Creatiile userilor - Proza

Urbanizare.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Puterea

Ce e putera?

Tot acces desigur, accesul la consum de putere.

Asa cum am acces sa consuma, sa constat ca sunt corp, psihic, ..., asa cum am acces sa constat ca dupa acces la complexitatea: "pumn primit in nas" urmeaza

complexitatea tactilitate, organicitate, durere, sange si toate cele, precum si complexitatea vizuala aferanta, tot asa si in privinta puterii.

Sa incercam o reamintire.

Adica, avand acces sa consum, sa constat, ce fac? consum, constat.

Ce?

Bazal doar consum, doar constat

Ce?

Consumul, consumatia, realitatea la care am acces, fie ea vid, fie nimic, fie eu, fie prezente felurite firesti sau nefiresti.

Mai complex insa (nu insa mai inalt, depinde cum privim situatia), exista acces sa constat, sa consum (ceea ce e considerat) corp fizic si in virtutea acestui fapt, am acces sa constat, sa consum ceea ce numim liber arbitru in privinta puterii de a ma misca, a merge, mesteca, de a face o multitudine de lucruri ca si corp.

Misc mana.

Ce e asta?

Acces la a exista deci la a consuma, la a constata, la a "realitiza".

Ce?

Ce am zis ma sus, nu poti pune in cuvinte intrucat nu e al cuvantukui acest inteles.

Isasi "a ma consuma pe mine ca exist", presupune foarte multe lucruri, e o problema complexa.

Simplist insa: bazal (doar) consum.

Ce?

Pai ori ce as zice fac doua greseli din cauza lipsei unui stil de exprimare adecvat.

Va reiesi ca, "Eu" consum (ceea ce e nivelul bazal 2), si ca in plus mai exista si obiectul consumatiei (ceea ce e nivelul bazal 3)

Iar daca ma consider ca Eu, altceva decat un Eu total necomus, e nivelul 4, 5, 6, ..., 1000, in functie de compexitatea Eu-lui (pana la complexitatea Om, asa cum ne constatam si am fost educati fiecare, ca suntem).

Niveul 1 este sa fii una cu consumatia fara nici o identificare, ii "traiesti" imanenta, esti una cu ea, esti tu, nu exista ea si tu, eu si ea, nu esti constient de ceva, dar nu esti inconstient de tine ca si imanenta consumata; poate ar trebui sa mai inventez un termen: "imanentizezi"; ceea ce nu insemna neaparat nici ca tu esti imanenta, sursa, nici ca imanenta e altceva, insemna doar ca ne aflam pe teritoriul atotposibilului si paradoxul poate fi la el acsa, altfel dogmatizam, paradigmatizam, nastem spirit sistemic, ideologii si canoane (legi, coduri, norme specific omenesti, asa cum sunt religiile, spiritualitatea, stiinta si orice e omenesc).

Deci, revenind intr-o actualtate mai obisnuita: ridic mana.

Referindu-ma strict si extrem de superficial la eveniment, puterea ridicarii mainii, e de fapt acces la a ridica mana, la a consuma realitatea ca ridic mana, la a constata realitatea ca ridic mana.

Cine ridica mana?

Tot asa, raspunzand partial; eu cel ce am acces sa ma constat, sa ma consum drept ceea e numim om.

Dar nu asta era tema.

Cum am acces la a consuma actul de putere?

Prin mijlocire.

Ca sa ajung sa consum puterea ca merg biped sau vorbesc articulat, prin analogie fiecare ne dam seama ce am patimit la randul nostru (intrucat amintiri proprii cu asa ceva mai rar).

Ca sa ajung insa sa am acces la tot ce consum acuma "ca stiu", "ca inteleg", am acces la a consuma amintiri referitor la asemenea evenimente.

Si amintirile spun ca a fost necesar sa am acces la enorm de multe alte accesuri, prin care a venit acces, si tot asa, pana ce am avut acces la cele la care am acces acuma ca si consumuri de a sti, a intelege.

Am puterea sa alerg?

Da, consum realitatea ca am puterea sa alerg, binenteles numai daca am acces sa ma consum in paralel ca fiind un corp suficient de sanatos si un psihic si o gramada de alte accesuri.

Dar nici astea nu sunt tema.

Am puterea sa fiu al dracului, un nemernic, un rau, un ticalos, un bandit, un hot, un lipsit de sensibilitate, un nesimtit, un dur, un ...?

Am putrerea sa fiu bland, bun, candid, rabdator, compatimitor, milostiv, iubitor, bucuros, curat ...?

Fiecare are acces la multe din cele enumerate, dar are si acces la a-si da sau nu sema ca ar fi asa, precum si la a-si da sema ca asa il percep altii desi el nu se considera asa.

In ce consta: "pot sa fiu infam, nemernic, nepasator" si in ce consta: "pot sa fiu sublim".

Exista un reper comun: POT

De ce pot ceva si nu pot altceva?

Constat ca apare in plus: NU.

O fi ca umplerea registrului, bitilor la computere cu informatia 1 si 0 ?

Unde pui 1, nu mai poti pune 0, unde pui POT (DA), nu mai poti pune NU si invers.

Daca stiu asta, nu pot sti alta, o stiu pe asta; daca pot asta, nu pot alta intrucat o pot pe asta.

Daca mi s-a pus pata pe tine (in sens negativ), nu pot sa nu mi se puna pata pe tine sau chiar sa iubesc.

Daca stiu ca aceste cuvinte sunt o injurie, n pot sa stiu ca nu sunt decat niste cuvinte.

Daca pot sa ma supar pe tine, nu pot sa nu ma supar si daca pot sa nu ma supar, nu mai pot sa ma supar.

Desigur in aceste exemple ma refer strict la momentele de acum (la clipele ce alcatuiesc realitatea) consumate, la umplerea locasurilor cu informatia DA sau NU in permanenta.

A acces la consumatia numita putere?

Am.

Atunci de ce nu pot?

In principal din cauza accesului la ceea ce amintirile spun ca este educatia primita (indeosebi) si nu numai, mai e si problema unei vigilente in a depista imediat incotr-o se indreapta accesul meu spre ce consumatii de realitate?

Constientizarea vigilentei si a traseului, precum si rezonanta cu intelesuri sublime, nasc: DA, POT (in sens pozitiv), desigur pledoaria o fac raportandu-ne la cele cotidine, nu la intelesuri existentiale despre care am scris putin la inceput.

In fond insa, daca te intelegi profunt pe nivelul tau posibil, dobandesti convingere si lucrarea merge intrucat s-e naste motivatia ei.

De mentionat ceva esential!

Prin acces la ceea ce numim "alti oameni", prin intermediul, prin mijlocirea lor, am avut in viata acces la enorm de multe din cele ce le consumam ca stiindu-le si putandu-le.

Asta e valabil in continuare si in orice domeniu.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Contemplatorul de realitate

Am mai abordat aceasta tema, dar nu imi amintesc cum am numit beneficiarul realitatii, de fiecare data scriu pe niveul evolutiv pe care ma aflu atunci.

In tot ceea ce fac si in tot ceea ce face cineva zilnic, exista "supervizorul" consumator de realitate.

Altfel nu ne-am coordona activitatile si insasi functionarea numita fizica si psihica.

Acest "supervizor" si totodata consumator de realitate imbraca toate formele de realitate de care are parte cel pe care il numim om, el ajunge de se confunda cu a fi om care traieste o realitate personala a sa si a unei lumi.

Supervizorul consumator, ma consum (traiesc) pe mine ca sunt (Eu-l), dar si ca sunt om conform a ceea ce intelegem prin om, in toata complexitatea fizico-psihica, ma consum a fi cel ce muceste, se hraneste, respira, merge, vorbeste, gandeste, vede, simte cutanat, organic, gusta, aude, are corp, isi imagineaza, isi aminteste, invata, scrie, e calm, irascibil, frustrat, bucuros, vesel, trist, doreste, uraste, cel ce ii e firica, cel ce se culca, cel ce viseaza, cel ce se trezeste, cel ce are dureri (ma doare), cel ce sufera, cel ce e entuziast sau deprimat, cel ce concepe, rationeaza, creaza, cel ce e scund, inalt, gras, slab, mama, tata, copil, calator, pieton, sofer, vanzator, medic, boschetar, inginer, contabil, scriitor, actor, fumator, dependent, pofticios, cel ce reactioneaza cu o lume externa si interna macro si microcosmica, cel ce ...

Ce au in comun toate aceste acte de realitate mai simple sau mai complexe?

Este necesar contemplatorul de realitate.

Ce ce e capacitat sa constate, sa consume, sa contemple un act de realitate.

Daca ne raferim la cea mai simple (bazala) forma de realitate pe care contemplatorul de realitate o poate contempla, aceasta ar fi o realitate de tip "vid".

Adica sa fii vidul sa consumi, sa constati, sa contempli realitatea vid, practic sa ii traiesti imanenta, sa fii acea imanenta, e uimire "vid-ica", in care nu mai exista subiect si predicat, observator si observat.

Dar, depasind barierele artificiale construite de oameni, acelasi lucru il putem spune si despre "Eu" in loc de "vid".

Traitorii de "vid", considera Eu-l ca un intermediar intre a fi vidul si a fi omul, dar asta e doar un concept.

"Eu-l" poate fi consumat, contemplat, trait, tot asa cum contempli vidul si tot asa cum nu "Eu-l" contempla vidul, ci "sunt insusi vidul", tot asa si "nu Eu-l contempla Eu-l, ci sunt insusi Eu-l, ma consum in imanenta-mi, tot asa cum m-as consuma ca vid, numa nu am constiita vidului ci a Eu-lui; si la fel e iesire din orice conceptualizare, din orice alta traire, e realitatea ultima.

A considera vidul realitate ultima, e la fel de ideologic cu a considera Eu-l realitate ultima.

Insa contemplatorii de vid structureaza o ideologie conform careia exista un om, un Eu si un vid si dac ai iesi din tot ce e om, dar ramai un Eu ce contempla vidul, tot nu e contemplatia ultima.

Astea sunt insa doar concepte, tot la fel de bine poti sa construiesti un concept conform caruia Eu-l e ceea e ei numesc vidul, realitatea ultima, il contempli ca realitate ultima (la fel de traire speciala intrucat trairile speciale de vid sau de Eu, tin doar de dogma si puterea maestrului si a adeptului de a face posibila contemplatia respectiva la un nivel de traire, de contempleatie, de consum, de constatare, speciala, atipica, inalta sau cum o denumeste fiecare in cadrul stilui de exprimare adoptat).

De unde se porneste de s-a ajuns la a presupune ca Eu-l nu e realitate ultima, ci vidul?

De la faptul ca descompunand teoretic (si chiar faptic prin a ne autoinduce o stare cat ma profunda de pace, de liniste) ceea ce ne consideram, ajungem teoretic cel putin la a ne constata de fapt, un Eu care se traieste ca om in toata complexitatea cunoscuta si pe acre am incercat la inceputul scrierii a o evidentia.

Asa cum ziceam insa, nici trairea de Eu (total necompus) si nici cea de vid, nu sunt trairi obisnuite si nu pot fi constatate decat in stari speciale in general asistati de catre initiati atipici.

Acuma, depasind cele doua variante, se pune intrebarea: De ce as considera doar vidul sau Eu-l posibilitati ultime de contemplatie?

Din cauza de ideologii, atat, e doar doctrina de partid, de tagma, dogma religioasa, spirituala, de grup sau personala, dublata de acces la puterile atipice pe care fiecare detinator de acces le utilizeaza in interesul sistemului caruia ii slujeste, fie in spiritul sistemic propriu, fi in al unei comunitati mai mici ori mai mari.

Orice va hotarai maestrul sau gruparea, tagma ce are acces la puterile initiatice atipice, ei vor utiliza aceste puteri spre a induce adeptilor trairea, contemplarea incredintatoare atipic initiatica, care reprezinta ideologia lor.

Daca el, ei au hotarat ca vidul e realitatea ultima demna de a le fi adevar infailibil, vid vor induce ca traire atipica si adeptii vor trai acea stare total nefiresca si vor deveni incredintati ca au aflat adevarul, astfel vor ajunge sa slujeasca cu devotiune pe acel maestru, acea tagma, institutie.

Asa se face ca in diferitele forme de crestinsim se traiesc alte adevaruri fata de diferitele forme de budism sau hinduism, in diverse forme de spiritualitate moderna, adevaruri diferite fata de crestinismul clasic si tot asa; dar ce ii caracterizeaza pe toti? trairile speciale, inalte, atipice, total nefiresti, dar mai ales manipularea la care sunt supusi prin inducere atipica sau diplomatica de incredintare in adevarul lor doctrinar.

E posibil sa traiesti orice, dar orice vrea (si poate) maestrul, la un nivel de traire speciala atipica si aceea sa poata fi insotita si de o traire de incredintare foarte puterinca; desigur nu te lipseste de libertatea rationala de a medita asupra celor intamplate, de a le cantarii (nu ca nu ar exista posibilitatea posedarii totale), dar daca dubleaza trairea respectiva si cu o traire incredintatoare, te-a cam facut, esti gata sa o dai in temenele.

Culmea e ca nu e necesar ca un initiat atipic sa fie prezent, sa stati fata in fata, e suficient sa stie ca existi si sa vrea sa iti induca (faciliteze) trairea respectiva.

Depasind cele parute imposibile, sa revenim la cele cotidiene fiecaruia.

Cum pot eu om obisnuit, sa ma detasez de mine si sa nu mai fiu un obiect al excitarii unei "excitatrice"?

Lasand deoparte calea atipica, ramane obisnuinta (dezobisnuinta), care e a doua natura cum se spune.

Probabil ca asa cum ne-am obisnuit, e posibil sa ne dez-obisnuim, urmand calea invesa acelor ce au constituit obisnuirea.

Eu insa prefer constientizarea.

Orice am alege, nu e usor, fara straduinta-tenacitate, nu-ti iese nimic.

E infinit mai usor prin atipicictate initiatica, dar poti ramane prizonier sistemic.

Modalitatea pe care eu o agream in ultima perioada, era constientizarea ca nu sunt nimic (ce sunt. Eu, om, personalitate, individualitate, corp fizic, psihic, suflet, vid, spirit, nimic? nu sunt si atat, intrucat nefiind si avand acces sa fiu, de la vid la tot ce ma constat si traiesc, reuseam oarecum sa nu mai conceptualizez considerandu-ma cel ce e aia, ailalta ci, doar acesul spre a fi si spre a fi una sau alta, inclusiv om.

Acuma insa parca as rezona mai mult cu "sunt-nu sunt" (paradoxul), desi nici variata veche nu era mai corecta sau mai gresita, dar e mai aproape aceasta de a da sanse tuturor posibilitatilor.

O oscilatie, intr-o parte si in partea cealalta, doua jumatati ale intregului ciclu care au loc in acelasi timp, prezentul.

Odata iesit din "nu sunt", "nu suntul" nu mai e "nu sunt" si in fiece nu "sunt", va fi si "sunt", tot asa cum in fiece "sunt" va fi si "nu sunt""; paradoxul.

Mai pe inteles dar complet eronat intrucat nu pot sa redau in cuvinte asemenea intelesuti contemplative, inspirative, intuitive: ma accesez ca "sunt", apoi ajung in "nu sunt" unde intra pe rol, se proceseaza ceea ce am adus cu mine din "sunt" si care va colapsa la urmatoarea jumatate de oscilatie in "sunt" in functie de ce chintesenta va avea masa critica necesare urmatoarei colapsari in "sunt", apoi iar intru in "nu sunt" cu ceea ce am realizat in "sunt" i aici iar se proceseza, ca ce anume ma voi colapsa in urmatoarul act de realitate "sunt".

Cred ca nimeni nu va intelege ce vreau s spun.

Tot ce ma constat si constat, tot ce sunt, tot exist si exista, e unda sunt/nu sunt, intrucat nu traieste nimeni alta realitate decat pe a sa si daca el dispare odata cu el dispare toata realitatea lui.

Intre sunt si nu sunt, vietuiesc, unda-vietuiesc.

Ma identific ca si contemplatorul sunt/nu sunt, oscilatia colapsatoare de viata (de realitate), viata, existenta e contemplatia mea, iar eu sunt insasi contemplatia suntnusunt, insasi viata, sunt contemplatia viata, sunt contemplatia existenta, de fapt, suntnusunt=contemplatie.

Cum sa fim contemplatia viata?

Ha, ha, ha, daca era asa simplu de realizat asta, o realizam efectiv nu doar intuitiv si va faceam si pe voi sa o realizati efectiv, insa ...

Sunt eu, tot suntul si tot nu suntul, toata realitatea si toata inca nerealitatea (cele ce tin de necunoscut)?

Daca dau un raspuns, dogmatizez si tot ce am scris e doar o varianta, asa cum doar variante sunt toate cele ce le spun toti oamenii, numai ca ei au avut sange in ... si le-au decretat adeavar, ba au avut si acces la puterile atipic initiatice si au indus trairi incredintatoare.

Afinitate?

Da, ca afinitate deocamdata nu rezonez cu sunt totul, intrucat nu constat realitatea ca supunandumi-se, vine cum vrea ea in cea ma mare parte, nu am reusit vreodata sa ma joc cu aparitia si disparitia unui om, a unui tren, a unui munte, a Pamantului, ...; acuma desigur, pot sa mor si sa dispara toate, poate, dar viu fiind ..., nu m-as arunca in fata unui tramvai.

In concluzie, insasi tot ceea ce ne constatam a fi, poate fi trait, consumat, constatat, contemplat ca si act ultim; nu trebuie sa contemplu vidul, sa ma traiesc ca imanenta "vid-ica", pot la fel debine ca insasi existenta asta cotidiana cu tot ce cuprinde, sa fie act ultim, starea contemplativa ultima, dispatitia/Nirvana sau cum vrem sa o numim utilizand termenii din crestinism, din stiinta, din alte religii, culte, forme de spiritualitate, psihologie, filozofie.

Sa iti traiesti propria viata contemplativ, imi pare foarte potrivit oricui, o poate digera si opinca si badie, iar in plus e insasi obiectul rasnirii permanente al fiecaruia.

Tine doar de educatie si nu ai nevoie de nu stiu ce trairi atipice si de nu stiu ce initiati.

Analogie

Asa cum intelesesem candva, crestin practicant fiind, ca pe o trepta superioara, nu e necesar sa te rogi intrucat insasi viata ta e rugaciunea ta.

Asa am inteles acum, ca nu e necesar sa ajungi la a contempla sursa, vidul, divinitatea, ingerul, stari speciale, prezente nefiresti, ...;

tu, viata ce esti, realitatea ce esti si o traiesti sunteti contemplatie, imanenta; traieste-te, fii imanenta, fii contemplatia asa cum de fapt esti dar nu constientizezi!

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Fenomenologia "suntnusunt"

In ce sens fenomenologie?

Tot asa cum si referitor la orice act de realitate considerat real sau nu, fenomenologia meteorologica, umana, psihica, fizica, a mainii, ganditului, a apei, sulfului, atomului, temperamentului, sangvin, fiziologic, folcloric, schimbabilitatii, cuantic, clasic, modern, emotional, ca si fenomenologia floare, samanta, genetica, blandete, bucurie, ura, dorinta, par, viata, vorbire, simbolistica, religie, stiinta, asfalt, piatra, sticla, uzina, constiinta, fluture, elefant, galaxii, univers, concept, cunoastere, ...

Ce sunt acuma, ce esti?

De mentionat faptul ca de cand am inceput sa intreb si pana cand voi termina de raspus, se consuma foarte multe acte de realitate (secvente), foarte mult prezent, fiecare secventa fiind foarte complexa.

Pentru a intelege insa, sa presupunem ca realitatea-prezent se opreste din permaneta transformare.

In permanenta reprezint sunt/nu sunt.

Dar asa nu se intelege ce spun!

Bun, sa revenim in exprimare clasica.

Sunt om asta sunt, om asa cum ma inteleg si te intelegi tu, care om traiesc o realitate a mea si a lumii asteia, tocmai ce sunt un corp si un psihic, adica un om care scrie la calculator, ceea e inteleg inspirativ, transform in gandire si scris.

Pai si cum sa nu fiu cand e evident ca sunt?

E evident pe dracu', doar obisnuinte in a te autoeduca ca esti cel ce te constati fizico-psihic; ce, nu poti s te constati si daca nu mai ai o mana sau picior, daca iti scot astia un rinichi, splina, un plaman si colicistul? dar da ca te lasa doar cap conectat la surse dementinere a vietii?

Stiu, stiu, cazi in melodrama, vai mie, ca am fost si ce-am ajuns; dar daca nu ai mai avea amintirile a ceea ce erai? sau daca nu ajungeai niciodata un om in sens clasic, ci mereu te-ai fi cunoscut doar ca un cap? sau ca un creier, ori ca o realitate psihica numai?

Ia zi, cum e?

Asadar ceea ce ma constat ca sunt, tine doar de educatie, nu ca nu ma-s constata, dar disparitia a multe dintre cele ce sunt obisnuit a ma constata, duc in melodrma doar din cauza lipsei educatiei adecvate.

Bine acuma, nu zice nimeni ca a ajunge in durere crunta poate fi ceva ce educational ar fi putut fi evitat (desi atipic initiatic, durerea e la degetul mic).

La fel si in plan psihic, sunt un psihic se poate desface, descompune, poti renunta pana la a ajunge doar contemplatie, vezi extazul barbatului (poate si al femeii?!).

Si de ce mai e necesar "nu sunt"? nu e suficient un "sunt" mai mult sau mai putin complex asa cum l-am prezentat mai sus?

Pentru ca "sunt" poate fi si subiect si obiect, astfel:

Eu contemplu vidul, este formata din subiectul "Eu" (adica "sunt-ul"), din verbul a contempla si din obiectul contemplarii, "vidul".

Dar e impropriu spus, e doar ceea ce ne permite vocabularul, cugetarea, in mod normal trebuia sa spu: "Eu viduiesc" sau "Eu contemplu"; ce contemplu? pai daca nu numesc ce, contemplu vidul; dar, in acest fel avem o forma compusa inca din "mine" (Eu-l) si "vidul"; pasul urmator ar fi: ""viduiesc"; cine? nu exista nici un "cine" si un "pe cine"(am explicat in scrierea de mai sus); sau in alta varianta in care nu vidul e considerat realitate ultima, ci Eu-l, pot zice: "Eu-iesc" cine? si pe cine? la fel sunt intrebari fara sens: eu-iesc=vid-uiesc=contemplu-iesc=imanent-uiesc, adica sunt una: subiect, verb si obiect.

Eh, in asa ceva abstract, mai pot considera ca "sunt"? dar ca "nu sunt"?

In plus "sunt" pare a proveni dinspre "nu sunt", oricum am da-o si stiintific si religios spiritual.

Sunt in permanenta omul asta ce ma constat si totodata nu sunt nimic din tot ceea ce ma constat, doar contemplatie, eu-ire, vid-uire, sunt-nu sunt-uire.

Acuma "sunt", acuma "nu sunt" si totusi nici un "sunt" nu e fara "nu sunt" si nici un "nu sunt" nu e fara "sunt", e o permanenta transcendenta, e imanenta transcendentei insasi.

Ramane la decantat, e extrem de dificil de inteles dar mai ales de exprimat in scris!

Sunt prezent in absenta mea,si absent,in prezenta mea.Dixit! :P

Apropo,am vorbit despre asta de curand...ocazie cu care mi-ai spus ca nu am ajuns nu stiu unde... (la habar n-am ce realizare)

Te adresezi mie?

Nu stiu despre ce vorbesti.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Este problema emotionala, doar o chestiune de acces?

Pana de curand, abordam emotiile (si sentimentele) ca fiind ceva ce poti cultiva sau nu.

Acuma insa imi dau sema ca problema e posibil sa fie abordata si altfel.

Anume, ca o problema de acces la emotii, la o emotie sau la alta emotie.

Un bun declansator de emotie este gandul, dar mai corect ar fi sa spunem ca declansatorii emotiilor sunt ceea ce numim stimuli, interni sau externi, psihici sau fizici (localizarea si definirea stimulilor, si a receptorilor e doar o problema dogmatica, o problema de a rezona cu un concept sau altul).

Stimul poate fi chiar si o emotie care declanseaza alta emotie; nu imi amintesc acuma un exemplu, dar imi amintesc sigur ca am observat asta.

Si atunci, cum se face de nu mai traiesc bucuriile copilariei la intensitatea de atunci?

De exemplu, intrucat am inchis accesul la asemenea bucurii prin a ma maturiza; pentru ca un adult sa mai traiasca bucurii ca cele din copilarie are nevoie de stimuli mult, mult mai costisitori sau oricum, mult mai dificil de accesat, pe care nu si-i permite.

Deci nu e neaparat o problema de incapacitate de a ne bucura sau de lipsa cultivarii emotiilor?

Pare-se ca nu, eventual poate fi vorba de necultivarea a insasi accesului la emotii, astfel incat el, accesul sa nu devina costisitor si dificil, sa permita si prin mai putin, intrarea bucuriilor in realitate.

Prin "portalurile de gandire" (prin gand, dar si prin alti stimuli), am ajuns ca foarte usor sa ne dam noua acces la irascibilitate, la vanitate, la ingamfare, la frustrare, la suparari, la ..., dar la bucurie si fericire, la compasiune si altruism, ..., mai rar; de ce?

Intrucat nu am cultivat accesul la emotiile respective, ba mai mult, am cultivat accesul la cele numite negative.

Fortand nota, emotia (oricare, inclusiv sentimentul) e ca un animal, ca un catelus, ea nu stie multe, in functie de ce tip de atitudine afisezi (in functie de, catre ce trimiti stimul de acces), raspunde invariabil, emotia aceea (catre care emiti necesarul de intentionalitate) iti devine realitate, desigur pe masura tipului de acces deschis, care permite multa sau putina, intensa sau mai putin intens.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Imanenenta, calea perfectiunii?

Si de vrem si de nu, traim o realitate a contrariilor.

Armonia acestei realitati e o armonie a contrariilor.

Nu traim intr-o realitate a unei perfectiunii lipsita de contrarii.

Imanenta permite urmarea caii perfectiunii dar nu neaparat atingerea ei, sau altfel zis permite perfectiunea posibila.

Fiecare traieste imanentele lui referitor la actele de realitate, in functie de nivelul sau evolutiv, in fuctie de ceea ce a ajuns el la momentul respectiv.

Armonia nu insemna perfectiunea, in realitatea de care avem parte, armonia insemna asimilarea contrariilor ca ceva natural acestei realitatii, iar asta se poate face asimiland principiul imanentei (imanentelor).

Orice act de realitate e imanent siesi.

Noi traim mereu o multitudine de imanente, ele ne constituie in ceea ce ne constatam a fi.

Cum pot avea doi indivizi dreptate in acelasi timp?

Depinde de referential.

Fiecare are dreptate in imanenta proprie pe care o traieste referitor la un act de realitate (are dreptate intrucat traieste imanenta proprie referitor la acel act), iar asta il face sa se creada in adevar si sa fie ferm in opinie.

Imanenta proprie actului respectiv de realitate, probabil ca nu o traieste nimeni, ea apartine perfectiunii (despre care probabil nu stie nimeni la modul absolut si total in ce consta), noi traim doar propriile noastre imanente referitor la actele de realitate.

Din acest motiv sau constituit legi care au fost impuse de cei ce detin puterea, s-a creat "un perfect artificial" care sa impiedice haosul sau (si) sa satisfaca interese.

Orice dreptate omeneasca e supusa realativitatii intrucat nu traim intr-o realitate a perfectiunii, totodata insa, orice dreptate omeneasca e adevar in imanenta proprie, fie ca vorbim la nivel de individ, grup sau societate.

Intelegand principiul imanentelor intelegem cum poate cineva sa considere ca "toti au dreptate" si cum de orice adevar e adevar absolut dar nu e adevar absolut si total.

E adevar absolut conform imanentei proprii traite de individ (grup, comunitate) care traieste propria imanenta referitor la acel act de realitate, dar nu e si total intrucat altii traiesc alte imanente referitor la acelasi act si nu traim intr-o realitate perfecta in care fiecare individ sa traiasca aceeasi imanenta referitor la orice act de realitate.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu in a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Prezentul imanentelor realitatii obisnuite fiecaruia si prezentul realtatii imanetelor la care se refera imanentele obisnuite fiecaruia

In mod obisnuit noi traim o realitate care nu e totuna cu realitatea pe care o consideram martor al existentei noastre (o realitate fizica, materiala, asa cum o numim).

Noi traim prezentul imanentelor numite organice, cutanate, vizuale, gustative, auditive, afective, de gandire ... si le consideram o realitate fizica si psihica, dar ele sunt doar decodari ale acelei realitati, decodari numite psihice.

Daca ele sunt insasi acele realitati, inseamna ca realitatea materiala e de fapt doar una a trairilor psihice, dar si acestea, specific fiecaruia intrucat fiecare traieste altceva pana si in privinta celor psihice, desi ne raportam amandoi sau toti la acelasi act de realitate.

Daca exista si o realitate efectiv materiala, noi nu ii traim imanenta si imananetele, nu traim imanenta unui copac sau a unui electron, nu ne identificam in mod obisnuit cu a fi scaun, portocala, televizor, masina, apa, nu le traim imanenta de a fi, nu te simti niciodata scaun; ba mai mult decat atat, niciodata nu traiesti imanenta unei parti din ceea ce te consideri corp fizic, nici a mainii, nici a creierului, a plamanului, a celulelor sau a corpului in ansamblu, nu te simti niciodata mana asa cum te simti Eu, nu esti constient de tine ca entitate mana sau creier, decat prin asimilarea de concept ca esti acestea, e o imanenta de gandire, nu o imanenta efectiva.

Daca exista o realitate materiala, o lume fizica, noi nu avem acces la prezentul si imanenta (imanetele) ei, noi avem acces doar la prezentul si imanentele a ceea ce numim, psihic.

Cand vad catelul, nu il traiesc, nu ma simt catelul insusi asa cum ma simt Eu insumi (Eu insumi poate fi trait de la bazalitatea necompusa de a fi, pana la diferite alte imanente pe care fiecare le traieste cotidian; eu omul, eu sotul, eu copilul, eu artistul, eu gospodina, bucurosul, furiosul, grabitul, ..., eu carnea; dar toate astea sunt doar trairi zis psihice) tot asa cum nu ma traiesc pe mine ca si corporalitate; corporalitatea o traiesc de fapt ca un cumul de imanente psihice enumerate deja.

Traiesc doar vizualizarea catel, iar daca il mangaii, traiesc imanenta tactilitatii-termicitatii specifice blanei atribuite catelului.

In afara a ceea ce numim psihic, noi consideram si e posibila o realitate fizica, insa nu o traim efectiv in materialitatea ei, nu-i traim imanentele fizice.

Dar e posibil ca insasi realitate zis psihica sa nu fie tocmai realitatea imanentelor despre care traim acte psihice; asa cum e posibil ca noi sa nu traim imanentele existentelor materiale decat ca imanente psihice ce le decodeaza, la fel e posibil ca si existentelor ce au doar natura psihica (emotii, ganduri) sa traim de fapt decodarile, interpretarile acelor acte de realitate ale realitatii, ale lumii psihice,