Creatiile userilor - Proza

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

SITEMUL REALITATE SI INOCENTA

Realitatea (in planul trairilor, al consumului propriu de realitate), e un sistem de valori, un sistem intr-o continua schimbare, transformare, upgradare specifica fiecarui individ in parte (referentialul e unul de credibilizare a unei realitati in care toti indivizii umani sunt constienti de ei insisi), e un acces (la constatare de realitate), de la a fi (a exista) in simplitate cat mai bazala sau in complexitatea noastra fiintiala (depinde ce se percepe fiecare) si pana la existenta unei lumi, unei realitati independente de simplul-complexul a fi personal.

Valorile fiecaruia sunt intr-o continua transformare de cand am ajuns a constientiza vreo realitate de vreun fel, fie de genul celor numite fizice, fie de genul celor numite psihice si de orice fel.

Intr-o frenezie am dobandit valorizare, ne-am autoeducat in contact cu mediul-realitate de toate felurile, de la mediul celor ce ne dau acces la constatarea de fizicitate-psihicitate proprie, la mediul social-uman, la mediul viului si neviului, la mediul lume (existenta martor, natura, univers).

Nimeni nu a tinut evidenta valorizarilor la care am fost supusi si de asemenea nimeni nu a fost suficient de educat incat sa ofere o calauzire cat de cat onesta acestei amalgamari de valori, acestui cumul enorm de valori ucigase.

Nu ca ar fi vreo onestitate in valorizare, dar sunt si invataturi indispensabile existentei noastre.

Iesirea din ceea ce numim copilarie, s-a facut prin pierdere de inocenta, altfel spus SISTEMUL REALITATEA SI-A CERUT DREPTURILE, IAR PLATA SE FACE IN CREDITE DE INOCENTA.

De ce sa platim cu inocenta valorizarea la care avem acces? de ce acest raport invers intre inocenta si valoare? nu e posibil sa dobandim valoare fara a pierde inocenta?

Problema e un pic mai complexa.

In primul rand, inocenta la ce foloseste?

La aceasta intrebare raspunsul sa si-l dea fiecare; vi se pare dragii mei, ca realitatea vostra (noastra) pe care in general o impartasim impreuna, e una plina de inocenta? Reflectati!

Normal ca avem nevoie de invatatura altfel nu o sa ajungem niciodata sa ne hranim singuri, sa vorbim articulat, sa mergem biped, sa raportam realitatea traita la cele dobandite deja si astfel sa aiba un ecou util vietuirii mental-afective, ba raportandu-ne la invatatura instinctiva, ea ne-a ajutat sa sa avem acces la functionare metabolica, la respiratie etc.

Nu se pune probele in primul rand privitor la cele absolut necesare vieti proprii si relationarii inevitabile cu mediul de toate felurile, se pune problema mentalitatii, a prejudecatilor, a tiparelor, a algoritmilor daunatori de care nimeni nu mai e constient azi decat intr-o maniera lamentabila (ma refer la ceva cu mult mai nociv si adanc inradacinat decat aveti impresia).

Suntem traumatizati cu totii in cel mai inalt nivel incepand inca de la aparitia noastra in realitate numita fizico-psihica, dar suntem asa de traumatizati incat am ajuns sa consideram asta drept realitatea obiectiva si pe aceasta temelie putreda construim valorizarea, sistemul personal de valori, sistemul realitate proprie, noi toti constituind astfel sistemul realitate, matricea inrobirii.

Parintii, invatatorii de toate felurile, rudele, nu au nici cea mai elementara idee privitor la trauma la care ii supun pe copii din frageda pruncie.

Intreaga noastra educatie e o continua crima impotriva umanitatii.

De ce?

Intrucat suntem continuu raniti si pe aceasta temelie mereu mai dureroasa, mai sangeranda, construim sisteme de valori tot mai inalte, mai etice, mai sofisticate.

Orice structura practica sau teoretica care porneste avand din start o eroare, e sortita esecului, asta stie oricine.

Care e eroarea noastra fundamentala pe care ne bazam intreaga existenta particulara si ca societate?

Pierderea inocentei.

Unde s-a dus?

Am platit cu ea cunosterea, valorile dobandite, intelesurile la care am avut si avem acces, din cauza celor ce le stim nu mai avem acces la cele ce nu le stim, nu ne lasa cele pe care le stim deja.

Pana ce cunaosterea noastra nu ne va duce la "a sti" inocenta din nou, dar de asta data in cunostinta de cauza, nu vom iesi din sistemul realitate (ma refer indeosebi la realitate in privinta trairilor psihice), din sistemul de valori bazat pe traumatizare.

Despre ce vorbesc:

De ce te raneste o jignire?

Intrucat conform normelor comportamentale, scopul sunetelor-vorbelor ce constituie jignirii, e sa te raneasca.

Ei bine, NU DESPRE ACEASTA RANIRE VORBESC, INTELEGEREA EI (a sti asta) E DE FAPT SURSA TRAUMATIZARII REALE.

Atunci?

Stiind asta ce nu stim?

Nu stim ca, intrucat am fost educati sa reactionam reflex la declansatori (comenzi) de mental-afectiv negativ, fie ei declansatorii de natura verbala, comportamentala sau altfel, purtam in noi o rana de cand existam, care rana ne face sa ne simtim ranati de sunete articulate interpretate drept jigniri.

Intrucat suntem deja raniti din copilarie si de toata viata cu educatia conform careia la anumite sunete articulate, trebuie reactionat prin declansarea in noi a unui raspus mental-emotional (negativ in cazul de fata).

Asta si cele ca aceasta ne constituie marea drama (tragedie) ce ne caracterizeaza existenta, cele care ne-au inrobit sistemului realitate incepand din clipa in care am devenit un acces la realitate, adica ceea ce numim, constienti de noi insine, oameni.

Indiferent de tema, te simti ranit, ofensat, agresat, exploatat, marginalizat, vinovat, frustrat, atacat, invidios, superior, inferior, destept, prost, ..., numai si numai intrucat ti-ai pierdut inocenta palatind cu ea valorizarea actuala (parut pozitiva sau parut negativa), adica, ai acumulat trauma care iti da raspuns asa cum ti-l da acum.

Un copil mic sau un animal, nu se raporteaza conceptual la realitate, ei nu pornesc in prezentul care e intr-o continua schimbare, prin prisma prejudecatilor acumulate, uita imediat si redevin inocenti.

Nu e un indemn la a fi tampiti, e un indemn la a fi mai naturali.

Permanent, viata ne ofera situatii de rezolvat, de trait si una e sa le abordezi cu atitudinea omului inrobit sistemului de valori negative dobandite (sau parut pozitive) si alta e sa le abordezi cat mai inocent.

Care e de fapt latura ascunsa.

Pai si el, ei, cei cu care ai tangenta, sunt la randul lor viciati ca si tine, sunt la fel de traumatizati, iti interpreteaza toate vorbele, gesturile, faptele prin prisma propriei mentalitati, propriilor prejudecati, propriilor acumulari inrobitoare de spirit liber, de inocenta, intrucat si ei ca si tine au fost instruiti de mici si intotdeauna, sa reactioneze asa ca tine.

Numai renuntant tu la lipsa de inocenta, e posibil ca ei, intrucant nu ma gasesc corespondent in tine, intrucat nu exista ecou in tine, sa nu gasesca pe ce sa isi construiasca sandramaua continuei traumatizari la care lucreaza de o viata, inclusiv acum in realatia cu tine.

Nu e usor, o viata intraga de acumulari iti sta impotriva, constientizeaza cu evlavie iar lumina constientizarii si fierbinteala (focul) evlaviei te vor ilumina si purifica eliberator atunci cand masa crtica specifica tie iti va fi atinsa!

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

INOCENTA SI ANTAGONISMUL

Dupa cum bine stim, intre doi indivizi (si intre individ si mediul social uman in general), se creaza un echilibru de forte, o stare oarecum de armonie de stabilitate dinamica bazat strict pe impactul intalnirii dintre ceea ce reprezit eu pentru tine si tu pentru mine, de impactul pe care fiecare il are asupra celuilat; e ca relatia dintre apa si uscat, cu cat uscatul "se retrage", permite, apa ocupa noile teritorii si invers; sau, relatia dintre peste si apa, anume, niciodata apa nu poate ocupa insasi locul pestelui, dar niciodata apa nu va ezita sa ocupe loculurile prin care pestele a trecut deja, sa ocupe orice loc ce nu mai e pestele insasi; iarasi, un magnet se poate apropia de celalalt, in functie de camplul magnetic al fiecaruia dintre ei.

Cu cat esti mai permisiv, vei fi inundat, coplesit de tendinta (parut) fireasca a celorlati de a ocupa teritoriile, locatiile, spatiul fizic si psihic ce li se ofera, te invadeaza, te coplesesc, cauta sa te cucereasca, te inrobesc, te incarca, te ataca in libertati si iti restrang gradul de libertate propriu, voluntar sau involuntar fac presiuni asupra ta prin ceea ce sunt si prin felul lor de a fi, care invariabil si fara restrictie isi cauta echilibrul cu ceea ce esti si poti tu, iar echilibrul se va gasi acolo unde se stabileste, se stabilizeaza, "se anuleaza" fortele fizice, psihice, spirituale.

Aceasta e legea ce domina omul si societatea actuala si e legea firii.

Si cum e cu inocenta?

Inocenta si interesul par forte antagonice, de ce si cum ar putea inocenta sa nu se afle in antagonism cu interesul personal si comunitar pana la urma?

Pentru ca in inocenta sunt niste resurse fenomenale in contact cu care, interesul bazat pe criteriile actuale ale omului si societatii, nu stie si nu poate gasi antagonismul ce ii permite cucerirea redutei, teritoriului, nu ii permite sa fie eficient, sa contabilizeze, sa dobandeasca plus valoare, din contra, inocenta stinge pornirile specifice individului care reuseste in societate umana actuala, asa de pervertita in fundamentul ei, anume in educatie.

Ce face inocenta (puritatea, candoarea)?

Il invita pe celalalt sa il cucereasca (prin lipsa de reactie antagonica), ii ofera pe tava teritoriile sale; dar cum?

Nu intrucat a fost invins, nu fugind si lingand ranile in urma conflictului, a bataliei pierdute ci, intrucat el nu se afla in acel prezent antagonic, el se afla in prezentul inocent fata de antagonism; dar are capacitatea ca sa utilizeze in caz de extrema urgenta, orice forte antagonice cunoscute celoralalti, nu e o leguma, e doar "sarac cu duhul" de buna voie, e inocent in cunostinta de cauza, nu e ignorant sau tampit!

Si intru exemplificare:

Un cetatean merge cu sotia la o terasa si comanda cate o pita pentru fiecare.

Comanda e onorata si cetateanul incepe ritualul dar, nici nu ridica bine partea taiata, ca observa dedesubtul blatului cateva fire de par (de blana de animal probabil) si ii trece pofta de a mai manca; a ridicat si sotia pita si la ea nu era nimic pe partea celalta insa a renuntat si ea.

Au mai intarziat putin dupa care au cerut nota, fara absolut nici un comentariu si fara nici o urma de repros, nici vadit si nici cel putin in gand, o totala atitudine de inocenta; atentie, inocenta a fost la fel si in privinta asteptarilor si a vreunui interes personal urmarit, acestea lipsand cu desavarsire!

Contrariat, ospatarul a remarcat intreband: "Bine dar nu a-ti consumat nimic, ce s-a intamplat?"

La care cetateanul nostru, a raspus complet relaxat, complet fara implicare: "Am gasit asta" si i-a aratat firele de blana de sub pita.

Fara sa incaseze nota, ospatarul a plecat rugandu-i pe ce doi sa astepte putin.

A revenit imediat si a spus: "Nu aveti nimic de platit, multumim pentru ca a-ti venit la noi si va rugam sa ne iertati pentru incident!".

No comment!

Nu absolutizez, dar e totusi o cale cam neexplorata de noi umanoizii!

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

INOCENTA SI CONCEPTIA

CONCÉPȚIE,concepții,s. f.1. Felul de a vedea sau ansamblu de păreri, de idei cu privire la probleme filozofice, științifice, tehnice, literare etc. ◊ Concepție despre lume = ansamblu de reprezentări și de idei despre lumea înconjurătoare, care tinde să îmbrățișeze toate fenomenele acesteia, natura, societatea, gândirea, omul și locul omului în lume etc. într-o interpretare unitară. ..........

Sursa: DEX '98 (1998

Sunt diferite conceptii referitor la realitate, la existenta fenomenului om si a fenomenului lume.

Cea mai raspandita si aproape unanim acceptata este conceptia materialista.

Conceptia materialista actuala, a ajuns a evidentia realitatea, drept o traire de prezent psihologic, numit constiinta:

CONȘTIÍNȚĂ s. f. 1. forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. ◊ gândire, spirit. .........
Sursa: MDN (2000)

Conform materialismului, constiinta este o functie a creierului si reprezinta o reflectare a unei realitati obiective.

VIS, visuri, s. n. 1. Faptul de a visa; înlănțuire de imagini, de fenomene psihice și de idei care apar în conștiința omului în timpul somnului. ........
Sursa: DEX '98 (1998)

Asadar, singura realitate de care noi suntem constienti, adica de care ne dam seama (inclusiv visele fiind apanaj al constiintei) e realitatea constiintei, si chiar si de noi insine ca "cei ce suntem constienti si suntem in vreun fel existenti", ne dam seama fiind aceasta "emergenta" (functie) pusa in seama creierului (a retelelor neuronal sinaptice de fapt).

Noi, cei constienti de vreo realitate de orice fel si insasi acea realitate, nu existam pentru noi insine niciodata si nu avem parte niciodata de vreo realitate decat acum, aici in functia constiinta si ca functie constiinta, despre care se afirma (afirmam) ca reflecta (reflectam) o realitate obiectiva materialista; eu (noi) constiinta si intreaga constiinta lume, suntem doar reflectarea unei lumi materiale ce ne produce, dar noi nu avem acces la acea sursa materiala a constiintei, nu traim intrinsec materia, nu traim intrinsec vreun afara de vreun fel (traim intrinsec doar constiintă, ea fiindu-ne realitate de orice fel inclusiv de a fi), decat tocmai prin constiinta ce suntem si in care aflandu-ne reflectam la o realitate materiala despre care concluzionam ca ne produce.

Desi materialismul afirma ca tot ce suntem si exista e materie ce produce constiinta:

MATERIALÍSM n. Concepție filozofică care consideră materia, natura, existența în genere, ca fiind factor primordial, determinant, iar conștiința, spiritul, gândirea ca fiind factor secund, derivat. [sil. -ri-a-] /<fr. matérialisme, germ. Materialismus
Sursa: NODEX (2002)

tot ea stiinta, conceptia materialista, vine si se autoflageleaza recunoscand imposibilitatea de a trai intrinsec materia ci ca pe o reflectare a trairi intrinseci de constiinta de catre noi cei ce suntem constiinta.

Dar nu asta e tema de azi, intrucat despre acestea am mai scris, tema de azi e evidentierea puritatii, a iocentei vizavi de lumea conceptelor, vizavi de conceptie.

Noi avem o mare defectiune functionala, ne excitam usor si cadem in orgasmul convingerilor, in incredintari si astfel conceptiile ne-o trag noua in loc sa le-o tragem noi lor; tot asa e si cu afectivitatea, care, ne reguleaza cand si cum vrea ea, ca pe ultimele tarfe (scuze de vocabular, efect al educatiei trecute).

Ce insemna sa fii inocent in conceptie (acuma referindu-ma strict la conceptia existentiala referitor la noi insine si aceasta lume)?

Inseamna sa nu fii ranit de nici un concept, sa nu fii convins de nici unul, sa poti discuta despre oricare in deplina liberate, echidistat.

Atasamentul de conceptii (de orice fel, nu numai dintr-o perspectiva existentiala), impatimesc omul, il subjuga, ii rapesc libertatea.

Invatatura buna si invatatura rea

Mediile spirituale (moderne pe la noi) in general, blameaza invataturile si ajung chiar la a condamna intelepciunea, culminand cu damnarea mintii, damnarea intelectului si a "eu-lui"

Sa incercam a clarifica intr-o oarecare masurta problematica.

Ceea ce nu constientizeaza acestia atunci cand considera iubirea ca singura calitate necesara, e neputinta utilizarii iubirii, fara cumularile experientei de viata, fara invatatura, educatia contactului cu noi insine si cu lumea, cu viata proprie, orice inteles cat de banal ar fi el, e o forma elementara de conceptualizare (hranirea de exemplu, e un concept destul de complex ce presupune asimilarea unei multitudini de alte concepte, de alte intelesuri referitor la intelegerea senzatiei numita foame si aocierea ei cu a introduce ceva in gura, a mastica, a inghiti, dar si la extrordinara complexitate conceptuala a intelegerii necesitatii cautarii si localizarii hranei precum si a intelesurilor necesare spre a o obtine etc.); daca ai ramane "imun", gol, total neinstruit asa cum esti cand te nasti, ti-ai manca fecalele, ai urina pe tine si ti-ar curge balele, ai merge taras, nu ai fi vorbit articulat niciodata si mai ales, nu ai fi fost capabil sa intelegi si sa raspunzi la factorii de mediu (proprii si externi) nici intelectual si nici emotional-sentimental, daca printr-un miracol supravietuiesti fara invatatura umana, era musai sa primesti invatatura oferita de un mediu al propriei fiinte, al animalelor si al mediului natural, fara cel putin aceste invataturi, aceasta cultura "neumana", nu supravietuiesti, dara sa iti fie indeajuns nu stiu ce iubire care nu ar fi avut nici o relevanta, ea devine relevanta doar in contextul unei culturii umane, la care vom reveni cu detalii dupa ce enumeram cele zise; asta ca sa nu mai vorbim despre cunoasterea, invatatura de care beneficiem instinctiv si fiziologic.

Mintea ce e?

De la definirea diferita a mintii s-a ajuns la contradictii fara sens si totul porneste de la suprematia conventionalismului materialist inclusiv in privinta dictionarelor explicative ale diferitelor limbi vorbite pe Terra.

Pentru ca una e ca mintea sa fie echivalata cu facultatea de a gandi, de a judeca, cu intelectul si alta e sa o consideri "spirit", in sens de cea mai profunda esenta de a fi.

La fel datorita unor definiri diferite apar divergente si in privinta eu-lui, budismul si spiritualitatea moderna pe la noi, ajungand a considera ca intr-un final evolutiv, trebuie a se ajunge la disparitia eu-lui, ca factor discordant cu unitatea (unitatea fiind opus al separarii in care ne aflam).

Dar sa nu ne pierdem in acestea (in fond am mai scris) si sa intelegem care e invatatura buna si care e invatatura rea.

Omul, indiferent ce conventie alegem ca fiind referential (de la materialism la solipsism), functioneaza cumva si daca asa cum ziceam si mai sus, nu inteplineste criteriile de baza ale instruirii sale, nu ajunge sa functioneze suficient astfel incat sa nu dispara, sa nu moara (indiferent daca realitatea e una materiala sau virtuala, holografica).

Realitatea ce suntem si pe care o consumam, ne obliga la anumite ritualuri pentru a nu disparea (cel putin, privit de aici si acum, asa pare, moartea fiind o disparitie poate chiar totala si pentru totdeauna).

Astfel, e musai sa avem un nivel de baza functional, operational, cel cu care venim la "realitizare" (la existenta), indiferent daca suntem "facuti" din carne sau din senzatii, nu avem incotro, e o cerinta expresa a naturii.

Depasind nivelul instinctiv, fiziologic, niveul functionarii interne (functionarea interna a inimii si tuturor organelor, functionarea intregului organism, fie el carnal sau nu), e musai sa indeplinim ritualul respiratiei, apoi ritualul alimentatiei si de aparare, dupa care vin cele legate de instinctul sexual si toata pleiada necesitatilor.

Va dati dumneavoastra seama, cata invatatura, cata conceptualizare presupune satisfacera nevoilor primare si cat e de dificil a face separare clara intre ceea ce tine de cele enumerate, vizavi de cele ce par necesitati dar nu sunt si ar putea fi pana la urma o invatatura neutra sau rea la care sa renuntam?

Si deabia trecand de toate aceste invataturi ce nicicum nu pot fi date la gunoi se poate discuta despre invatatura rea, cea de care ne-am putea detasa (asa cum zicem, indiferent de convetia adoptata, ritualul e ritual, adica chiar daca de exemplu hranirea e "virtuala", cum ar fi ea intr-o realitate solipsista, e obligatoriu a ii da curs, tot asa cum e obligatoriu a da curs tuturor ritualurilor actuale ce tin de necesitatile primare (facem abstractie de povestile despre cei ce nu se hranesc); o caramida cazuta "in cap", e tot o caramida si capul e tot cap, indiferent daca ne consideram intr-o realitate de tip materialist sau solipsist, difera doar conceptul, senzatiile nu.

Aici intervine insa, scara valorilor fiecaruia, valori pentru care asa cum ziceam acum cateva scrieri, platim cu credite de inocenta.

Si nu voi insista, dar, invatatura ca un suc care pana si pe eticheta sticlei are specificata compozitia, ar fi ceva necesar si util, e o invatatura rea vizavi de invatatura ca un suc se obtine storcand tu fructul (care si asta e vai mama lui de fruct chimizat si modificat).

Fiecare e dator sa se destepte dar mai ales sa constientizeze folositor invataturile, cunoasterea buna, pana ce ajunge sa inteleaga constientizand suficient de profund si astfel sa se poata transforma catre ceea ce spune acest om aici referitor la trauma psihologica:

http://documentare.digitalarena.ro/krishnamurti-conversatii-cu-dr-allan-w-anderson-partea-xi-1974/

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Despre "viciul mancatului" - la nivelul meu din 28 ianuarie 2014

Ce e mancatul din perspectiva celor necesare constientizarilor eliberatoare?

Mancatul este un ansamblu de acte de realitate prin care facem sa inceteze starea (neplacuta) de foame, impiedicam accesul nostru la starea slabitului (dar e posibil sa ne dam acces la starea ingrasatului) si desigur la starile ce converg catre moarte prin ceea ce numim inanitie (sau obezitate).

In plus mancatul, reprezinta acces la starile de realitate, pofta si placerea gustului dar si pofta si placerea mancatului.

Asadar ce e lacomia pantecelui?

Problema e ceva mai complexa si complicata intrucat, fiecare dintre noi e altceva.

De exemplu cineva care nu asimileaza, poate bine mersi sa isi permita luxul savurarii placerii gustului si a placerii mancatului (asta pana ce placerile acestea aduc durerea vreunei boli), dar el nefiind "mustrat" de kilogramele in plus, nici nu isi da seama cum e sa trebuiasca mereu si mereu, zi de zi, sa te abtii, ba are tendinta sa privesca cu desconsideratie pe cei ce asimileaza usor si deci se ingrasa usor fiind astfel in situatia de a nu isi satisface poftele si placerile alimentare ale gustului si mancatului.

Pradigma conform careia grasii sunt lacomi si slabii nu, e falsa!

In ambele tabere pot fi cazuri pro si contra acestei teorii, acestei conceptii.

Acuma nici nu poti sa obligi pe cineva care nu asimileaza, sa nu mai manance mult si astfel, sa nu isi mai satisfaca, voluntar sau involuntar, placerea mancatului si totodata a gusturilor, il omori cu zile, il bagi in rahitism.

Care e cunoasterea rea si care e cunoasterea buna?

Problematica pare a tinde catre atasament, adica o implicare afectiva vizavi de mancat si implicit fata de gusturile alimentare.

Nu mancatul si gusturile in sine sunt problema, astea sunt de la natura realitatii (implica o aboradare la care acum nu am acces), problema o reprezinta, algoritmii de care suntem mai mult sau mai putin constienti si care, dau acces la afectiune legat de obiceiul mancatului si a mancatului anumitor alimente, fie din cauza gusturilor fie din cauza altor senzatii (cum ar fi starea crocanta a produsului alimentar sau fragezimea).

Cum se numeste oare afectiunea mancatului si placerii mancatului?

E corect denumirea de "lacomia pantecelui" sau bulimie (foame nesatioasa)?

E doar o afectiune de lacomie?

Prin firea lucrurilor omul e dotat cu, (are acces la) afectivitate, dar la fel e si cu senzatiile (in cazul de fata senzatia de foame si senzatii gustative).

Unde apare greseala, cunoasterea rea?

Nu exista (probabil) nici un moment din viata constienta a unui om, in care afectivitatea sa nu functioneze prin diferitele stari din multitudinea de posibilitati, starea noastra naturala e una "de bine"; de exemplu, faptul ca nu te simti nici trist nici vesel sau bucuros, nu inseamna neaparat ca nu beneficiezi de o stare afectiva in acel moment, una intre tristete si bucurie (asta ca sa nu mai vorbim despre posibilele stari afective legat de alte tipuri de emotii si sentimente).

Consider ca si in privinta mancatului e la fel, afectivitatea e permanent prezenta, accesul e deschis mereu, problema e, cat ne servim din posibilitatea pe care o avem de a permite accesul afectivitatii mancatului in realitatea totala pe care o consumam (traim)?

Prea mult acces al afectivitatii mancatului, presupune atasament fata de mancat, adica obicei, conditionare, dependenta.

Acuma e necesar a face distinctie intre obiectul atasamentului si afectivitatea implicata in transformarea obiectul in ceva distructiv.

Cum ziceam, mancatul in sine si gusturile, sunt de la natura realitatii, nu sunt distructive prin ele insele, doar excesul e daunator.

Cine provoaca excesul?

Pofta si placerea mancatului si pofta si placerea gustului.

Dar nu apar pana si ele, pofta si placerea in mod natural?

In parte, da

Atunci?

Lipsa accesului la un centru al cumpatarii, la intelepciunea dreptei socoteli (in fond la a fi rational, dar cu sens de intelept; ochiul vazator), care sa urmareasca lacomia ce tinde a se instala prin cultivarea accesului la pofta si placerea mancatului si a gusturilor (adica dobandim acces tot mai des si mai puternic la poftirea placerii mancatului si gustului).

In concluzie, cine e accesul caruia ii permitem sa isi faca treaba intru distrugerea noastra pana la urma (intrucat impricinatul nu e vinovat in sine, el e doar cel ce isi face datoria, isi implineste menirea)?

Cultivarea accesului la pofta si placera mancatului si la pofta si placerea gustului si necultivarea "ochilui vazator si supraveghetor".

Desigur cu cat o asemenea educatie ar fi implementata din frageda copilarie mai ales prin exemplul personal al unor aduti educati la randu-le, ar fi mai eficienta, copilul ar creste natural in cunostinta de cauza si nu ar mai fi nevoit ca adult sa lupte sau sa atinga constientizari intru eliberarea de sub asuprirea accesului la pofire si placeri.

Apare fructul oprit?

Daca nu e suficuenta cunoastere si arta, apare, noi oricum suntem supusi existentei tentatiei, cat de puternica poate ajunge tentatia, tine insa si de noi insine, nu doar de firea naturala a realitatii.

Dar pofta si placere ce sunt?

Emotii.

Asadar impricinatul e?

Accesul (cultivarea lui, a inteligentei emotionale distructive a accesului la pofta si placerea mancatului si la pofta si placerea gustului, tot ce e legat de ganduri, vorbe si fapte, de structurile de gandire, de algoritmii ce dau acces).

E a constientului sau a pre si in-constientului acesta inteligenta?

Nu e relevant pentru lucrator, asta e relevant doar pentru guralivi, lucrand spre constientizare dar si in fapta, poti schimba algoritmul si se produce declicul; care declic in sine nu implica puterea vointei, putere vointei o implica cautarea sa intelegi si sa aplici (asta daca nu cumva le ai in gratie, cum se zice, nativ).

Un nefumator nu e necesar sa depuna mari eforturi de vointa pentru a nu deveni fumator, asa cum iar fi sa renunte la fumat daca devine dependent; nefumatorul se afla inca in gratia vointei pe tema fumatului.

Asa e si cu cel ce si-a atins masa critica necesara lui intru constientizare pe tema mancatului, dezatasarii de mancat, reintra in gratie, respectiv in gratia vointei mancatului.

Confictul?

Tot ce am scris presupune o asa inalta constientizare a individului incat prin ceea ce face referitor la cele scrise, sa nu ajunga la conflict cu el insusi!!!

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Conceptualizarea si artificialitatea

CONCÉPȚIE ~i f. 1) Mod de a concepe. 2) Ansamblu de idei generale; sistem de concepte. ◊ ~ despre lume ansamblu de idei despre lumea înconjurătoare și modul de interpretare a acesteia. ...
Sursa: NODEX (2002)

CONCÉPȚIE, concepții, s. f. 1. Felul de a vedea sau ansamblu de păreri, de idei cu privire la probleme filozofice, științifice, tehnice, literare etc. ◊ Concepție despre lume = ansamblu de reprezentări și de idei despre lumea înconjurătoare, care tinde să îmbrățișeze toate fenomenele acesteia, natura, societatea, gândirea, omul și locul omului în lume etc. într-o interpretare unitară. ....
Sursa: DEX '98 (1998)

CONCÉPT ~en. 1) log. Idee generală despre o clasă de obiecte sau de fenomene din realitatea înconjurătoare; noțiune. ...

Sursa: NODEX (2002)

Prin firea lucrurior (in mod natural), avem acces la impresia de liber arbitru (la senzatia de liber arbitru; fara a acorda senzatiei o definire specific materialista).

Daca real sau nu, avem acces la liber arbitru, aceasta e doar o problema conceptual umana ce ajunge sau nu a dobandi in cadrul valorizarilor individului si (sau) societatii, statut de conventie acceptate drept adevar.

Care e ideea?

Orice conceptualizare este artificiala, intrucat se bazeaza pe subordonarea realitatii de care entitatea ce ma constat (va constatati) am parte (inclusiv realitatea mea de a fi, oricat de simpla sau complexa), unei realitati formale, conventionale, artificial construita prin gandire, intelesuri, cunoastere.

E exact diferenta dintre inocenta, naturalete si valorizare, artificialitate.

Este punctul un concept (desigur artificial ca orice concept)?

Se poate argumenta, de exemplu:

Nu exista punct, de fapt orice asa zis punct este o forma 3D total neregulata si unica, o forma compusa la randul sau din alte forme, iar prin descompunere se ajunge sa fie reprezentata de particulele elementare, de quarci si cele ce deocamdata nu sunt disponibile.

Dar, orice realitate, se supune aceleasi legi ca si liberul arbitru, noi consumam impresia (impresii; senzatii) datorita carora (inclusiv si mai ales datorita senzatiei de liber arbitru) consumam alte impresii, anume pe cele ale conceptualizarilor, conventionalizarii, consumam intrinsec doar impresii (trairi), nu fizicitatea formelor si in plus, formele gand, desi le traim intrinsec, nimic nu este care sa le certifice absolutismul total valabil, ci doar un absolutism specific ideei in cauza, fiecare idee fiind absoluta in ceea ce e ea, in ceea ce o constituie, forma-idee e perfecta in sine, tot asa cum e o forma-emotie, o forma-sentiment; ca sa spun asa, nu formele sunt "vinovatii" ci, accesul (fie el liber sau nu).

Faptul ca eu adopt o idee, sa imi devina valoare psihic si fizic comportamentala, nu e vina ideii, ci a impresiei mele de liber decident ce isi da acordul intru acest acces.

Ceea ce scriu eu se supune acelorasi criterii de aprecire?

Desigur, tot ceea ce spun si scriu e conceptualizare specifica mie pe nivelul evolutiv in care ma aflu; daca as fi mai evolut cu 100 de ani, cu un milion de ani, ar fi altceva.

Sunt foamea, accidentul, moartea si orice forma fizica sau psihica, spirituala, ..., ceva real, sau e conceptualizare, conventionalitate, artificialitate?

Totul e real, doar interfata prin care le consumam, este artificiala, intrucat consumam impresii (senzatii) si le absolutizam ca o realitate a formelor fizice si psihice (foarte posibila de altfel, dar nedovedibila practic, ne-consumabila la propriu, intrinsec inoperabila; doar consumul de impresie e intrinsec, nu cel de forme).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

OMUL, TELEVIZORUL CEL CREDINCIOS

Vreau sau nu, imi pace sau nu, eu (cel ce accept tabu definirea de om) sunt interfata realitatii, adica numai prin mine are loc o realitate individuala si universala, daca ea are si existenta independenta, asta e foarte posibil, dar eu omul nu am cum sa constat in mod direct (intrinsec) aceasta, ci doar prin constiinta (ce sunt).

Acuma, daca observam definitia DEX pentru cuvantul om, vom constata deturnarea definirii noastre intr-un sens strict materialist, ce a devenit o conventie totalitara acceptata fara cel putin a intelege posibilitatea unei alte variante, o acceptam prin a nu intelege ca am acceptat vreo conventie, prin credinta, tot asa cum prin credinta accept si faptul ca ceilalti oameni ce apar in campul constiintei, au o realitate proprie, sunt constienti de ei insisi ca si mine (eu neavand posibilitatea de a ii trai pe ei ca fiind constienti de ei insisi, asa cum ma traiesc pe mine).

Asadar eu sunt interfata dintre creator si creatia sa pe care o constat, sau, dintre singularitate si univers, ori dintre univers impreuna cu tot ce exista si realitatea constatarilor mele, dintre matrice si realitate, dintre sursa si produsul ei, numai prin mine exista realitate; desigur e foarte probabil ca realitatea sa existe independent de mine, dar eu (oricine), nu am cum sa constat vreodata asta decat prin credinta, intrucat realitatea mea de a fi oricat de simpla sau de complexa o consider si o constat, precum si realitatea unei lumi micro si macrocosmice (inclusiv umanitatea si orice fel de natura), au loc doar in ceea ce materialisti numesc emergenta creierului, functia creierului (constiinta), de fapt poate mai complet ar fi, functia tuturor retelelor neuronal sinaptice, ca: "stare a retelelor neuronal-sinaptice definita de ratele activitatilor si de eficientele sinaptice".

Pe intelesul tuturor, eu (si probabil la fel oricine se constata constient de sine si se crede om) sunt ca un televizor (cu antena, sursa electrica si tot) constient de realitatea sa de televizor fara a fi insa constient de functia sa, deci care e spectatorul propriei sale decodari de semnal, care primeste semnal de la sursa ce produce semnalul (indiferent ce anume consideram sursa si daca o consideram unica, duala sau o multi-sursa si daca ne consideram coproducatori) si care isi decodeaza siesi acest semnal.

Asa cum explicam in scrierea precedenta, orice element material sau psihic, spiritual, ..., pana si liberul arbitru, sunt doar impresii, doar senzatii (nu neaparat in sens materialist), care e foarte posibil sa aiba real existenta (respectiv e foarte posibil chiar sa avem partial liber arbitru), insa noi nu suntem dotati (probabil) cu posibilitatea constatarii intrinseci a acestei posibilitati, tot ce traim (constatam, consumam), o facem ca si constiinta (sau ce termen doriti sa utilizati) si o constam realitatea respectiva ca fiind constiinta, dar ii atribuim valore de realitate fizica sau psihica, spirituala ori de alta factura, numai si numai prin credinta.

Practic, suntem si stam noi bine mersi in retelele neurosinaptice fara sa constatam vreodata vreo realitate externa, dar consideram ca tot spectacolul realitatii la care suntem participanti exista undeva afara.

Sau, o varianta diferita: suntem si stam noi bine mersi in constiinta si facem presupuneri convenite ca si realitate de netagaduit, despre ceva ce nu avem cum sa constatam vreodata, intrucat nu avem acces intrinsec la ea.

Indiferent ce faci tu ca si chirurg sau medic legist ori ca ceeea ce te constati, totul are loc in retelele neurosinaptice ce esti tu (daca ne raportam la conventia materialista), de fapt are loc in ceea ce obisnuit numim constiinta (ce esti).

Acolo esti si tu si echipa ta si spitatul si pacientul, totul si acolo fiind, extrapolezi conceptual aceste impresii, senzatii si le atribui exteriorului, lumii, universului; desigur e foarte posibil sa fie chiar asa cum extrapolezi intrucat catre asta converge intregul program al realitatii constatate de cand aparem noi in vreo realitate, ordinea este insa cea evidentiata de mine, nu invers: mai intai ca si constiinte constatam realitatea in constiinta sub forma de constiinta si deabia ma apoi presupunem ca realitatea, provenim si provine dintr-o lume materiala (printr-o codare si decodare chimica), a corpurilor, in fond a senzatiilor ce impreuna dau impresia materiei si a carnii.

E extrem de dificil de inteles oridinea fireasca a realitatii intrucat de cand am ajuns realitate, suntem educati in spirit materialist si asta a devenit cea mai mare religie a umanitatii, unanim acceptata fara cel putin a fi constienti ca am acceptat vreo conventie, sistemul si-a facut treaba, ne-a inrobit total.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Paradoxalitatea

Orice adevar are un contra-adevar si deci face parte dintr-un paradox.

Acel adevar caruia nu i s-a aflata inca contra-adevarul nu este adevar (contra-adevarul fiind la fel de evident ca si ceea ce se considera pana atunci ca fiind adevar), este doar infatuare umana.

Legea paradoxurilor se aseamana legii infiniturilor (orice infinit are un infinit superior lui si un infinit inferior lui), datorita legii evolutiei.

Referindu-ne la problema in totalitatea ei, la acest moment, umanitata se afla la o distanta infinita fata de aflarea tuturor paradoxurilor, aceasta evolutie nu se poate face liniar, stiintific, ar dura la nesfarsit; doar prin "salturi cuantice", "salturi dimensionale", se pot atinge niveluri cu adevarat semnificative, iar aceste salturi nu se pot face in modul tipic ci, doar daca indivizii ajung a avea acces special la "sursa" realitatii (iar mediatorii pot fi chiar oamenii initiati).

Marea problema actuala si viitoare este, orice om (inclusiv orice initiat atipic) e prizonierul sistemului sau de valori si al sistemelor la care a aderat in cunostinta de cauza sau nu.

Care e contra-adevarul sistemelor de orice fel?

Iocenta, puritatea.

Este puritatea la randul sau un sistem?

Poate deveni, daca o definim si ii stabilim schema logica functionala si metodistica prin care o dobandim, daca stabilim norme de conduita, morale.

Dar nu trebuie sa intelegem la ce ne gandim, despre ce vorbim, altfel cum vom intelege inocenta?

Cunoasterea e buna atata vreme cat nu ii devii prizonier, cat e inocenta, cand insa ea te restrictioneaza in inocenta, aceea e cunoastere sistemica, nu cunoastere inocenta.

Dar e firesc sa fii restrictionat in inocenta de catre cunoastere, altfel nu ai invatata niciodata nimic si ai repeta mereu aceleasi greseli, ba mai mult, nu ai reusi niciodata sa inveti pana si cele mai elementare cunostinte prin care sa reusesti sa supravietuiesti, sa intelegi ceva orice, sa simti, ... Si nu e acesta un pardox, nu ai cum sa cunosti si sa ramai inocent, cunoasterea presupune valorizare deci lipsire de inocenta.

Daca e un paradox se cheama ca tocmai ce acest adevar si-a gasit contr-adevarul, deci pe acest nivel evolutiv perfectiunea a functionat, intrinsecitatea ei a fost atinsa.

Si totusi cum ramane?

E o problema de atitudine.

Dar ca sa iti dai seama ca este o problema de atitudine, trebuie sa fie intelese cele despre care scriu si mai ales cele despre care voi scrie (si eu aflu pe masura ce scriu, nu le stiu dinainte, sufar aventura cunoasterii).

A cunoaste, a intelege nu te elibereaza decat atunci cand iti atinge masa critica de constientizare necesara tie (nu luam in calcul acum posibilitatea eliberarii total atipice).

De ce e important sa ajungi la contra-adevarurile adevarurilor tale si astfel la pardoxuri?

Ca sa intelegi infatuarea idolatrica a adevarurilor in care te afli si ne aflam, sa iti intelegi ratacirea educationala (autoeducationala) si sa renasti, sa te trezesti la inocenta atitudinala.

Cunoasterea ofera fiecaruia dupa masura lui si ofera orice, numai prin trezirea la o intelepciune a inocentei, trierea cunoasterii e eliberatoare; dar, binenteles ca vorbele mele vor fi rastalmacite de fiecare "cum il taie capul".

Au mai zis unii "Sa fiti inocenti ca porumbeii dar intelepti precum sarpii" si din asta a iesit viclenie in loc de intelepciune a inocentei.

De ce?

Intrucat acesta ne e nivelul.

Care e concluzia scrierii?

Numai dupa ce vei afla contra-adevarul (tau; atentie fiecare vine din cele specifice din care vine si evolutia sa va fi specifica lui) respectivului adevar (oricare), te inscrii pe traiectoria posibilitatii de a (re)dobandi inocenta pe acel aspect (gratia, libertatea de spirit), intrucat valorizarea (sistemica) colapseaza cand vei atinge masa critica in a constientiza contra-adevarul si astfel a constientiza paradoxul si deci absurditatea ce te tinea prizonier prezentanduti-se drept adevar.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Supervirusul absurdului

E absurd.

Tocmai de aceea nimeni nu e liber intrucat stie ca e absurd; daca nu ar sti ca e absurd si-ar permite eliberarea din cat mai multe dintre cele ce il tin prizonier, din lagarul adevarurilor sale, principiilor, normelor, punctelor sale de vedere referitor la toate despre care poate avea un punct de vedere, etichetarilor, tiparelor, algoritmilor.

In general ceea ce scriu se refere la aspectul realitatii numit psihologic.

Ceea ce nu consider eu ca e adevarat, inseamna ca e absurd!

Iata paradigma ce ne incatuseaza.

Lucrarea absurdului in "accesul realitate" pe care il numim om, in mine, in tine, in noi, e una complexa, laborioasa, si subtila si grosiera, cu multiple increngaturi neuronal sinaptice.

Ea lucreaza prin cunoastere dar si prin afectivitate.

Ca ceva sa iti para acum absurd, de mic copil esti infasurat permanent in paienjenisuri (numite) neuronal-sianaptice, prin cunostinte, intelesuri simple si complexe dar si prin legaturi emotionale, asa se face ca azi ajungi sa apreciezi si chiar sa te enervezi intrucat: "proasta aia nu mananca dulciuri deoarece are ea nu stiu ce tampenie in cap", "idiotul ala crede in Dumnezeu", "ateii sunt demonici", "pentru ce mai traiesti daca nu bei coca cola, nu mananci carne, nu ...", "ceva nu e in regula cu individul asta, daca el nu se enerveaza, daca nu reactioneaza normal cand e atacat de altii", "trebuie, trebuie, trebuie", "repede, repede, repede", "asta nu e sanatos la cap, auzi, nu are opinii referitor la altii"; ba mai mult, tu ca si constient, nici nu iti dai seama de algoritmii dobanditi treptat, care ajung sa te faca a fi infumurat si obsedat preconstient de impresia pe care o lasi, in sensul de obsesie vanitoasa, de urmarire constienta si preconstienta a aprecierii venita de la cei din jur, de aroganta, de frustrai si vinovatii, de victimizare si fobii-angoase, de extrem de multa educatie transformata in algoritmi functionali ce se declanseaza la anumite comenzi vizuale, auditive, ..., eliberand desigur si hoarda emotional-sentimentala.

Adevarul este ca cel numit om "a mancat" dintotdeauna senzatiile ce ii dau impresia de carne, si asta e ceva vital pentru el.

Contra-adevarul este ca de fapt "a mancat ucidere de animale" si distructiva a propriei functionalitati.

Si adevarul si contra-adevarul au o multitudine de elemente constitutive ce le potenteza in a fi ceeea ce sunt.

Emotia placerii joaca un rol determinant in optiunile noastre, in formarea algoritmilor functionali.

Si emotia starii de suferinta, adica a durerii, joaca un rol important, fie dureri fizice, fie psihice.

Cum de numesc durerile, emotii?

Nu conteaza, cine stie de ce o fac, stie ca asa e (indiferent cum le-am numi), cine nu stie, oricum nu ar intelege posibilitatea ca durerile sa fie emotie sau gand, on sau off la comanda potrivita a celui ce are acces la asemenea nivel evolutiv pe acest aspect de realitate.

Cum sa fii imun la vorbele altora (nu nesimtit, ci treaz si deasupra problemei, dar in gratie) cand tu toata viata ai fost educat cum anume sa ripostezi, parca toata viata am fost antrenati in a fi gladiatoriii arenei disputelor (taioase, persiflatoare si desigur social clasificatoare indiferent daca ne raportam la familie sau la comunitate, la criterii de forma dimensionala, temporala sau psihologica); asta suntem, luptatori in arena, cultura noastra numai cu asta se ocupa, cultiva diferentierea, comparatia, pe criterii care mai de care mai indreptatite.

Elitismul pare un drog nou pe meleagurile defunctului socialism, daca il punem in seama constientizarilor, dar inalta parere de sine (mandria, orgoliul) e "drac" batran si lucreaza elitismul dintotdeauna.

Respectul de sine e una, mandria negativa e insa alta.

Sa nu las impresia ca vorbesc numai despre elitele intelectuale sau financiare, despre alde "Dinu Paturica", despre ..., o nu, fiecare individ are in sine un exploatator si un exploatat, un elitist dar si antagonicul, depinde de imprejurari in a-si arata una sau alta dintre fete.

In ce consta absurditatea vietii noastre?

In neputinta in care am ajuns, de a constientiza ca suntem tarfele educatiei primite si care educatie e constituita deja in algoritmi declansatori de emotional negativ, la comanzi pe care nu le avem la indemana deciziei constiente.

Adica nu sunt constient cand reactionez negativ, agresiv, cu aroganta, violent, cand ma dau in barci frustrat fiind sau in angoasa ori placeri diverse ce mai devreme sau mai tarziu isi arata coltii, despre care poate deja stiu ca imi sunt daunatoare dar nu ma pot abtine?

Ba da, dar nu iti mai e la indemna refuzul, esti tarat ca un porc de rat, atasament este numele tau, adica un drogat.

Una e sa nu vrei a renunta la orgoliu si alta e sa nu poti.

Daca nu vrei, insemna ca inca te afli in gratie pe acest aspect si inca e in puterea vointei tale, dar daca nu constientizezi necesitatea accesului la orgoliu, doar pentru a reusi sa pastrezi un echilibru al vietii tale in privinta invaziei la care ai fi supus prin renuntarea la orgoliu, esti pe cale de a-ti pierde gratia pe acest aspect.

Daca insa esti constient de asta, incearca mereu sa manifesti tot mai putin orgoliu, nu il utiliza daca trebuie neaparat si fa asta moderat si fara a-ti pierde liberatea vizavi de accesul la orgoliu.

Orgoliu aduce cu el enervarea si se deschid porti (acces) catre multe si periculoase stari afective si intamplari.

PS

Am crezut dupa aceea ca am abordat gresit definitia paradoxului, dar nu e gresit, inspiratia nu m-a tradat (de data asta) desi e dependenta de nivelul meu evolutiv si in consecinta supusa etapei actuale, dar ea e doar ceva mai inaintea, ceva mai profunda decat "cunoasterea constienta".

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Ratatul desavarsit

RATÁT, -Ă, ratați, -te, adj. (Adesea substantivat) Care nu a izbutit să se afirme, să se realizeze, să creeze ceva de valoare. ♦ (Despre acțiuni) Nereușit, neizbutit. – V. rata.
Sursa: DEX '98 (1998)

Culmea ratarii?

Sa iti ratezi moartea.

Prin natura realitatii sau prin educatie (daca admitem existenta unui oarece liber arbitru), valorizarea e cea care face legea.

De la valori impuse de realitate, acelea ale materialitatii si psihicitatii precum si acelea ale necesitatilor functionale si pana la valori impuse de cel definit drept om, valorizarea e sistemul sub auspiciile caruia "realitizam" (existam), sistemul comparativ.

Ce constat eu asa numitul om?

Intrinsecitate (imanenta), ea e viata, existenta, totul, pentru mine.

Nimic nu e real pentru om decat imanenta, fie ea (un act de realitate anume) dovedita mai apoi ca fiind o iluzie; oricum ar fi, prezentul e doar al omului si e format numai si numai din imanenta (intrinsecitate), iar omul nu constata niciodata altceva decat prezent chiar daca e compus din imanente imaginative despre viitor sau din imanente amintiri.

Constata omul intrinsec carnea (sa)?

Nu, dar constata intrinsec vizualizare, tactilitate-termicitate, organicitate, plus o multitudinea de alte intrinsecitati ce ii ofera la modul general impresia carnalaitatii proprii.

La fel si in privinta celor numite psihice sau sufletesti ori spirituale, constata intrinsec accesul la diferite intrinsecitati (indeosebi accesul la gandire si in consecinta conceptualizare, dar si imaginatia, vointa, amintirea-memoria, afectivitatea, ...)

Asadar viata noastra e formata din imanente impuse si imanente (posibil) autoimpuse educational.

Din ele, prin comparatie, rezulta valorile carora ne conformam, valori ce ne impun legislatia stiintifica, filozofica, spirituala-religioasa, etica-morala, civila si penala conform careia vietuim si murim fiecare in parte si toti la un loc.

Daca unii traiesc mai bine si altii mai rau, se datoreaza faptului ca adaptarea la normele de viata impuse de realitate, fie ele prin firea lucrurilor, fie prin educatia, prin cultura speciei umane, ii face pe unii favorizati si pe altii defavorizati.

In general, cel ce nu are, nu are pentru ca altul are prea mult intrucat valorizarea il avantajeaza pe acesta, fie ca ne referim la valorizarea provenita de la natura realitatii prin ceea ce numim aptitudini, dotari, fie ca ne referim la valorizarile sistemului uman al valorizarii specific acelei comunitati si mai ales acelei epoci.

Nu exista o etica universala, o etica absoluta care sa normeze valorizarea umana, ea e proliferata de catre uman in functie de nivelul evolutiv atins de indivizi, comunitati si specie.

Daca traiesti intr-o comunitate in care a fi chior ori inabil (sau a avea nasul mare, sanii mici, a fi infantil in sinceritate, uituc, molcom, impotent, ...) e ceva de mare valoare, iar tu corespunzi, ai fi parte a elitei.

Probabil ca e imposibila vietuirea fara comparatie, fara valorizare, dar a face din asta o atitudine, un standard, o virtute, e culmea absurditatii educationale si e reperul dominant al societatii umane actuale.

Sistemul valoric realitate in care fara voie ne-am trezit a fi adulti, ne da masura valorii personale (unde altundeva daca nu in perspectiva celorlalti ce impreuna potenteaza fiara sistem valoric, matricea valorizarii) si asa suntem catalogati in plaja de la complet ratat, la realizat.

Revenind la ceea ce a motivat tema de azi, oare cat de ratat in sistemul valoric uman, ar trebui sa fii, incat sa iti ratezi ceea ce nimeni nu rateaza, adica moartea?

Nimeni nu crede ca nu moare deoarece toti considera ca au un fizic de pierdut prin moarte si chiar alte accesuri la realitate, psihice sau sub alta forma de interpretare.

Cat sa fii de anormal ca sa nu ai ce pierde prin moarte?

Nimeni nu s-a intors din moarte ca sa confirme ceva, exista doar intrinsecitate conceptuala privitor la pragul mortii, rezultata din intrinsecitate de gandire, emotie, imaginatie, trairi speciale.

Ceea ce e sigur, e faptul ca, intr-o exprimare plastica “totul e in capul meu” (in neurosinapse), respectiv in minte (sau in constiinta, pentru cei ce agreaza acest termen).

Fie ca de fapt constiinta e o matrice necunoscuta ce ne potenteaza intreag accesul-realitate de a exista ca entitati si tot ceea ce ne constituie realitatea, fie ca e o functie a creierului sau orice alta conceptie vom adopta, noi nu constatam, nu traim vrodata altceva decat prezentul propriilor intrinsecitati.

Si pentru ca e cea mai la moda, dau mereu exemplul clasic actual, cel al conventiei materilitatii noastre si a lumii: eu numitul om, tot ce ma traiesc a fi si tot ce traiesc ca realitate personala si universala, traiesc ca si functie constiinta, in functia constiinta a (presupusului si posibilului) creierului; aici si aceasta fiind eu omul, o functie, si aici si acesta fiind universul, lumea, realitatea, existenta intreaga cu tot ce o constituie, adica functie constiinta, eu numitul om, extrapolez totul, fac analogie a intrinsecitatilor ce imi sunt realitate (asa numitele senzatii vizuale, auditive, tactilo-termice, organice, proprioceptive, chinestezice, …, precum si datorita mai ales senzatiei ganditului si liberului arbitru) cu existenta materiala undeva in afara functiei constiinta, a unei lumi fizice in care toate impresiile acestea ale mele ce imi constituie realitatea, toate senzatiile, toata constatarea de realitatea, chiar ar exista fizic, psihic, spiritual, …

Poate exista si e foarte probabil intrucat asa tind a indica aceste “impresionari-senzoriale” (sa le numim asa fara a ne inrola conventiei materialiste), dar nimeni vrodata nu a constatat, nu a trait intrinsec ceva de natura materiala, NIMENI, NICIODATA, tot ce constatam (traim) e doar intrinsecitate de constiinta (sa ii zicem asa), adica senzatii-perceptii de constiinta, reprezentari, imaginatie, gandire, afectivitate, amintire, ...., toate doar stari de constiinta pe care o extrapolam conceptual unei posibile lumi materiale.

Asadar nu exista nici un suport real al mortii, decat, impresionarea la care ne supune sursa-realitate (la care e posibil sa fim coproducatori, sau sa nu fim, ori, sa fim chiar producatori), care, se pare, la un moment dat, ne retrage o parte din accesul la acte de realitate (respectiv la senzatiile de fizicitate) si ne ofera acces la senzatiile mortii fizice; nimeni insa nu stie daca mortul din realitatea lor, e mort efectiv si total pentru el insusi, nimeni, intrucat eu si probabil si voi, ne traim fiecare numai si numai propria realitate, chiar daca ea are foarte multe parti ce par (si poate chiar sunt) identice cu ale celorlati.