Creatiile userilor - Proza

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Vanatorul Nativindi calator in lumea greselii

Nativindi s-a trezit intr-o buna zi intr-o lume total diferita fata de lumea in care a trait pana atunci, intr-o societate cu sute, daca nu cu mii de ani mai evoluata (spun membrii ei).

Tot ceea ce Nativindi ca vanator si traitor in mijlocul naturii salbatice, a incercat pentru a-si satisface necesitatile de baza, s-a dovedit gresit in aceasta societate si membri ei l-au considerat vinovat (desi el nu gresea cu nimic, conform principiilor lumii din care venea).

Intrucat nu intelegea, a abordat problematica intr-un spirit al profunzimilor.

Printr-o metoda specifica numai lui a patruns imaginar in oaza sa de liniste si a invocat profunzimea.

Dupa ce imaginea sa si a profunzimii s-au asezat fata in fata, Nativindi s-a intrebat ca din partea profunzimii, care e problema.

Apoi a raspuns expunand problema: aici in aceasta lume aflandu-ma tot ce fac e gresit.

Profunzimea l-a indemna sa cheme "gresala", sa o strige.

Gresala! a chemat Nativindi greseala.

Greseala s-a infatisat imaginar sub forma stilizata a unei broaste care sarea, se repezea si prindea ceva, parca musca din ceea ce (acum imaginar, dar in viata reala, obiectiv) Nativindi facea, fenomenul broasca isi insusea ca greseala ceea ce facea Nativindi.

In continuare Nativindi care nu facea aceasta lucrare a profunzimii pentru intaia data, a continuat intreband:

"Ce e dincolo de asta?" In sens de mai profund sau in spatele, ...

Si i-a aparut un om langa o ghena de gunoi, care statea astfel incat sa nu i se vada fata intrucat nu indraznea.

Cine esti si de ce te jenezi? A intrebat Nativindi.

Pentru ca nimeni nu ma vrea (a raspuns omul).

Si Nativindi a inteles atunci profunzimea acestor cuvinte, asa era, nimeni nu o vrea pe "gresala", ea este "cel pe care nimeni nu il vrea", respectiv forma om imaginar ce i s-a aratat lui acum.

Ce e dincolo de asta? a intrebat din nou Nativindi.

Si a aparut un copil caruia ii crestea nasul (gen Pinochio), dus de mana de catre un adult.

Cine esti tu?

Minciuna.

Cum asa, ce legatura are gresala cu minciuna?

Orice greseala e opus a ceva corect, a unui adevar (de exemplu daca in loc de 3+8=11 scriu produsul ca fiind 12, pentru contextul respectiv (aritmetica), e o minciuna (intentionalitatea fiind relativa in functie de interpretarea autoritatii decizionale).

Daca nu e corect, e minciuna, e o pervertire a realitatii respective si automat ceva incorect, involuntar sau voluntar mincinos.

Gresala sau minciuna, tine doar de interpretare, de referentialul ales spre dialog, spre analizare a situatiei, a actului respectiv de realitate.

Ce e dincolo?

A aparut un chip hidos.

Cine esti?

Schimonosirea, desfigurarea, "monstrualizarea" realitatii.

Ce e aceasta a intrebat Nativindi?

Nu conteaza ce fac ceilalti fiecare cu realitatea lui, conteaza ceea ce tu faci cu realitatea ta in realitatea ce esti; urmareste-ti naturaletea nu o schimonosi conform lumii in care ai ajuns, fi in continuare un indian nativ in cadrul naturii asa cum ti se infatiseaza ea si indiferent de cum ti se infatiseaza, urmeaza-ti principiile de baza, naturale, s-a schimbat doar mediul, doar forma, nu principiile impuse de necesitati in cadrul armoniei.

Ce e dincolo?

A aparut un nativ indian si un fond muzical cu care Nativindi rezona.

Ce insemna asta?

"Starea naturaletii", urmeaza doar naturaletea, gresala e naturala, nu trebuie sa iti fie rusine, nu trebuie sa te simti inferior, victima sau frustrat.

Nu trebuie decat sa-ti reamintesti ca esti natural si faci ceea ce natura realitatii impune, iti manifesti propria existenta in contextul necesitatilor ce isi cer de la tine drepturile.

Continuund exercitiul calatoriei in profunzimea greselii, Nativindi s-a intors de pe acest nivel superior pe care a ajuns spunandu-si lui ca din partea profunzimii: "Acesta ce te-ai aflat acum si aici, pe acest nivel profund, ce ai a spune "monstrozitatii realitate"?

Aflandu-ma pe mine, constat ca tu nu ma reprezinti nicicum, e imposibil sa ma identifica cu tine asa ca te eliberez din a-mi fi acces la realitate.

Adica, nu voi lua chipul distructivei realitatii, schimonosirii, denaturarii, nici din cauza grabei, nici a eficientei, nici a lui trebuie, nici a lui "acum", nici a greselilor, ...

Doar imi castig existenta asa cumm e last de la natura realitatii; nu cumva ca un idian nativ in mediul sau obisnuit de viata isi pune problema ca e exploatat* de natura pentru ca ii sunt necesare prea multe ore pentru a face cele necesare intru a-si castiga existenta?

Nu, desigur nu, ar fi de tot rasul.

El e la fel ca natura insasi, fie fauna, fie flora, se afla in armonie cu natura si si nu isi pune vreodata problema in acest fel, nici nu ii trece prin minte, tot asa cum in general nimanui nu isi pune problema ca s-ar auto-exploata pentru ca face acasa la el ceea ce face benevol.

Fiinta proprie e casa noastra a fiecaruia.

Intorcandu-se pe urmatorul nivel prin care trecuse, Nativindi prin imaginea profunzimii s-a intrebat: "ca nativ, ca natura a realitatii, ce ai de spus minciunii?"

...

Si asa strat (nivel) dupa strat Nativindi a parcurs invers traseul lucrarii sale, dar de asta data ca cel ce isi gasise punctul de sprijin, naturaletea.

Dupa ce si-a parcurse cele cateva straturi catre care profunzimea la purtat in a avea acces, el a continuat cu un exercitiu imaginativ privitor la viitor.

S-a vizualizat peste o saptamana, o luna, un an, 10 ani, iar imaginile (ce veneau de la sine, nefortate; tot asa cum nefortate, dela sine au fost pe parcursul intregii lucrarii, mai putin intrarea in lucrare si alte mici ajustaje!!!) au fost cele ale naturaletii, armoniei cu sine si cu lumea intrucat stia, intelegea, simtea, constientiza total in cunostinta de cauza si profund, care e natura realitatii.

Nu conteaza daca gresseti, conteaza sa faci ceea ce trebuie facut ca sa traiesti; viata e mai presus de greseala si cine se potigneste de greselile tale, e problema lui, tu iti vezi de viata si de modalitatile prin care sa iti asiguri traiul, tot asa cum ar face orice nativ indian si orice indigen al teritoriilor neviciate de fandoseli moderne.

*In cadrul lucrarii Nativindi s-a intrebat la un moment dat dupa ce a ajuns la a se simtii "starea naturaletii", "ce ai de spus exploatarii (omului de catre om)?" (care de fapt nu facea decat aleator parte din tema).

Eu sunt naturalul (a raspuns Nativindi), ce treba am eu cu exploatarea?

Aceasta poate fi problema altora, eu urmaresc doar armonia si satisfacerea necesitatilor naturale si pentru asta ma straduiesc; nu am texte cu cei ce fac caz de greselile mele, de lipsa eficientei, eu vad doar targetul, supravietuirea in armonie cu natura realitatii mele si a lumii, nu cu parerile provenite dintr-o realitate psihologica pervertitoare a naturii realitatii, pareri ale unuia si altuia (desi armonia generala ii include desigur si pe ei, dar nu prin a ma deforma pe mine ca naturalete).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Cate ceva despre libertate

Libertate nu este pentru a o cuvanta, ea e pentru a fi traita.

Cuvantul si gandul insa, sunt trairi la ranul lor, deci?

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Ferocitatea sistemica

Sistemele de orice fel subzista prin om si prin oameni.

Oamenii le creeaza dar ele ajung a fi stapanii oamenilor.

Sistemul este un cumul de valoare, o valorizare pe care individul, indivizii, o creeaza, acordand unei si unor idei o importanta deosebita, ceea ce le face sa devina ideologie (inclusiv in domenul stiintific sau cel al valorizarilor personale cotidiene) si mai apoi dogma; odata ajunse ideologie, o idee, un concept sau mai multe, datorita nivelui evolutiv precar al omului si umanitatii, ea devine dogma, doctrina si totodata stapana oamenilor creatorii ei.

Acum am in vedere doua sisteme, ambele de un extremism feroce; unul e sistemul monahal si al doilea sistemul spiritual ce tinde a fi implementat tot mai mult si la noi, un fel de monahism deschis care nu tine de religiile oficiale ci sunt mai degraba sisteme spirituale (exista mai multe variatiuni pe aceeasi tema) de sinteza ce inglobeaza invataturi si tehnici din diverse ramuri spirituale, religioase, filozofice si chiar psihologie si alte stiinte.

In orice sistem e mai usor sau mai dificil de intrat si integrat, dar de iesit e aproape imposibil (iar cele doua fac parte din acest gen de sisteme).

Deviza sistemelor mentionate, desi nu apare scrisa undeva, rezulta tot mai pregnant pe masurta ce patrunzi inspre miezul lor si ea este, slujirea totala, neconditionata a cauzei, a doctrinei, a sistemului.

Desigur adeptii nu isi dau sema de asta initial si poate cei mai devotati si care rezoneaza real cu dogma, nu ajung sa isi dea seama vreodata de ferocitatea sistemului in care se afla, tot asa cum cel ce e prins in mrejele sistemului personal al razbunarii (de exemplu) nu isi da seama de feocitatea sitemului valoric al carui prizonier se afla el atunci.

Deabia daca incerci sa iesi, sa scapi din ghearele unui sistem, fie el conceptual si (sau) emotional personal, fie colectiv (comunitar, social), constati "demonul", devoratorul, suprematia fiarei create.

Asa cum sistemele religioase clasice racoleaza adepti prin toate mijlocele posibile, inclusiv atipic initiatic (adica prin intermediul psihotronicii care s-a transmis de mii de ani in mediile initiatice), care mijloace nu sunt nici pe departe asa cum ajung ele a fi prezentate de catre cei ce constituie deja sistemul, tot asa fac si sisteme spirituale moderne.

Care e problema?

Problema e ca intri nevinovat, fara sa stii ce te astepta si te trezesti prizonier.

Si?

Cei ce te momesc stiu ce te astepta, dar ei prizonieri ai sistemului deja si poate chiar sustinatori ferventi, practic te inseala ca sa hranesca fiara sistemica, sa ii satisfaca necesitatile existentiale si de suprematie.

Acesti oameni sunt (si suntem fiecare in diferitele sisteme de valori personale sau cominitare in care suntem prinsi deja) perfizi, cu voie sau fara voie.

Sistemul divinatoriu e cel mai perfectionat sistem posibil (desi intre noi fie spus, divinizare, idolatrizare, e orice sistem de valori personal, conceptual sau emotional daca ii esti prizonier, daca nu poti iesi din mrejele lui cand vrei), mai ales controlati, corecteati, in fond maltratati, exploatati fiind adepti prin intermediul psihotronicii.

Odata prins in sistem, nu prea mai ai iesire si adeptii sistemelor moderne spirituale ajung la un moment dat sa inteleaga asta, desi la inceput sunt entuziasti, ei constata cu trecerea anilor ca pelerinajul la mentori si contributia intru noi si noi intitieri, precum si alte contributii financiare sau prestatii diferite mereu si mereu necesare (fie si doar prin prezenta), sunt de fapt componente de baza in practica sistemului, sunt necesitati vitale, nu ceea ce credeau ei initial; din nefericire insa, cei ce cred sincer in divinitate, orice ar intalni si orice li se intampla, continua a pune in seama divinitatii si a calauzirii ei, cand de fapt sunt victime ale sistemelor ticalosite din lipsa de perspectiva ale celor ce le constituie (de fapt, ceva, orice, odata ajuns sistem, e sinonim cu ticalosirea).

Exploatarea omului de catre om, e cea mai veche practica a comunitatilor umane si ea tine de lipsa evolutiei suficiente astfel incat constiinta etica sa dicteze inlaturarea acestei malformatii umane.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Renaturalizarea

Ce este renaturalizarea?

Starea de fumator (de exemplu), proiecteaza asupra celorlati etichetarea de nefumatori, desi ei se afla intr-o stare naturala nu sau schimbat nicicum, conceptual ei sufera o catalogare, ei devin in opinia proprie chiar si in opinia tuturor, nefumatorii.

Cum se renaturalizaza un nefumator?

Doar ca si etichetare, ca si viziune, ei fiind de fapt in starea naturala.

Cum se renaturalizeaza un fumator?

Desigur aici se poate discuta despre renaturalizare, adica revenirea lui la starea firesca impusa de natura realitatii, de necesitati si de oferta vietii fara insa a devenii robii ofertei ci doar degustatorii ei, fie si pasional, dar nu patimas, adica nu spre conditionare ci spre bucuria de a trai!!!

Acest exemplu e valabil in toate aspectele vietuirii noastre, mentinerea naturaletii acolo unde nu am pierdut-o deja si straduinta de a o redobandi acolo unde am pierdut-o.

Renaturalizarea este ceea ce am numit in alte scrieri redobandirea gratiei pe aspectele pe care am piardut-o.

Omul prin natura sa nu e nici fumator si nici nefumator, e natural, fumatul nefiind o necesitate si nici ceva constructiv (din contra, fiind ceva distructiv) inseamna ca fumatorul sufera o denaturalizare in mersul firesc al evolutiei sale, sub pretextul cerintelor desfigurante ale tineretii precum si al orgoliului la toate varstele camatar.

Omul natural cand incepe sa fumeze sau sa exerseze altceva spre obicei si viitor atasament, are inca de la natura posibilitatea ca prin puterea vointei sa renunte la manifestarea respectiva; treptat insa fata de anumite manifestari, obiceiuri, omul dobandeste o tot mai puternica manifestare afectiva, ii devine atasament si isi pierde libertatea vizavi de manifestarea si obiceiul cu pricina, nu mai se afla in puterea lui, a vointei lui.

Redobandirea naturaletii, renaturalizarea, reintrarea in gratia vointei (si astfel inclusiv in starea generala de gratie) se poate face prin constientizari specifice fiecaruia sau pe cale atipica de specialitate.

Eu in general vorbesc despre constientizari intrucat nu am acces la atipicitate.

Fie si numai prin faptul ca traieste, omul are parte permanent de felurite constientizarti, dar constinetizarile eliberatoare, nu vin din lipsa de preocupare, din joaca de-a viata specifica noua tuturor.

Constientizarile eliberatoare presupun o aplecare abrupta spre intelegerea algoritmilor functionali, in general educationali, automatismele dobandite educational.

Poti sa constientizezi tu verzi si uscate ani de zile, daca nu oferi algoritmului existent, automatismului, o alternativa viabila dizolvarii sau inlocuirii cu altceva, daca constientizarea nu atinge masa critica necesara tie in problematica respectiva, nu vei reusi.

De exemplu poti sa te gandesti tu toata viata ca mananci carne care provine de la animale, pot sa iti treca aceste intelesuri prin minte de mii si mii de ori fara nici un efect (daca insa nici nu iti pasa, n-are rost sa vorbim) si e posibil ca in general fiind preocupat de renaturalizare, sa ai o constientizare, la fel de banala in continut, dar eliberatoare.

Daca in eliberare sunt implicati si factori atipici de care nu ai cunostinta? e posibil, dar daca nu stii, nu stii, o iei ca pe natura fireasca si nu facem din asta si nimic altceva, o dogma ci, doar posibilitate.

Toamna pornea trufașă în plinătatea ei, cu foșnete triste sub pașii umbroși pe care îi făcea în ocolul său de peste ținuturile veștede. Mâinile sale de aramă atingeau natura cu asprimea înțepătoare a săgeților de noiembrie, frigul îmbracă întinderile în răceală cutremurătoare, iar gloria soarelui scăpătase sub zarea de nori înfiorători, chipuri desfigurate ale furtunii.

Răsuflarea rece a toamnei mohorâte înfrigura puzderia de oameni care se adunaseră la înmormântare. Înainte de a fi coborât sicriul în groapă, preotul bătrân, cu barba și părul de argint, veștejit, dar cu un glas neobișnuit de puternic, rostea cele din urmă cuvinte pentru sufletul răposatului. Mulțimea, înveșmântată în haine întunecate și mișcându-se greoi , trăda durere lăuntrică. Cei mai loviți de întâmplare, familia și rudele mortului, se foiau neliniștiți, aveau chipul răscolit de durere și de chinul despărțirii definitive, care îi măcina ca un vierme ce roade miezul fructului. Soția răvășită, cu părul dezordonat ieșind de sub batic, cu buzele arse și ochii plânși, nesecat izvor de lacrimi, stătea la capul mortului și murmura lucruri pe care doar ea le mai pricepea. Lumea asculta tăcută, cu fiori de gheață în tot trupul și cu sufletul parcă strâns în coșul pieptului. Atunci m-am ivit și eu și m-am apropiat de familie. Nu puteam îngâna nimic, priveliștea jalnică se clătina primejdios sub suferința mulțimii. Le-am privit ochii cu o curiozitate tremurătoare, luminile lor se stinseseră asemenea unei lumânări isprăvite. În ei nu se mai putea recunoaște decât vedenia tulbure a morții de dinaintea lor, care îi cuprinsese în vârtejul amețitor al dorului aprins și al jalei.

-“Nu credeam că va muri, părea așa de sănătos…”, murmură cineva cu glasul stins, dar suficient de puternic pentru ca eu să îl aud.

M-am întors spre domnul cu pricina și l-am privit curios, iar el a plecat rapid privirile. Altundeva, cineva rosti, cu regret: “A fost un om bun.” “A fost”. Ce schimbare tragică, subită, zadarnică, inextricabilă. Fiica cea mare se ștergea cu o batistă albă pe la colțurile ochilor și tot repeta că tatăl său o iubise mai mult pe mezină decât pe ea, dar că acum îi iartă totul. Fata cea mică se îneca în lacrimi și nu putea rosti nimic. Priveliște funebră. Când cele din urmă rânduieli s-au făcut și, tristă, gloata s-a desprins în grupuri compacte de umbre mișcătoare, am plecat și eu. Încă îmi dau târcoale imaginile acelea și stăruie nesinchisite în mintea mea obosită. Încerc să le înlătur, dar ca atunci când te străduiești să urnești ceva, parcă totul îți este potrivnic și te năruie sub greutatea sa. Trec lunile. E vară; stau gânditor pe plajă, privesc declinul soarelui în amurg. Valurile liniștite primesc străluciri de foc în crepuscul și amenință să cuprindă zarea impasibilă. Eram învăluit de imaginea trecutului, sufletul meu era între ziduri în ruină și, cu straniu țipăt, căuta izbăvire. E trist când îți moare o rudă. Te simți departe de ea și de tine ca o stea de un Pământ care caută să îi culeagă razele. Oftat adânc. Despăturesc scrisoarea primită în urmă cu două zile și o recitesc. Erau puține rânduri și erau scrise în pripa fericirii. Eu încă eram între dimensiunile incerte ale stărilor. “Verișoara ta cea mică e însărcinată. O să aibă un băiețel…”. Îmi dau seama de ceva, mă podidesc lacrimile și mi se scurg în valuri pe obrajii palizi. Viitorul era băiatul ce urma să se nască, el avea să îi ia locul unchiului meu prăpădit în zarva timpului. Mă ridic și strig ca un nebun, declamând patetic, cu mișcări teatrale, printre lacrimi:

-Suntem atât de mici! Oh! Atât de mărunți…

Cenușa nopții se pogoară în chip sfidător și adumbrește locurile. Flacăra nebuniei mele se stinse mocnit și uitarea reașază normalitatea în vălmășagul simțirilor mele.

Mai multe detalii: http://citesteasta.ro/8791/atat-de-marunti/

A, ok. Mersi :)

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Unicitatea naturii realitatii

Natura realitatii, nu e nici de tip materialist, nici de tip idealist (desigur referindu-ne la extremele celor doua conceptii), ea e doar asa cum e, anume, natua a realitatii, cele doua conceptii sunt doar inventii omenesti tot asa cum "fumator" si "nefumator" sunt inventii omenesti (daca adoptam referentialul conform caruia, omul are liber arbitru).

Natura realitatii nu e nici materie si nici constiinta, e doar natura a realitatii.

Bine dar ce e acesta natura a realitatii, are sau nu existenta?

Depinde ce intelegem prin existenta; daca intelegem ceva in spirit materialist sau idealist, atunci natura realitatii nu are o astfel de existenta, ea are existenta in spiritul naturii realitatii.

Am corp sau nu am corp?

Asta e o intrebare tampita.

Atata vreme cat corporalitatea si liberul arbitru, precum si orice constatam, provin dintr-o natura a realitatii pe care nu noi o decidem in mod constient, nu avem ce face decat sa ne conformam ei si sa ne acceptam fatalitatea, predeterminarea (nu ma refer la soarta); si daca in mod real avem corporalitate si liber arbitru si daca nu le avem real ci doar ca impresii induse de o posibila sursa, noi ce putem face decat sa ne conformam acestui dat, acestei naturi a realitatii, intrucat asa ne constatam, ca avand si fiind inclusiv corporalitate si avand liber arbitru (in masura in care acesta natura a realitatii permite conform functionalitatii ei).

E un non sens se ne intrebam daca avem sau nu corporalitate sau daca avem sau nu liber arbitru intrucat ne constatam a nu fi capabili de a iesi din sistemul naturii realitatii spre a face asta, iar in sistem aflandu-ne, e clar ca avem atat corporalitate cat si liber arbitru (atat cat e el).

S-a creat o falsa impresie ca idealismul presupune a contesta materialitatea, iar materialismul presupune a contesta constiinta, parca insusi "dracu' " (metafora) e arbitru si ne intarata unii impotriva altora, nu care cumva sa existe consens in ceva.

Definitia comuna a materiei si constiintei este: natura realitatii = materie = constiinta.

Cum asa?

Foarte simplu; numai in falsitatea separatiei de natura realitatii o interpretam pe acesta ca fiind materie si constiinta (tot asa cum pe noi insine ne numim fumatori si nefumatori), ea este doar natura a realitatii fata de care ne-am viciat si am ajuns a ne considera materialisti si idealisti.

Cum am zis; putem iesi din sistemul naturii realitatii ca sa constatam daca exista real materie si liber arbitru, altfel decat o facem acuma, anume prin evidente omenesti bazate pe deductie si nu pe constatare a intrinsecitatii materiale?

Nu.

Atunci nu avem ce face decat sa acceptam natura realitatii asa cum ni se ofera.

Asadar exista materie, deci nu suntem si nu traim constiinta!?

Iar te-ntrebi ca "curca-n craci".

Conform sistemului, conform naturii realtatii pe care suntem obligati sa o experimentam prin a exista si a trai o viata de om, exista si materie si constiinta, exact asa cum spun oamenii de stiinta, dar stiinta nu s-a terminat, mereu mai e ceva de aflat, asa ca nu vom mai face o separatie artificiala prin a numi constiinta, o functie a creierului si nici materia o functie a constiintei (aceste afirmatii pot fi facute doar de catre cel ce iese din sistemul naturii realitatii si "sta la taifas cu insasi firea lucrurilor", cu o eventuala sursa a realitatii, din care noi, lumea, universul, asa cum ne constatam, e posibil sa fim doar o particica sau sa fim doar un gand, orice e posibil dincolo de ceea ce datorita nivelului evolutiv si datorita naturii realitatii, ne permitem si ne e permis a intelege acum.

E posibil orice, dar natura realitatii si nivelul evolutiv actual ne "indeamna" sa consideram ca exista si existam ca materie si constiinta, indiferent daca constiinta e sau nu doar o functie a creierului si indiferent daca in afara sistemului, noi suntem de fapt constiinte ce traiesc functia creier si functia materialitate, liber arbitru, viata, lume, ...

E posibil ca generatiile viitoare sa constate stiintific constiinta, ca ceva independent de creier (nu ca pe o functie a lui), iar alte generatii sa iasa efectiv din sistem si sa constatea realitatea asa cum e de fapt, ba si ca impreuna creatori ai ei.

Materia nu e neaparat ceea ce pare si e de mirare ca in acesta etapa evolutiva nu intelegem asta; un "om creier" legat la un super sistem de intretinere a vietii si de excitatii senzoriale (vizuale, auditive, tactile, organice, priprioceptive si toate cele specifice omului), va trai o realitate tot asa de real cum o traieste fiecare dintr noi, desi acea realitate nu exista decat virtual.

De aceea e musai sa ne bagam mintile in cap sa sa ne destupam porii neurosinaptici in a intelege ca e posibil orice iar disputele materie versus constiinta sunt non sensuri; natura realitatii e cea care e si poate la fel de bine sa fie constiinta sau materia, daor cu mentiunea ca deocamdata ea ni se prezinta asa cum descoperim pe masura ce evoluam; si inca o mentiune: evolutia nu se face numai din punct de vedere stiintific; stiinta e doar copilul umanitatii (unul dintre), in nici un caz invers, asa cum exista actualmente o puternica tendinta de a considera!!!

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Inocenta e altceva decat consideram

Pai nu, asta nu e inocenta; de exemplu inocenta presupune sa nu dezvolti atasamente, de fapt sa nu iti dai acces la starea cu pricina, sa fii inocent vizavi de afectiunea fata de cineva, ceva, inclusiv un obicei sau o idee ori o alta emotie/sentiment.

Asa cum ziceam suntem conditionati sa existam percepandu-ne corpuri si psihice cu necesitati, incepand de la necesitatea de a respira si pana la ..., sa respectam cele ce contribuie la satisfacerea acestui dat de la natura realitatii, mai departe insa, toata educatie trebuie recladita intrucat ce urmeaza dincolo de necesitati, in loc sa fie cerc bucurie-durere naturala, a devenit placere-suferinta, adica ne-am pervertit bucuriile in placeri, pasiunile in patimi si vicii, iar durerea naturala am transformato in suferinte ale mintii ratacita din starea ei de inocenta in starea de stricaciune.

Nu e pervertire a inocentei sa inveti a manca, sa apreciezi alimentele, este o iesire naturala din inocenta, dar e pervertire sa te agati prin atasament, sa ajungi contitionat de placerea de a manca si de placerea gusturilor alimentare (si oricare in general).

De asemenea durerea e naturala, dar transformarea ei in suferinta in general si mai ales in irationalitate, deznadejde, e pervertire deja; din cauza educatiei precare ajunge omul in deprimare si disperare, dar nu exista inca o scoala a vietii suficient de elevata, care sa ne pregatesca astfel incat sa fim in garda privitor la coruperea inocentei.

Cunoasterea celor naturale si firesti vietuirii e una, cunoasterea pervertitoare e alta.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Atasamentul, bodyguardul feroce al criminalei inalta parere de sine

Cam dificila abordarea asta.

Sa atacam problema frontal incercand o explicatie in spiritul denumirii pentru insasi inocenta, ultimul concept cu care am rezonat eu.

Omul este o suma de accesuri la realitate, de la accesul la "a fi", simplu sau mai complex (anume pana la a te constata un univers-om asa cum toti ne constatam), deci de la "eu cel ce ...", pana la toate accesurile ce ne dau impresia unei realitati diferite de noi insine, reaitatea a unei lumi (exterioare).

Conceptul inocentei se refera la modelarea starii mele (tale, noastre) naturale de acces la realitate; de cand ne constatam o realitate de a fi si constatam ca traim, tot accesam (sau suntem accesati?!) modelarea acesteia, a inocentei primare, adica ceea ce se numeste evolutie a copilului ce creste, evolutie prin prisma tuturor factorilor posibil implicati, mai ales educatie si autoeducatie, de la noi insine (mediul constatat ca propriu), de la oameni, de la mediul animal, in general de la factorul "mediu (zis) inconjurator.

Poti ramane inocent?

Nu, ar fi o aberatie, ai fi cea mai handicapata persoana, e musai sa dobandim educatie; insasi firea lucrurilor ne obliga de exemplu sa accesam constatarea a ceea ce se numeste (procesul) respiratie (ca sa nu mai vorbesc de obligatia de a ne constata corpuri si psihice, de a constata o fiziologie si un metabolism propriu), sa accesam starile ce ne impresioneaza cu senzatiile ce impun necesitatile, ...

Asadar accesul la constatarea (la impresia, la senzatiile) de educatie a inocentei noastre primare e util, altfel zis, o anumita (auto)educatie e necesara si pierderea inocentei pe aceste aspecte e utila, constructiva, benefica, dar, pierderea inocentei pe alte aspecte nu e evolutie asa cum pretindem noi, e involutie, e distructiva, e ceva nefast, fatalitate.

Acuma, aceasta educatie in spiritul modelarii inocentei numai unde e imperios necesar, in rest ramanand noi intr-o puritate primara (fara prejudecti, convingeri, credinte, forma; care puritate iti permite de exemplu, sa abordezi fara prejudecati relatia cotidiana cu cineva, indiferent de cat timp il cunosti; cine poate asa ceva?), ce face ea?

Ma educa, imi creaza convingeri, credinte, forme, imi structureaza un sistem personal de valori.

Deci, ma subordoneaza pe mine "spiritul" liber, unui sistem, altfel zis, atata vreme cat ne constatam, cat suntem un eu care face, "eu cel ce ...", nu avem cum sa nu fim prizonieri sistemici, fie si prizonieri ai sistemului inocentei, intrucat, o inocenta totala ar fi insemnat sa fim total handicapati, adica legume conectate la toate sistemele posibile de intretinere a vietii, deci musai suntem inocente ce slujesc sistemul necesitatilor cel putin.

O inocenta totala nu poate fi obtinuta decat pe anumite perioade scurte in stari contemplative, dar totodata fiind prizonieri dincolo de starea contemplativa ai acestei realitati a inocentei partial valorizata cu cele impuse de natura-realitate si de educatia obligatorie intru satisfacerea cerintelor obligatorii, cele ale necesitatilor.

Adica contemplativul ala ce se da el mare contemplativ, e musai sa se constate la un moment dat, un corp si un psihic, care respira, mananca, bea, merge la toaleta, care daca se verifica prin modalitati specifice (inclusiv chirurgical) are acces la a se constata cu vene si sange in ele, cu inima care functioneaza normal, cu creier, cu intreaga uzina corporala ...

Deci?

Indiferent de cele cu care rezonam, libertatea de spirit e de dincolo de ele, convingerile, credintele, impresionarea (logica inclusiv), sunt doar atasamente; cunoasterea e utila, dar atasarea de ea, este prizonierat sistem, valorizarea prin investirea de afectivitate (inclusiv emotia-sentimentul adevarului; omul nu e un sistem cibernetic construit de om, functionarea lui presupune permanent legaturi idee/informatie-emotie/sentiment) in ceva, duce la sclavie ce nu va fi observata decat atunci cand e prea tarziu, atunci cand ne constatam in imposibilitatea de a mai avea parte de obiectul atasamentului si cadem in tristete, deprimare, disperare (boli fizice sau psihice datorita prabusirii), sinucidere.

Asadar orice ne-am insusi ca punct de vedere referitor la cele cotidiene banale ori extrem de importante sau referitor la cele existentiale, sa nu pierdem din vedere in ce relatie ne aflam fata de ele, tindem a deveni prizonieri? avem posibilitatea sa renuntam la ele? daca raspunsul e nu insemna ca ne-am intrebat deja prea tarziu si e necesara o dificila recalibrare prin constientizari potrivite.

Valorizarea inocentei ne conduce inevitabil in inalta parere de sine.

Ce e inalta parere de sine?

Orice; tot ceea ce valorizam, deci tot ce facem, conduce la pierdere de inocenta si in consecinta la inaltarea unei pareri, unei constatari, unui acces la un sine impur.

Dar cum spuneam, nu avem incotro, trebuie sa valorizam ca sa avem o viata intrucat asa ne impune natura -realitate, dar sa valorizam minimal, asa cum ziceam.

Daca insa ma duc in atasament fata de mine insumi si la un moment dat imi pierd un deget, o mana, ..., o aptitudine sau incep sa uit, ..., deci mi se ia obiectul fata de care am dezvoltat afectiune puternica, ce voi pati?

Cad in tristete, suparare, demoralizare, deznadejde.

La fel se intampla cu toate cele (inclusiv orice convingeri, credinte, logica) fata de care dezvoltam o puternica afectiune si astfel ne atasam (de fapt toate cele enumerate sunt ele insale atasamente), si da, desigur, inclusiv in iubirea de orice fel, fie fata de persoane, de animale, obiecte, flora, natura, fenomene, obiceiuri, munca, hobbyuri, ...; afectiunea atasamentala se poate dezvolta binenteles si fata de o emotie sau un sentiment si ajungi sa doresti starea aceea iar cand nu mai ai acces (cand dispare, cand ti se ia obiectul afectiunii), cazi in cele enumerate.

Dar "spiritul liber" despre care scriu, nu e tot o cunoastere valorizata de mine?

Ba da, binenteles ca da, atata pot eu la acest moment si ma gandesc cu smerenie adinca la cel ce imi va urma (poate) in cunoastere peste cativa ani, precum si la cei ce imi vor urma peste 100, 1000, un milion de ani, wow! vor fi ca niste zei pe langa micutul "bot cu ochi" ce ma constat eu acuma si ma umflu in pene.

De fapt exprimarea negativa din denumirea scrierii e doar metaforica, ferocitatea atasamentului si crima parerii de sine, nu sunt altceva decat perfectiune pe specificul fiecareia dintre ele, o perfectiune cu profesionalism implinta de fiecare (tot si toate sunt perfecte in ceea ce sunt el intrinsec indiferent daca noi le consideram bune sau rele), si de catre atasament si de catre parerea de sine; ele fiind doua tipuri de acces-realitate ce ni se ofera noua pentru ca noi sa avem prin ele manifestare existententiala (fara nici un acces-realitate, noi nu ne-am constata pe noi insine in nici un fel, ar fi ca si cand nu am exista; desigur cu exceptia contemplatiei ultime, in uimirea totala).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Compulsiunea, naşul (mafiot) sistemului realitate

Asa cum am zis, suntem conditionati partial sau total sa suferim o realitate proprie.

In cadrul realitatii suferite, avem indus (inclus) simtamantul (senzatia, impresia pana la urma) de liber arbitru si vrem sau nu, ne constatam in ipostaza de a face alegeri.

Acuma, de cand avem parte de a fi si trai o realitate, ne modelam inocenta, ii dam forme.

Nu mai reiau intreaga problematica explicata in scrierea precedenta si in alte scrieri.

Intrucat a ramane complet inocenti e handicap extrem, iar a ajunge la nivel "nirvanic" e realizare de exceptie, ne ramane calea de mijloc practicata oricum de noi toti, insa in necunostinta de cauza conform unei educatii rudimentare.

Ce facem fiecare cu inocenta cu care ne constatam o realitate personala, o dam la schimb pe valorizari, invatam si din cele zis bune si din cele zis rele.

Ai invatat ceva, orice, inseamna ca nu mai esti inocent in problema respectiva.

Ai invatat ca 1+1=2, nu mai esti inocent in aceasta privinta a unui referential aritmetic, dar esti inocent inca in privinta faptului ca cifrele si adunarea sunt doar o inventie umana, foarte utila dar ne-intalnibila in natura; in natura (zis) fizica (a nu se confunda cu natura realitatii la care de fapt nimeni nu are acces real) nu exista cifre ci, forme, astfel: ce e 1, 2, ...? cifre; unde cresc ele sau unde se gasesc in natura minereuri de cifre? niciunde. 1mar+1mar (sau balon) e o aberatie din perspectiva naturii, nu se pot insuma, nu fac 2 mere ci, fac un mar si inca un mar; orice forma existentiala e unica.

Dupa ce inveti si asta, deja ti-ai pierdut inocenta si pe acest aspect, dar inca nu ti-ai pierdut inocenta pe aspectul cunoasterii efective a ceea ce e un mar, pe acest aspect esti inca inocent; cand afli ca un mar, este ceea ce spune stiinta, ti-ai pierdut inocenta si pe acest aspect in perioada respectiva, dar nu pentru perioadele in care stiinta va mai descoperi si altceva in acesta privinta; cand afli si ca de fapt niciodata nu iti intra vre-un mar in cap si in creier ca sa il traiesti efectiv, intrinsec, sa fii mar, inseamna ca ti-ai pierdut inocenta si pe acest aspect, eh, si tot asa.

Dar nu asta e tema.

Tema e compulsiunea, marele administrator (vataf) al sistemului realitate umana.

COMPULSIÚNE s. f. tip de conduită în care individul se simte constrâns a acționa sub efectul unei forțe interne obsesionale, amenințat de angoasă, de culpabilitate. (<fr. compulsion)
Sursa: MDN (2000)

1 - Conduita

2 - Constrangere (conditionare)

3 - Forte interne obsesionale

4 - Angoasa

Cand se duce omul din inocenta in angoasa, schema merge asa: conduita=>constrangere (conditionare)=>forte interne obsesionale=>angoasa.

Dupa ce a ajuns pe mana vatafului, merge treaba invers: angoasa=>forte interne obsesionale=>constrangere (conditionare)=>conduita.

a - Dar cum ajungem de la conduita la obsesie?

Datorita atasamentului, adica datorita "emotiei-sentiment atasamentale" (emotiei si sentimentului obsesiv), pe care o dezvoltam fata de obiectul atasamentului (fie fata de o persoana, un animal, obiect, plante, principii, obiceiuri, idei, concepte, emotii, sentimente, fenomene, ...).

b - Cum?

Prin repetare, prin insistenta, straduinta, dorire, practic prin adulatie, se formeaza o legatura simbolistica ce treptat devine cheia de acces inspre realitatea proprie, mai intai a unei emoti-atasament si mai apoi a sentimentului-atasament, practic a unei conditionari si dependente sub amenintarea angoasei; orice atasament aduce cu sine atat legatura acesului obligatoriu la forte obsesionale, cat si pedeapsa in caz de impotrivire la satisfacerea dependentei cu pricina (fie ea alimentara banala ori mai complexa, fie o frustrare, rusine, frica, orgoliu, vinovatii, aroganta, umilinta, felurite placeri si suferinte si extrem de multe altele, iubiri inclus) prin angoasa spre care singuri si fara a fi in cunostinta de cauza, ne-am croit acces (fie ca e vorba de diferite nelinisti, fie de tristete, suferinte, demoralizare, deprimare, nervozitate, furie...).

c - Cum iesim?

Procedand invers.

-Despicam firul in patru ca sa cunoastem, sa intelegem, sa aprofundam ce am facut, cum am facut de am ajuns in situatia data; ce anume este compulsiunea noastra in cele mai mici detalii ale ei.

-acceptarea greselii.

-utilizam (de asta data in cunostinta de cauza) metoda de la punctul "b" pentru reconversia in ceva benefic.

Pentru asta avem nevoie de o motivatie, dar ce motivatie mai inalta decat propria noastra eliberare, accesul la propria libertate? pentru asta insa, pentru ideea profunda de libertate, este necesara cunoastere, intelegere si constientizare adanca specifica fiecaruia.

Dar, benefic (constructiv) sau negativ (distructiv), compulsiunea e tot compulsiune, pentru ea binele si raul sunt indiferente; asa ca, atentie mare cu cine (ce) ne insotim ca sa nu ne constatam compulsivi pe domeniul cu pricina!