scurtatura (gaura de vierme); a se vedea cat e de dificil a declansa o emotie sau sentiment, in lipsa unui algoritm functional la indemna oricand (de exemplu pentru bucurii sau fericire).

Reiau si in acest caz problematica compulsiunii.

COMPULSIÚNEs. f. (1) - tip de conduită în care individul se simte constrâns a acționa sub efectul unei (2) - forțe interne obsesionale, (3) - amenințat de angoasă, de culpabilitate. (<fr.compulsion)

Sursa: MDN (2000)

Compusiunea rusinii

3 - angoasa

Vorbeam mai sus despre posibilitatea ca rusinea sa actioneze asupra individului prin intermediul unei stari angoasante ce il ameninta.

Dar oare rusinea il ameninta?

Nu rusine il ameninta, el e amenintat de amintirea experientelor neplacute din trecut cand s-a facut de ras (exemplul cazuistic la care ne referim acum) si de a caror repetare ii e frica (intrucat ar fi obligat sa suporte a se face din nou de ras; impresia sa desigur).

2 – fortele interne obsesionale

Cine sunt fortele interne obsesionale ce sub amenintarea angoasei amintirilor neplacute, constrang individul sa actioneze conform unei conduite rusinoase?

Algoritmul rusinos educational insusit, dar conform logicii, conform rationamentelor unei inteligente emotionale (de fapt asimilate mai mult reflex, instinctualizat fara o constientizare intelegatoare, fara a fi real in cunostinta de cauza).

Individul stie dinspre amintirea experientelor trecute, ca pentru el o asemenea actiune, conduce la experimentarea ritualului comanda (ce acceseaza algoritmul declansator al rusinii) si a ritualui specific insotitor sentimentului rusinii.

“Nu ma duc acolo intrucat ma fac de ras”.

Ce lipseste?

Avem inhibitia la comportament natural (nesupus conditionarii), adica avem conduita conditionata (punctul 1 al definitiei compulsiunii) si amenintarea angoasei.

Lipseste constientizarea fortelor obsesionale.

Dar de ce “ma fac” de ras?

Intrucat algoritmul ce presupune?

Insusirea educatiei (treptata) referitor la o asemenea situatie drept o situatie de rasul lumii, a educatiei etice ce il face pe individ sa considere pe “a te face de ras” drept ceva inacceptabil, incompatibil cu ce? Cu respectul si iubirea de sine.

Deci?

Deci rusinea tine de iubirea orgolioasa de sine, nu de iubirea fundamentala de sine.

Nu rusinati se cuvine a ne simti ci, atunci cand chiar e cazul, se cuvine sa ne simtim devianti de la natura fundamentala a realitatii.

1 – Care e tipul de conduita in care un asemenea individ se simte constrans de fortele obsesionale a actiona sub amenintarea angoasei?

Conduita timida.

Nu timizi se cuvine sa fim ci, sfiosi; asta insa presupune sa redefinm ceea ce a normat DEX-ul.

Sfiosenia despre care vorbesc este pe de o parte una a inocentei iar pe de alta parte una a unei cunoasteri, intelegeri, aprofundari si constientizari eliberatoare, ea provine dintr- o iubire e sine plenara si nelimitativa ideologic, dogmatic.

Aceasta nu e nici prima si nici ultima frontiera in a intelege rusinea!!!

Si bonusul:

La ce foloseste acesta despicare a firuluji in patru …

O suficienta aprofundare (specifica fiecaruia desigur), poate fi constientizator eliberatoare de sub influenta algoritmilor negativi educational in necunostinta de cauza (sau in mai mica sau mai mare cunoastinta de cauza) insusiti; angoasele, anxeitatile, fricile,… se pot dispersa ca un fum in suflarea vantului sau ca intunericul (nestiintei) in stralucirea soarelui (constientizarii), imediat, chiar atunci cand atingi masa critica de constientizare necesara tie; poate nu definitiv, dar categoric atunci referitor la acea problema (daca constientizarfea e una generala si suficient de profunda referitor la problematica, poate fi si o eliberare generala de acea problematica, adica eradicare totala de rusine, daca e sa ne raporam la tema acestei scrieri).

Daca te-ai eliberat total pe o anumita problematica, poti recidiva?

Depinde cum definim termenii.

Nu poti recidiva daca te eliberezi suprem, dar poti recidiva daca esti doar un lucrator.