Creatiile userilor - Proza

DAMNATUL SI OSTRACIZATUL SPIRIT LIBER

In primul rand “eu” (oricine as fi, adica si tu) sunt spiritul care ma anim(a), ma anim(a) sa fiu ceva, orice voi fi fiind, spiritul liber ce isi traieste devenirea, existentializarea.

Nu stiu prin ce imprejurare am devenit eu (noi) spirit(e) dependent(e), un lucru este cert, sunt(em) extrem de dependent.

Aici intervine “in al doilea rand”, anume, legatura, simbiotizarea mea, a eului, a spiritului liber, cu trairi tot mai complexe (cele zis cutanate, vizuale, gustative, organice, …) ce imi induc starea de realitate numita fizicitate (numita astfel intrucat asa m-am autoeducat datorita informatiilor primite de la oameni, datorita insusirii conventiilor, paradigmelor lor existentiale).

Nu are nici o relevanta daca exista materialitatea sau exista doar trairile mele (tale) ce imi dau impresia de materialitate, importanta e dependenta la care sunt obligat, ne-libertatea, acest opus al independentei, al spiritului liber.

In al treilea rand, psihismul, o alta inchisoare in izgonirea din a fi liber.

La fel, nu e relevant daca functiile psihice si procesarile lor, sunt un produs al unui corp fizic, daca ele corespund sau nu cunostintelor actuale, relevanta e dependenta mea de “a gandi”, de “a empatiza”, “a imagina”, “a reprezenta”, si chiar de “a percepe”; in loc sa fiu cel ce “imi dau voie”, sunt cel ce “e la voia” acestor stari de realitate psihiciste (ca mentalitate de a le interpreta conceptual si desigur ca liberate de procesare, de a le experimenta, a le trai).

Nu zice nimeni sa fim spirite-leguma, problema e una de intentionalitate, de libertate de alegere.

Nu, desigur nu ma refer la spirit in vreun sens religios sau spiritual cunoscut si nu sustin nici mortalitatea sau imortalitatea mea ca spirit liber ce esential sunt (“sunt” alaturat expresiei “spirit liber”, este deja pleonasm, dar, e dificil de exprimat ceva asa de neobisnuit).

In al patrulea rand, necesitatile zis fizice si necesitatile zis psihice.

Mare restrictionare de liberate, mare tribut sunt obligat eu ca si spirit liber, sa platesc acestor trairi de fizicism si psihism, si el consta in ceea ce obisnuim a defini ca si necesitati.

Hranirea, e o traire complexa pe care daca nu o experimentez cu regularitate, constat trairi de suferinta ce pot ajunge a fi crunte, despre care sunt informat ca imi pot provoca chiar pierderea corporalitatii fizice si poate desfiintarea mea totala, dezintegrarea.

La fel trairea “bautul de apa” cu toate aspectele sale adiacente, alta mare dependenta a aspectelor fiziciste; trairea “temperaturi intre anumite limite”, alta dependenta si ea; trairile “instincte” sunt cele mai feroce dependente, dupa trairile de stari de realitate asimilate drept fizicitate.

Cea mai mare dependenta insa e cea legata de trairea numita “a respira”, cu toate cele ale ei, urmata indeaproape de cea numita somn+odihna.

Trairile emotioanale (afective de fapt), reprezinta o empatie, o formă de intuire a realității prin identificare afectivă cu anumite stari de realitate cognitiva (vom considera cognitie, orice forma de realitate declansatoare de afectivitate).

Asa se face ca traim starea de realitate “atasamentarea”, starea de realitate “asteptari”, iar acestea aduc dupa sine starile de realitate “placeri” si starile de realitate “dureri” (placeri si dureri fizice si psihice) despre care am scris de multe ori, inclusiv in ultimele scrieri.

Iar dimpreuna cu acestea toate, experimentam pleiada de emotiilor negative, pe care nu o mai reiau.

Dintr-o perspectiva futurista extrema (sa o numim asa), necesitatile fizice pot fi asimilate drept empatie, adica afectivitate.

Dintr-o perspectiva total neconventonala, revoltatoare si damnabila de catre cei numiti oameni, trairile ce le asimilam ca si corporalitate fizica, materialitate, pot si ele fi asimilate drept empatie, emotii-sentimente.

Altfel spus, eu (tu) traiesc forme intuitive de stari de realitate prin identificare afectiva; asta insa imi ofera mare mea dependenta asa de complexa, sumar exemplificata in acesta scriere.

Nu stiu daca e posibil de trait realitatea doar cognitiv (ca informatie).

Nu spun ca aceasta e o realitate neaparat target evolutiv, intrucat poate fi extrem de periculoasa, dezumanizand devenirea eului.

Cine insa dobandeste si suficienta intelepciune, pe langa eliberarea emotionala, dar mai ales pe langa eliberarea conceptuala indiferent cat de logice sau inalt spirituale erau trairile ce il legasera si ideistic (ideologic) dar si emotioanl (afectiv), va sti sa fie uman, fara sa recada in dependenta, eventual pot formula, va sti sa fie pasional dar nu patimas!

De ce repetarea asta parut obsesiva a acelorasi problematici? Intrucat “despicand firul in patru”, exfoliind mereu si mereu, pana la esenta, eliberam, constientizarea este eliberatoare daca iti atinge masa critica necesara tie (mie).

Iar eliberarea prin constientizare, este forma de eliberare prin care, spiritul liber nu se elibereaza inlantuindu-se; alte forme de trezire, de eliberare, de ajuns “acasa”, sunt amagitoare, ofera liberatea la realizari si trairi fenomenale, insa cer ca pret, tocmai libertatea spiritului, ne-trezirea chintesentei, temeliei, “inceputului si sfarsitului a orice”, cer zalog pe insusi spiritul liber; cui? Propriei mentalitati-devenire a acelui spirit ce e liber prin natura sa fie tot ce ii permite realitatea capacitoare in care toti ne-am trezit (sau am adormit?) a existentializa, sau (si), sa fie zalog spiritelor calauzitorilor sai, precum si altor formelor de constiinta dimpreuna construite de catre calauzitor si calauzit

CA SPIRIT (SINE) IMI TRAIESC LIBERTATEA PREZENTEI DE SINE

Ce insemna “a avea prezenta de sine” intr-o anumita situatie?

Insemna “atingere angelica” (repet, metafore si atat), un act de-a dreptul intuitiv, o strafulgerare ce ne conduce la a face rapid exact cea ce era imperios necesar in acel moment, reusind astfel sa evitam o situatie nepotrivita, tensionata sau chiar dramatica, ori ne ajuta sa dam sublimitate situatiei.

Cine e “cel ce are prezenta de sine” si cine ar fi fost” cel care era posibil sa nu aiba acea prezenta de sine”?

In ambele cazuri “eu” sunt acela, cel ce eram in acea situatie.

In ce ma aflu “eu” “avand prezenta de sine” si “neavand prezenta de sine”?

Oare ma aflu in “sine” atunci cand “am prezenta de sine” si nu ma aflu in “sine” atunci cand “nu am prezenta de sine”?

Cine e sinele acesta?

Evident in cazul prezentei de sine, vorbim despre un nivel mai subtil dar tot al “eu-lui”, al meu, adica tot eu sunt si avand si neavand prezenta de sine (prezenta de sine avem oricum, e doar o expresie ce evidentiaza nivelurile diferite posibile ale prezentei de sine), dar sunt, sa zicem asa, “mai destept”, “mai subtil”, sunt “cel caruia ii cade rapid fisa”, “cel ce e capabil sa intervina in felul potrivit si la momentul potrivit”, atunci cand “am o prezenta de sine speciala, deosebita”, pe un nivel de sine in care prezenta de sine nu era asa de rafinata pentru a face fata acelei situatii intr-un mod elegant, armonios, special, salvator; desi functionez la nivelul inferior al acelei situatii cu pricina, practic imprumut, imi permit pentru putin timp sa fiu un sine ceva mai inalt, cat de cat superior, sa am o “sclipire de geniu”.

Dar nu despre aspecte neobisnuite vreau a face azi referire ci, despre unele cat se poate de firesti si cotidiene.

Daca ma aflu in piata de zarzavaturi ori in supermarket si se naste o situatie posibil conflictuala cu taranul sau angajatul ori cu alta persoana venita la cumparaturi; prezenta de spirit este cea care ma poate salva de la un conflict.

Constat ca am spus “prezenta de spirit”, in loc sa spun “prezenta de sine”, dar e mai potrivit si este pana la urma tot aia, ori “sine”, ori “spirit”, e doar o prolema de definire a unor termeni.

Pe un nivel periferic al oricarei metropole, se afla mahalalele, asa suntem si noi, pe un nivel al aspectelor mele periferice as actiona ca in mahala, ca un mahalagiu, cu cat insa ma apropii de centru, de aspectele mele mai profunde, de esenta mea de a fi, de sine (spirit), cu atat sunt mai elevat; nu spun ca e un dat de la natura cu care venim in realitate, nu, este tot un cumul ca urmare a experientei de viata (nu ma refer la capacitare, ci la valorizarile stratificate ce la dobandim in a fi ceea ce suntem in tot ce suntem).

Binenteles ca spirit (sine, eu) ce sunt, pot actiona constructiv sau distructiv, dar nu imi pare deloc plauzibil ca esenta a ceea ce sunt sa actionez in scop distructiv fata de mine intrucat; sa nu uitam, orice traire de realitate, fiecare o traieste in el insusi, in realitatea proprie (atentie, in el insusi ca si capacitor de trait stari de realitate, nu ca localizare spatio-fizica conform conventiei materialiste si nici ca localizare psihica conform conventiei psihiste), trairea negativa (binenteles ca si pozitiv/negativ, distructiv/constructiv, e relativ raportat la “intregul realitate posibila”, dar poate fi absolut, pentru indivizii ce-i traiesc imanenta acelui pozitiv sau negativ) a acelei realitati in sinele deveniri sale umane, nu face decat rau acelei deveniri de sine, acelui om; sa nu avem noi impresia ca situatile conflictuale, munca extenuanta, frustrarile, nerealizarile, asteptarile, neimplinirile, deceptiile si orice negativitate a vietii, are loc undava in afara noastra si nu ne afecteaza, tot acest “in afara” nu are loc niciodata pentru mine (noi), in afara (indiferent daca exista sau nu o realitate materiala martor undeva in afara sau nu exista), toate, au loc in realitatea proprie si ne afecteaza direct si puternic; in mine te traiesc pe tine ca existenta cu tot ce constat sau te interpretez a fi sau a face (a i-mi face); la fel orice stare de realitate pe care o constat ca sursa de trairi pentru mine, fie ea om, animal, vant, cladiri, masini, obiecte, natura, munti, plante, pasari, ape, planete, stele, fenomene, idei, scrieri, vorbe, fapte …

Detasarea de situatia in care ne aflam si aprecierea ei ca un critic impartial ce sta linistit dar foarte atent (fara sa fie “furat”), in sala acestui spectacol al vietii de clipa cu clipa si ceas cu ceas, dobandirea unei asemenea prezente de sine, a unui asemenea activari a capacitatii de supervizare a ceea ce receptam dinspre surse si a ceea ce urmeaza sa decidem spre a actiona, reprezinta ceva cat se poate de firesc, ceva ce fiecare face referitor la alt gen de activitati zilnice, astfel: la volan in tip ce conduce, nici un sofer nu isi permite sa nu aiba activa la maxim prezenta de sine, cand lucram cu foc sau obiecte fierbinti, cand umblam cu oua, cu substante toxice, cu copilasul nostru, cand studiem, cand mergem pe barna, cand dam testul psihologic, cand negociem, cand vizionam un spectacol bun, cand consumam peste, cand tastam la calculator, cand facem alpinism si in fond in tot ceea ce facem pentru a reusi sa o facem asa cum trebuie; sunt fara de numar situatiile din viata noastra ce impun prezenta de spirit suficient de vigilenta, impun “veghetorului atentie” sa fie suficient de concentrat pentru a avea reactiile potrivite la momentul potrivit (atentia fiind tot “eu” desigur, nu altceva sau altcineva, doar “eu” in diferitele mele aspecte manifestationale, “eu-ul” in actiuni de a trai, vietuirea, a mea, a ta, a oricui); despre asta vorbim, nu despre SF.

Uneori e posibil ca prezenta de sine, prezenta de spirit sa recepteze reverberatii de pe niveluri foarte profunde ale sinelui ce sunt eu si sa ne apara ca ceva neobisnuit, vorbim insa despre acelasi fenomen al prezentei de sine, ale aceluiasi sine, adica vorbim despre mine (tine), cel ce pe un nivel foarte periferic ma constat a fi un om fizico-psihic, intr-o viziune a nivelului evolutiv primitiv al umanitatii din nesmnificativul secol XXI al la fel de nesmnificativului mileniu III din nesemnificativa nostra epoca (raportat la totul posibil al evolutiei).

Ce insemna “ca spirit imi traiesc libertatea prezentei de sine”?

Insemna ca eu (tu sau oricine) sunt o devenire multi-stratificata, incepanad de la nivelurile cele mai bazale de a fi si pana la tot ceea ce ma cred si ma constat a fi.

Oprirea pe diferitele niveluri si identificarea de sine in acelea ale nivelului cu pricina, insemna ca spiritul ce sunt renunt la identitatea de spirit liber si ma complac sa fiu devenirea acelui nivel.

Prin prezenta de spirit ce fac de fapt, nu ma las sa fiu prizonierul acelui nivel periferic ce imi ofera posibilitatile lui limitate, indiferent de tematica (o mahalageala in piata; vezi exemplul de mai sus) ci, imi revendic dreptul natural la libertatea de a merge pe niveluri mai centrale, mai profunde, mai elevate si de acolo sa abordez problematica in spiritul decentei, intelepciunii, armoniei, iubirii nepatimase si multiplele calitati specifice nobletii de sine; acestea sunt niveluri mai apropiate de spirtul (eu-l) despre care vorbesc.

Binenteles ca permanent trec si trecem prin toate nivelurile manifestationale si traim feluritele procesari ale diverselor capacitati ce le permit, dar daca ma identific cu mahalagiul, carcotasul, clevetitorul, mistocarul, smecherul, descurcaretul incorect si indiferent, cu pofticiosul, neputinciosul, ghinionistul, pesimistul, ci beneficiarul de destin ce nu poate fi schimbat, cu nepasatorul, indolentul, cu frustratul, arogantul, nervosul, cu angoasatul, stresatul, cu traitorul de fobii si cu multitudinea de emotii negative precum si daca ma identific cu defectuosul creator de informatie interpretativa, creator de ganduri decodificatoare ale informatiilor auditive, vizuale sau de alta natura ce imi parvin dinspre sursele cu care sunt in contact si care imi declanseaza emotiile negative, atunci beneficiez de o prezenta de spirit care nu e in spiritul expresiei “prezenta de spirit”, e doar lamentabila prezenta de spirit a unui nivel manifestational de devenire la fel de lamentabil.

TREZVIA

Orice cuvant, orice expresie si orice gand (gandire) transpus sau nu in vorbe ori scrieri, reprezinta de fapt o conceptualizare a modului de a constata realitatea, a celui (celor) ce utilizeaza facilitatea respectiva (gandul, vorba, scrisul).

Nu poti sa gandesti fara sa concepi, prin insasi imanenta sa, gandirea presupune conceptualizare, oglindire gandita a realitatii traite.

Orice gand sau gandire, orice vorba sau vorbire, orice scriere, este un concept, iar conceptele stau la temelia oricarei ideologii-legitati personale sau comunitare in orice domeniu, fie ele cele cotidiane al vietii fiecaruia sau unele stiintifice (matematica, fizica, politica, economie, finante, psihologie), culturale, religioase, spirituale, …

Prin urmare si cuvantul ales azi ca tema, poate fi interpretat in forme diferite.

El fiind considerat un arhaism, aceasta e singura conceptualizare DEX ajunsa pe net:

TREZVÍE, trezvii, s. f. (Rar) Stare de limpezime a minții, de vioiciune, de agerime; curățenie sufletească. – Slav (comp. v. sl.trĕzvenije).
Sursa: DLRM (1958)

Eu definesc trezvia ca fiind starea mea de limpezime mai profunda, cat mai profunda, o stare pe care in majoritatea timpului nu o am, in cunostinta de cauza.

Desigur multi se vor gasi sa ridiculizeze o fraza cum e cea de mai sus.

Majoritatea nu inteleg si nu isi dau seama cum anume nu ar fi ei treziti la realitate (in starea de trezvie).

Fiecare e treaz, dar e treaz sa doarma ceva, e treaz la altceva decat cele real evolutive.

Ambigua nu?

Cand vizionam un spectacol acaparator, mai suntem noi treji, atenti, la realitatea incaperii si a corpului nostru zis fizic ce ne e simbiot in vietuire?

Nu, noi dormim in aceasta privinta si suntem treji (prezenti) la realitatea spectacolului (orice activitate inconstienta a realitatii noastre fizice, este doar “stare de realitate traibila”, nu neaparat “stare materiala de realitate traibila” (le-am tot explicat, sunt doar conventii, impamantenite, inradacinate, cronicizate covarsitor majoritar datorita acestui nivel de evolutie pana la care am reusit noi a ajunge in acesta etapa existentiala a ceea ce obisnuim a numi umanitate).

La fel in orice am face noi, suntem concentrati in atentia nostra asupra acelui (acelor) ceva anume care ne-a rapit covarsitor majoritar capacitatea de 100% de a fi atenti.

Am dat mereu exemplul soferului, intrucat imi pare cel mai la indemna pentru oricine, dar si exemplul unui aviator sau orice manevrant al unei masini, utilaj, orice individ care lucreaza ceva si e acaparat de activitatea cu pricina, sunt exemple la fel de bune spre a intelege mecanismul atentiei si tema la care tot fac trimitere; acuma insa, noi ai cui soferi (aviatori, … lucratori) suntem?

Ai nostri si ai vietii noastre.

Cum lucram noi?

Ca un sofer ce face o multitudine de lucruri pe langa faptul ca sofeaza, ba mai mult, a unui sofer ce uita de sine ca sofer.

Un sofer ce uita sa conduca este inconstient; fie si numai daca vorbeste la mobil si soferul tot este condamnabil de catre legislatia rutiera.

De ce?

Din cauza faptului ca, orice, are 100 de procente in intregul sau, asa si concentrarea atentiei.

Asadar cine e soferul, cine e masina si cine realitatea din trafic?

“Eu” sunt soferul, corpul e masina (dar nu e una si aceeasi cu “eu”, e doar simbiotic legata de “eu”, e tot o traire, un complex de trairi (cutanata, vizuala, organica etc.), tot asa cum si psihicul nu e “eu”, este doar simbiot prins de “eu”; fizicismul si psihismul sunt conventii ale acestei epoci), iar realitatea e realitate, e traficul viata, entropia, trairi ale “eu-lui”.

Nu ma intereaseaza daca “eu” sunt produsul a ceea ce numim corporalitate fizica (a trairilor cu pricina) sau ea este produsul meu (ca “eu”), pentru ca daca “eu” nu sunt constient de mine degeaba am corp in realitatea altora, intr-un inafara de ceea ce sunt eu.

Si ce presupune sa fiu “eu” constient de mine?

Aceasta intrebare deja incepe sa dea tonul la melodia trezvirii.

Covarsitor majoritar noi stim cu totii ce insemna sa fim constienti de noi insine, DAR!!!

Tot ce consideram noi a insemna sa fim constienti de noi insine, este de fapt, adormire, vraja ce nea acaparat aproape 100% capacitatea de a fi atenti, tot asa cum un spectacol extraordinar acapareaza pe cei ce il vizioneaza si tot asa cum se intampla cu un sofer total inconstient.

Treziri partiale, sau mai degraba adormiri si in alte adormiri decat adormirea cotidiana, exista fel de fel; trezirea sau trezvia (asa cum i-am zis azi) la care fac referire, este una asa de complexa in simplitatea ei, incat cei ce dorm in a fi oameni nu reusec sa o inteleaga intrucat somnul lor e prea adanc (dar tot mai putin adanc cu generatiile care vin).

Cum sa dormi in a fi om, adica sa renuntam sa mai fim oameni?

NU!

Aceasta e o intrebare inocenta, sau, una vicleana.

Iata prima definitie din DEX a ceea ce numim om:

OM, oameni, s. m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează!!! prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.

Dupa cum observam, din start se pune egalitate intre om si fiinta, dar ce este o fiinta?

FIINȚÁ, ființez, vb. I. Intranz. A exista, a fi în ființă; a-și desfășura activitatea. [Pr.: fi-in-] – Din ființă.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

FIÍNȚĂ, ființe, s. f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate. ♦ Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ◊ În ființă =a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ◊ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. – Fi + suf. -ință.
Sursa: DEX '98 (1998)

Prima definitie a fiintei e ok, “a exista” nefiind nicicum sinonim cu “existenta materiala” :

EXISTÁ, exíst, vb. I. Intranz. A fi, a se afla, a se găsi în realitate; a trăi, a se manifesta. [Pr.: eg-zis-] –
Sursa: DEX '98 (1998)

Ideea, mintea, constiinta, emotia, linistea, contemplatia, uimirea, nu sunt neaparat materie in imanenta lor; aceasta e inca o necunoscuta pentru stiinta de azi.

A doua precizare referitor la termenul “fiinta” insa, e tributara conventiei materialiste, tot asa cum e si definitia teremenului “om”, considerandu-l pe acesta ca tributarul aspectelor materialiste, ceea ce e o axioma partizana a materialismului, nu asa cum ar fi normal intr-o comunitate, intr-o societate trezvita, o definire impartiala care sa reflecte toate optiunile, toate axiomele posibile (in imanenta constitutionalitatii proprii) ce converg catre formularea cu pricina.

Dar in definirea lui “a exista”, observam termenul “realitate” care la randul sau e definit astfel:

REALITÁTE, realități, s. f. Existență efectivă, obiectivă; fapt concret, lucru real, stare de fapt; p. ext. adevăr. ◊ Loc. adv. În realitate = de fapt, efectiv, în adevăr. Materia care există în afara conștiinței omenești și independent de ea.
Sursa: DEX '98 (1998)

Iar definitia pentru “obiectiv”:

OBIECTÍV, -Ă, obiectivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Fil.) Care există în afara conștiinței omenești și independent de ea.
Sursa: DEX '98 (1998)

Deci, DEX-ul este conceput in primul rand, covarsitor de fapt, in spiritul axiomei materialiste, conventie insusita fara un act constient de decizie de catre marea majoritate a oamenilor indiferent daca ei sunt credinciosi convinsi ori credinciosi doar in statistici (de forma), indiferent daca sunt atei, agnostici sau liber cugetatori (conform DEX).

De aceea am spus ca noi dormim adanc in a fi oameni, intrucat tot ce gandim si traim o facem in spirit materialist sau materialist-religios-spiritual, indiferent daca suntem atei, agnostici, credinciosi sau de alte identitati.

Sa revenim la tema.

Ce insemna o trezvie mai profunda, asa cum zicem la inceputul scrierii de azi?

Tocmai trezvia soferului care, desi nu pierde din spectrul atentiei zis constiente si “atentiei” zis inconstiente, nimic din ceea ce il tine functional (si altele, maruntisuri insa), este concentrat constient pe cel mai imporant aspect al momentului, condusul, sofatul.

Asta facem si in cotidianul nostru al fiecaruia, intrucat mai nimeni nu pierde din vedere (e in stare de trezvie, sau de trezire; daca termenul e mai la indemana) traficul cand traverseaza strada, nu pierde din vedere usa autobuzului, treptele, miscarile specifice uractului, …, si tot ce e necesart pentru a te deplasa cu un autobuz, nu pierdem din vedere (adica suntem atenti) la cele ce le facem intrucat altfel nu am reusi sa le facem.

Dar problema e, oare tot ce facem este ceea ce ne caracterizeaza esential si anume ca “eu”?

Nu o sa trimit pe nimeni intr-o asemenea trezvie de “eu” incat sa nu mai traiasca starile ce ii dau impresia ca este si corp fizic (si sa vrem noi, nu ne lasa sursa sau sursele realitatii), ci poate doar in meditatii, contemplatii, liniste (asa cum o faceti si cand cititi sau invatati); desi, fiecare uita si chiar nu constientizeaza niciodata fizicitatea sa decat partial; de cate ori pe ora nu suntem calatori prin gandire si imaginatie, prin cele ale faptelor sau dialogurilor, prin felurite trairi uitand de trairile de fizicitate proprie?

Sau, cine si cat e constient de urechea sa, de nas, de piciorul stang, de oase, de ficat, intestine, inima si mai ales de creier, ca sa nu ma zic de celule si substantele ce sustinem motivat ca ne constituie? Nu mai zic si de atomii ce ne constituie intrucat deja se vedea ridicolul in care ne aflam afirmandu-ne materialitatea indubitabila; suntem mai mult constienti de ele intrucat dezvoltam concepte si mentalitati referitor la ele, decat pentru ca le traim.

Chiar si asa in adormirea noastra, nimeni nu isi permite sa nu fie constient la (sa nu fie atent spre) ceea ce numim senzatii proprioceptive, chinestezice sau cele de echilibru, altfel ne-am comporta nebuneste din punct de vedere fizic, am cadea mereu si ne-am tot ridica, ne-am tari, tavali, am lovi pe toata lumea, ne-am impiedica, ciocni, am invarti mereu mainile si picioarele in toate directiile etc; tot asa si din punct de vedere al coordonarii si conduitei psihice; da, acestea sunt unele dintre trezviile posibile referitor la aspectele fiziciste si psihiste.

Etica comportamentala fizic si psihic, iarasi este o trezvie pe care nu ne prea permitem sa o ignorma, in functie de etica fiecaruia.

Iata deci, cateva din multiplele aspecte de trezvie cu care fiecare dintre noi se confrunta mai mereu; nu avem nici un motiv sa interpretam cele spre care trimit eu, ca fiind nu stiu ce doctrina mai mult sau mai putin apartinatoare altor curente decat cele cotidiene fiecaruia.

Ce spun eu suplimentar?

O sa dau un exemplu spre a intelege mai bine.

Logic, pot sa fac pipi in public?

Pot, binenteles ca pot sa o fac si pe sor’sa mai mare.

In ce conditii as face-o?

De forta majora; una dintre conditiile de forta majora ar fi sa ma aflu intr-o asa uluire sau mare dezinhibitie referitor la un anumit aspect al realitatii pe care o traiesc incat sa uit sau sa ignor complet celelalte aspecte gen: locul in care ma aflu si oamenii din jur, dar, sa nu pot ignora senzatiile fiziologice care isi cer tributul de necesitati (dependente) sau sa nu imi pese de nimic in a proceda la satisfacerea necesitatilor.

Cazul ales este unul extrem si ne-plauzibil, altele insa sunt cat se poate de cotidiene fiecaruia, astfel:

Cand ma duc in suferinta psihica a enervarii, furii si urii, in ce ma aflu?

In uluire emotionala, sau in contemplatie emotionala; mai e necesar sa argumentez distructiva imediata si pe termen lung pe care o lucraza asupra noastra aceste stari de realitate precum si toate emotiile negativa carora le suntem permanent victime in loc sa le fim coordonatori ce consimt in cel mai constiint mod posibil, in cea mai limpede cunostinta de cauza, daca le dam sau nu acces de a ne fi trairi?

Ne distrug starea sufleteasca de bine, relatiile si sanatatea.

La fel toate nenumarate emotii negative folosite nu in stare de trezvie ci in cea de “adormire”, de “hipnoza”, de “amagire”, de ”iluzie”, de “falsitate”.

De ce zic ca le utilizam intr-o stare de adormire si nu de trezvie?

Pentru ca e acelasi lucru cu a uita de conduita fizicista sau psihista (asa cum exemplificam mai sus).

De ce depinde?

De nivelul evolutiv al fiecaruia.

Al cui?

Al “eu-lui” ce ne constatam fiecare; pentru ca in primul rand ne constatam “a fi” si de abia apoi ne constatam in diferitele aspecte fiziciste; majoritatea nu reusim sau reusim extrem de rar sa constientizam starea pura si necompusa de “eu” si de aceea nu am spus “fiziciste si psihiste” intrucat ne percepem ca “eu”, prin a fi “cel ce gandeste”, “cel ce face ceva” psihic; desi multi raman la a fi corpul care face ceva, inclusiv care isi creaza un psihic ce la randu-i face ceva.

Cu cat insa ne vom constientiza mai mult ca fiind necompusi, adica aspectul mai adanc al multiplelor si complexelor noastre manifestari existentiale, cu atat trezvia va fi mai profunda, cu atat “supervizorul atentie” se afla mai mult in indeplinirea scopului pentru care exista, evolutia mea in armonie cu mine si cu intreaga ralitate (pe cat posibil atunci).

Si in continuarea acestora spuse acum, sunt de inteles cele spuse in celelalte scrieri, fiecare conceputa in functie de nivelul meu evolutiv al acelor momente inspirative.

AUTODETERMINAREA INTELLIGENT DESIGN-ULUI

Intrebarea nu este: Exista Design Inteligent?

Intrebarea este: Cum sa reusim sa intelegem Designul Inteligent intr-un mod inteligent nu prin incredintari dorite sau datorate trairilor speciale ciudate?

Sustin eu existenta lui Dumnezeu oare?

Nu, nici nu ma intereseaza asta, e pierdere de vreme, conceptualizare datorata anumitor incredintari, eu sustin logica naturala.

Daca am o traire speciala si cineva imi spune ca nu exista asa ceva, prin fundamentare logica elementara constat ca, el se afla in necunoasterea acelui tip de traire si experimenteaza starea de tampit daca nu il accepta ca posibilitate (atentie, nu ca probabilitate care sa ii atinga masa critica de incredintare ci, ca posibilitate cu un grad oarecare de a fi implinibila, de a fi probabila).

Daca insa eu, atribui acelei trairi inalt “afective” (speciale, atipice) sau primesc acea traire impreuna cu, o traire ideatica, se cuvine sa devin extrem de vigilent intrucat, sunt gata, gata sa experimentez eu acuma, starea de tampit si “proasta a targului”, sunt gata, gata sa mi-o iau de la o alta potenta, cea a cugetarii, indiferent daca ideea vine dinspre mine, dinspre specialist (maestru) si daca e una venita dinspre nivelul constient sau inconstient.

Lumea ideilor este ce care inebuneste omul, intrucat prin idei se definesc faptele, emotiile, sentimentele si trairile speciale, astfel se creaza puncte de vedere, ideologii, paradigme, dogmatism fie ca vorbim despre cele personale fie ca vorbim despre cele comunitare, banale sau existentiale.

Tema de azi:

Diferitele persoane si comunitati se contrazic unii pe altii in privinta existentei sau nu a Design Intelligent, a unei Existente Creatoare ce a precedat existenta universului actual.

Interesant e insa faptul ca nimeni nu neaga inteligenta creatoare, rezultat al actului de fiintare a unui univers actual.

Ar fi absurd nu, sa negam inteligenta creatoare ce fiecare dintre noi ne constatam a fi?

Iarasi, cand se pune problema intaietatii aparitiei ovulului fecundat sau a unei perechi “cocos-gaina”, “adam-eva”, utilizam metamorfoza specifica unor inceputuri hermafrodite irepetabile ale stadiului respectiv al existentelor.

Neaga cineva potentialul, capacitatea, creator si manifestational fizic si psihic, provenit dinspre singularitate sau dinspre (un fel de) Dumnezeu?

Ce ma intereseaza pe mine daca acestui potential i-au trebuit 13 miliarde de ani sau 6000 de ani ori daca timpul nu exista in ecuatie decat ca inoculare atipica de traire-amintiri, pentru ca sa ajunga sa fie “eu”, acesta ce impreuna cu tot ceea ce am devenit ma constat constient de mine, adica un om? Si ce ma intereseaza originea sa (daca are), cine e si cum e?

Ce vreau sa spun?

Impreuna suntem "intelligent design" si provenim dintr-un potential ce a inclus ca posibilitate, inteligenta creatoare, tot asa cum, o samanta include un copac, un spermatozoid si un ovul uniti includ un om, doar cicluri de dezvoltare a samantei, tot asa si energia primordiala a samantei-singularitate a creat ceea ce a creat si apoi primele existente au creat si tot asa, pana ce iata, am ajuns "eu" ca inteligenta sa debitez acestea, "eu copacul rod al samantei".

Il cautam pe Dumnezeu, Sursa, Extraterestrul, inceputurile, dar nu ne cautam pe noi insine, iar daca o facem, avem un stil de toata jena.

Cine asteptam noi sa ne (i)lumineze?

Unii astepta tocmai inteligenta, altii pe “iluminati”, iar unii sunt deja prizonieri ai “iluminarilor iluminatilor” si inteligentei iteligentilor.

Omul a definit inteligenta creatoare dintotdeauna si a facut asta asa cum sa priceput si in functie de trairile pe care le-a avut el sau semenii sai.

Acuma e randul nostru, al meu; ce vom face? ne lasam efemeritatea sa treaca ca un c…t neputincios pe Dambovita? Este una dintre variante si daca avem si mot, o sa fim un c…t motat in aroganta, ce pluteste pe Dambovita.

Pe Dumnezeu ni l-am construit intotdeuna singuri, indiferent de unde se sustine ca au provenit trairile ce au condus la aceasta constructie.

Moise, Iisus, Buddha si toti remarcabilii sau necunoscutii care au contribuit la proliferarea unui dumnezeu sau (si) a “cunoasterii ilumnatorii”, efectiv au creat acel dumnezeu in constiinta oamenilor din devenirea care ajunsese pana la ei acel potential incipient.

E randul nostru sa modelam (un) pe dumnezeu-(om).

Construim si noi un dumnezeu sau modelam unul deja existent asa cum reiese ca au facut toti cei dinaintea noastra?

Dar este necesar asta?

Nu e necesar.

Atunci?

Ne lasam doar sa fim ce suntem.

Adica?

Adica potentialul.

Si in ce ar consta asta?

In principal potentialul are doua variante de baza, constructiv si distructiv, bine si rau, pozitiv si negativ.

Codificarea si decodificarea a ceva ca fiind constructiv sau distructiv, deja apartine ideaticii.

Este “un” distructiv care e constructiv sau “un” constructiv care e distructiv?

Categoric, depinde de perspectiva codor-decodorului (a omului).

Nu poate ideatica sa contina absolutul?

Ba da, orice idee sau concept, sunt absolute, adevaruri absolute.

Cum asa?

Sunt absolute in imanenta lor de a fi si daca cineva rezoneaza cu imanenta respectiva in proportii mai mari sau mai mici ori rezoneaza total, devine incredintat si adept al acelui punct de vedere si al comunitatii care la statuat drept adevar infailibil.

Au dreptate?

Categoric, tocmai ce am explicat absolutismul oricarei idei, e doar o problema de credinta, fanatismul rezulta din credinta (emotie) nu din idei, din idei rezulta credintele.

Sa nu uitam ca orice traire inalta devine incredintare datorita intelesului pe care i-l dam ei, noi fiind tributari ai devenirilor la care am ajuns pana atunci.

Si?

Sa ne lasam a fi ce suntem, presupune sa intelegem ce suntem inainte de a deveni cine suntem?

Nu a avut cine sa ne educe in privinta a “ceea e suntem” inainte de a deveni “un cine suntem”.

Inainte e a deveni ganduri si gandire suntem potential capabil sa gandeasca.

Inainte de a deveni afectivitate, suntem un potential capabil sa traiasca emotii, sentimente si alte trairi speciale.

Si tot asa in privinta tuturor capacitatilor despre care ne dam seama sau inca nu am reusit a ne dam seama.

Incomensurabila noastra greseala e faptul ca “ingurgitam” la pachet devenirile si potentialurile.

Dar cum spuneam, o asemenea devenire de ideatic, de educatie, nu ne-a oferit nimeni.

Eu nu sunt ideia in primul rand ci, sunt capacitor de trait idei.

Nu sunt mai ales emotia ci, sunt mai ales capacitor de trait emotii.

Nu sunt imaginatie, vointa, perceptie, simbolistica, trairi inalte, …, sunt si acestea ca deveniri in care ajung “eu”, dar sunt in primul rand un capacitor de trait toate acestea, sunt mai ales capacitatile acestea, potentialurile catre acestea.

Unde vreau sa ajung?

Unde daca nu la mine? Ce sa fac altceva, ma apuc si eu de construit absolutizari universal valabile, adica valabile si dincolo de referentialul imanentei lor insile?

Nu, desigur nu.

Orice adevar al oricarei idei este posibil sa fie un adevar universal valabil dincolo de imanenta sa, insa, nu reiese de niciunde posibilitatea de a constata asta decat prin incredintare personala, iar incredintarea personala fie ea pe logica sau prin trairi speciale (atipice), este tot o traire valabila numai in imanenta sa de incredintare a persoanei respective si a persoanelor respective.

Cand vorbesc despre un “eu” mai profund, la ce anume fac trimitere?
De exemplu (grosier) la ceea ce sunt eu cand nu sunt tocmai un dobitoc, atata tot.

Cand sunt un dobitoc in carne, oase, ganduri si emotii, sunt un “eu” mai putin profund.

Cand nu sunt un dobitoc in carne, oase, ganduri si emotii, sunt un “eu” ceva mai profund.

Acesta e un principiu care poate merge in ambele sensuri, sunt tot mai putin profund pe masura ce sunt mai dobitoc si invers.

Clar?

Cum imi dau sema ca sunt dobitoc sau nu?

Emancipare, emancipare de spirit.

Ce e spiritul?

In acceptiunea mea spiritul este ceea ce ne anima (capacitatea, capacitatile) in actul devenirii de a fi ceva mai mult decat potential (potentialuri), in actul devenirii ca oameni de o anumita factura sau de o alta factura, “eu-l” bazal ce nu se poate constata pe sine (adica eu pe mine insumi), decat atipic.

Este "eu-l" personalitatea, caracterul, mentalitatea, genele, retelele neuronal sinaptice, sufletul, duhul, scanteia divina?

M-as hazarda sa fac asemenea speculatii, acestea sunt doar atribute ale diferitelor deveniri ale ideaticii umane si trezirea insemna tocmai cunoasterea tuturor celor enumerate si a tuturor celor ce ajungem a le cunoaste, fara insa a ne atasa de vreuna intr-un mod ce poate deveni greu de dez-atasat, fara sa ajungem intr-o incredintare umilitoare si vicioasa, de ne-eliberat.

Partea nepotrivita (sau pozitiva daca vorbim despre cele ce ne par noua benefice) e ca, orice devenire a noastra, ajunge la randul sau potential cu atat mai puternic cu cat e o devenire mai pregnanta.

Tot ceea e ne constatam a fi (inclusiv pe domeniile ideaticii conventionalismului fizicist si psihist total isusite de catre om si umanitate drept adevaruri certe despre ceea ce suntem noi si despre existenta), fiecare devenire a noastra, indiferent care e si de ce tip, este un potential spre repetarea devenirilor respective sau spre noi deveniri (potentatoare de deveniri la randu-le, surse); e mult pana te legi afectiv de o pofta, o placere, un obicei fie el si de gandire, emotional sau atipic (de exemplu), pe urma sa vezi potential de deveniri asijderea (functioneaza si pe cele benefice si pe cele distructive).

Cautam si cautam, ceea ce cauta fiecare, si da, gasim de multe ori intrucat ele sunt deja deveniri, nu mai sunt potentialuri primordiale.

Dar, nu ne cream oare noi singuri personalitatea (nu ma refer ca potential ce e descris pana si de pubera psiholgie), caracterul?

Asa cum singuri (desi prin intermediului mediului zis propriu si a celui zis inconjurator, totusi singuri suntem in contactul cu mediul, in ceea ce suntem noi se face, facem lucrarea personala de caracter sau de activare si dezvoltare a vorbirii) ne-am creat si modelam caracterul, asa cum singuri ne-am activat capacitatea de a vorbi ce se dezvolta lucrand-o, tot asa, avem inca capacitati ce constituie sau pot constitui deveniri, capacitati de care suntem constienti, nu suntem constienti, sau, nu le-am activat inca intru a deveni constienti de devenirile lor.

Ce e “dumnezeu”, ce e “sursa” primara din diferite traditii sau dezvoltari moderne de structuri fiintiale?

E activarea in om a potentialului de cunoastere si de alte trairi decat trairile lui obisnuite de logica, afective etc, pana acolo incart sa cunoastem sursa mai profunda ca orice, “sursa totului”.

Si cum sa le activam?

La fel cum am activat si celelalte potentialuri ale marelui potential al cunoasterii, cum am activat respiratul, mancatul, ganditul, intelegerea, vorbitul, mersul, caracterul, apucaturile (deprinderile), identificarile (inclusiv identificarea cu a fi un corp, despre care credem cu convingere ca este de natura materiala) etc.

Si cum am facut asta?

Da’ cine stie, a venit de la sine, cine a stat sa se intrebe, ne-am constatat si noi in a fi ceea ce suntem si cum suntem, fara sa ne fi intrebat neaparat cum se face si catre ce ne indreptam ca devenire ce ne autoconstruim.

Analizand fiecare dintre aceste, “cum se face” una sau alta dintre activarile si devenirile potentialitatilor noastre (de fapt cred ca cel ma impartial ar fi sa le numesc “posibilitatilor noastre”; intrucat prin potentialuri ce sunt neaparat ale noastre devin partizan al conceptului “Sunt capacitor de trait stari de realitate”, concept amplu dezvoltat de mine in scrieri mai vechi si cu multe referiri in scrieri mai noi, inclusiv azi, aici), intelegem treptat cum sa ne descoperim o posibilitate de a activa si modela propria noastra sursa, devenire ce, e capabila de noi potentialuri si noi deveniri.

Ce e sursa?

Nimic din cele ce sunt, daca o consider ceva nu mai e sursa, e o devenire.

Si totusi i-am zis devenire initial.

Dar oul nu a facut gaina?

Da.

Gaina a facut oul?

Da.

Intelege-o la fel si pe asta.

Acuma, cum ar fi ca un copil sa invete sa vorbeasca fara ajutorul celor din jur, fie el si doar prin auditiv sau vizual?

Imposibil.

Si totusi a fost o prima data?

De fapt, se poate un copil dezvolta normal daca nu traieste intr-un mediu social adecvat dezvoltarii posibilitatilor (potentialitatilor, capacitatilor) la care are acces (indiferent daca sunt ale sale sau ale unei surse ce ii da acces; asta ca sa nu mergem pe paradigma “matrice”, deci lipsa liberului arbitru)?

Nu, daca mediul e unul animal, se dezvolta numai in privinta posibilitatilor animalice, daca mediul e unul uman se dezvolta in privinta altor posibilitati, si, cu cat mediul uman e mai elevat (nu neaparat erudit), cu atat devenirea de ansamlu a acelui individ este una mai in deplinatatea posibilitatilor sale.

Modernismul e cu doua taisuri-fatete, desi mie imi place pe undeva, daca el insa ignora cultivarea unor posibilitati ce nu au fost inca (re)descoperite, nu il mai agreez.

“Sursa” primara e cea mai de dorit activare de posibilitate a “celui ce suntem fiecare dintre noi ca posibilitati”, DAR, activarea ei in scop de a manipula, este cea mai josnica devenire a omului si e practicata, de catre toate sistemele ce o pot face (cred eu).

Pentru ca da, cel mai usor este sa iti activeze un initiat “sursa”, dar e si cel mai periculos din motivul enuntat mai sus, anume, incredintara ideologica in ceea ce iti inoculeaza initiatul si comunitatea respectiva, referitor la sursa, ideatica, doctrina lor.

Cum sa imi activez singur sursa?

Asta ramane de constatat pe masura ce inspiratia imi va permite sau nu.

In orice caz, meditatia, linistea (isihia) si contemplatia sunt de baza, cu o singura conditie, sa nu ma amagesc sa nu ma atasez astfel incat sa nu mai pot sa ma dez-amagesc, dez-atasez de devenirile, de constructiile de gandire, afective, imagistice sau atipice, in care ma voi duce.

Da, recomand psihosinteza si orice alta metoda ce conduce la cunoasterea si reconstruirea de sine, atata vreme cat e una personala si nu devine atasament conceptual sau afectiv ori de imaginatie si nici de traire inalta/joasa (atipica).

La ce ne foloseste asta, “sursa”?

Cum ar fi sa ai un “dumnezeu” in devenire, la discretia ta?

Ha, ha, ha, vedeti sa nu creati un “drac” in devenire, la discretia voastra!

E cale lunga pentru a reusi asemenea creatii, mai ales daca nu este cine sa te initieze oferindu-ti totodata liberatea alegerii, inca nu s-a inventat asa ceva, asta e “sursa” despre care vorbesc eu, una ca a tuturor celorlalti, dar pe care sa ne-o daruim noua si celorlalti, fara nici o pretentie de devotiune fata de noi sau ideologia noastra.

Spus asa artistic: Metodistica de a construi un “dumnezeu” care (metodistica insa) ne ofera deplina libertate de alegere.

DIFERENTA DINTRE A VENERA SI A ACCESA SURSA CARE POATE

Atunci cand te afli in lipsa de informatie, elaborezi concluziile in functie de informatiile la care ai acces.

Dar nu iti dai seama ca te afli in lipsa de informatie deoarece rutina mentalitatii hranita de neconstientizarea suficienta a faptului ca esti cel ce inca nu stie totul, hranita de neputinta, interese, obligatii, devotiune, de orgoliu, aroganta si vanitate, de uitare, de placerei si dureri in larga lor gama manifestationala, te tin permanent focalizat pe incredintarile rezultate din nivelul tau de cunoastere si intelegere a realitatii, incredintari ferme, provenite din trairi ce iti dau impresia adevarului lor.

Ce vina ai tu daca traiesti ca pe marile tale adevaruri, o cunoastere labila?

Sau poate una tot ai, mica ta nebunie nevinovata crezi tu, de a ignora nesemnificativul, de a rotunji, de a neglija ceea ce e dupa virgula, de a plonja in ceea ce ti se ofera si iti pare de dorit, de a alege calea usoara a incredintarilor provenite din consumatii de tip logica, sau spirituale, fara a te proteja prin intelepciune, …

Idolatria, veneratia, a aparut in urma constatarii posibilitati de a ti se rezolva anumite probleme de nerezolvat prin sistemul accesibil tie, prin cele ce le faceai tu in mod firesc.

Cum?

Accesand (o) sursa care poate.

“Cine” “e”?

Asa a aparut idolatria, devotiunea si toata nebunia spirituala si religioasa, considerand sursa drept “un cine” si localizand-o, “e”.

Ba asa a aparut si nebunia stiintifica (psiho …, inclusiv), ultima fiica a idolatriei, numai ca oamenii de stiinta si acolitii lor au identificat-o in logica, iar unii chiar in inspiratie (genialitate); in stiintele ce incep cu “psiho”, ce combina stiinta cu spiritualitatea, de exemplu, psihosinteza.

Tu cel ce te numesti pe tine si constati in realitatea ta ca esti numit om, ca sa nu cazi in idolatria umanitatii si in fara de iesirea ei ratacire de multe feluri, intelege un aspect banal si ignorat de toti stiutorii de cunoastere ce nu inteleg esenta de a cunoaste:

Cine esti?

Prostii, nu esti ceea ce gandesti acuma.

In primul rand ca nu esti, apartii, reprezinti, ceea ce se sustine actualmente ca reprezinta singularitatea stiintifica sau dumnezeu, adica potentialul a tot ce e.

Apoi esti manifestul, forma necompusa, existenta bazala, capacitata sa consume, sa constate realitate existentiala (realitate, existentialitate).

Si in ultimul rand, toata realitatea asta ce te constati si la care te constati participant, nu e altceva decat consumul tau de realitate, al tau ca si capacitor constatator, consumator (cum ca ai fi un psihic cu toate ale lui, intelect, gandire, imaginatie, vointa, …, un corp cu creier, membre, organe, celule, atomi, quarci, energii, …, ca te afli intr-o lume materiala si spirituala cu toate cele ce le-ai constatat; toate sunt consumatie, consumi prin colapsare de potential, o realitate ca esti cel ce gandeste, vede, aude, vorbeste, simte, are corp, traieste feluritele sale trairi).

De ce am zis “cum ca ai fi” si nu “esti”?

Ca sa nu te fac prizonier vreunei cunoasteri-ideologii, conventii, nici de natura stiintifica si nici spirituala, tu esti “spiritul liber” si atat, in rest e consumatie, asta e singura animatie neconforma, singura cale ce anima spiritul liber, toate celelalte anima un spirit prizonier, adormit, ratacit.

Iar dincolo de “in ultimul rand”, esti deschiderea intru libertatea de a cunoaste sau a accepta ca posibile, cele ce inca nu au devenit realitate, fie ca vor deveni realitatea cuiva peste 100, 1000 sau un miliard de ani.

Dar a-ti da sema de tine ca esti ne-compus, nu e deja mai mult decat a fi? si cu atat mai mult, decat reprezenta ne-compusul (potentialul)?

A fi presupune deja existenta, existenta prima; a fi constient tu insuti de tine ca existenta prima, bazala de a fi, e actul, nivelul 2, e de fapt prima consumatie, te consumi pe tine ca a fi (cine poate); deabia pe nivelurile urmatoare de consumatie, tot mai complexe, reuseste “tot omul”, sa se constate pe sine ca ar fi, cel ce gandeste, voieste, vede, e corp fizic, isi imagineaza, cunoaste, intelege, vorbeste, …

Ne-compusul e potentialul de a fi, inca nevalorificat, ne-existentializat, poate ne-limitat.

Suntem in matrice?

Doar conventii al carui grad de probabilitate se regleaza la ficare in functie de credintele lui provenite din incredintarile lui, ce i se trag din convingeri, dobandite prin cunoastere si intelegerea cu care a rezonat.

Utilizez in paralel ambele tipuri de exprimari, uneori exprimarea clasica, alteori cea conforma cu un nivel de cunoastere ce depaseste rutina conventiilor; daca as utiliza doar exprimarea clasica, nu as avea cum sa exprim ceva neconventional, daca as utiliza doar exprimarea neconventionala, nu ar intelege nimeni nimic.

Dar cum de rezonam cu ceva sau nu, avem o specificitate? Asta nu insemna ca suntem ceva mai mult decat simplele a fi-uri?

Nu, asta ar fi idolatrie limitationala, ne-am limita liberatea, considerandu-ne limitati in a fi ceva sau cineva; insa, da, fiecare se constata consumatorul de potential ce ii parvine drept specificitatate, sau (si) personalitate cu toate cele: caracter, temperament, aptitudini, …

Specificitatea e cea mai fina dintre cele ce au tendinta a fi numite aptitudini, caracteristici; personalitatea e cea mai grosolana, iar individualitatea e de mijloc.

De ce nu am considera individualitatea, drept specificitate?

Simplu, deoarece multi se cred in accesarea individualitatii si abereaza la greu aflati prin nivelul etapei lor evolutive sau al umanitati per ansamblul ei (uneori, de multe ori, scriu adoptand conventia conform careia toti cei ce se afla in realitatea consumata de mine sunt si ei existente constiente de sine si formeaza umanitatea), ignorand posibilitatile viitoare de evolutie; e o parodie sa se considere cineva sau sa ne consideram in suprematia posibilitatilor potentialului creator, fanfaronada de care indrumatorii si fiecare dintre noi in marunta sa etapa evolutiva, nu ne dam seama.

Specificitatea e ceva ce nu poti defini, de cum ai definit-o nu mai e specificitate, e individualitate sau deja personalitate, ea doar te determina sa-ti urmezi calea ei, in fond calea ta ca cel mai specific nivel al celui ce te consumi ca realitate de a fi; am putea zice ca e “cel mai spirit” din tot ce te consumi a fi dincolo de “a fi-ul bazal” ce nu poate decat sa constate consumatia de a fi constient de sine, in a sa necomunere, in a sa lipsa totala de complexitate (sau si mai clasic, “eu-l” ar fi spiritul, iar specificitatea ar fi sufletul; doar o analogie, nimic din atributele alocate de religie, spiritualitate, nu au ceva in comun cu ceea ce scriu eu, daca nu exista consens).

Sa revenim la tema.

Am fost obisnuiti sa consideram rugaciunea sau anumite practici mai mult sau mai putin acceptate de catre unii sau altii, drept calea prin care consumatia noastra, adica realitatea pe care o constatam ca urmand acelei consumatii-rugaciune, sa fie una conforma cu cele exprimate in rugaciune, desigur, mai devreme sau mai tarziu.

Dar ce e rugaciunea sau practica cu pricina, inlesnitoare de consumatii mai putin realizabile altfel?

Este filtrare, accesare de potential neaccesabil altfel, spre a deveni realitate (noi oricum permanent accesam, filtram, colapsam potentialul in consumatii de realitate sau acesta intr-un mod nesupus vointei constiente, ne devine colapseaza ca realitate, fie ca urmand consumurilor de realitate de gen: “un om mi-a facut”, “natura e de vina”, “soarta”, “intamplarea”, “cauza”, …).

De catre cine?

De catre forma bazala de a fi, care consuma deja o complexa realitate, de a fi cel ce gandeste, cel ce vorbeste, intelege, doreste, e corp, e …, si traieste o viata intr-o lume, …. Si intreaga epopee a realitatii pe care el o consuma ca fiind propria sa “melodrama”, propria existenta.

Cui ii e adresata practica cu pricina, actiunea sau rugaciunea, ritualul?

Aici incepe idolatria in forta.

Cum de consumam realitate prin colapsarea potentilului ce o permite?

Prin constatarea consumatiilor: vreau, accesez, fac, are loc, se intampla; adica prin consumatii ce imi parvin ca hotariri a celui ce par a fi eu, sau prin consuamtii ce imi parvin ca nefiind provocate intentionat de catre mine ci de catre alti participanti la realitate considerati vii sau nevii, fenomene, intamplari, ba chiar de catre surse suprareale.

Asa se face ca prin insasi faptul de a considera anumite surse drept posibile provocatoare a unei asemenea realitati (si cu atat mai mult atribuindu-le felurite valente), precum si constatarea reusitelor ca urmare a acestor actiuni, ne determina sa ajungem veneratori de iluzie datorata unei cunoasteri si intelegeri precare specifice nivelului evolutiv la care ne aflam atunci.

Una e sa identifici sursa definind-o si alta e sa o consideri un potential al tuturor posibilitatilor de realitate, prezente sau viitoare.

Un potential nu e cineva sau ceva, nu se supune multumirii sau invinovatirii, in primul rand ca “nu e”, nu apartine existentei si existentelor, posibilitatile nu sunt existente, ci potential posibil.

Ca sa fii liber, e necesar sa depasesti barierele numite: oamenii prin care ai acces, locasurile prin care ai acces, ritualurile prin care ai acces, initierile, revelatiile, cunoasterea, sursele prin care ai acces si tot asa, astea sunt efecte, nu cauza; cauza prima e nedefinibila si nu esti vreodata in ea, nu esti ea, nu o atingi, nu o cunosti si nu o intelegi, nu o consumi, nu iti e vreodata realitate, doar evoluezi prin a consuma realitate tot mai evoluata (atentie, nu am zis ca devii mai evoluat, asta e limitare, nu esti animat in spiritul liber, conceptul “a deveni” e inferior lui “a consuma”, am explicat ieri sau acum cateva zile, tot asa cum si conceptul ereditatii e inferior conceptului acesta al “celui ce consuma fara a fi ceva anume din cele consumate”; am zis, pana si a fi constient de tine insuti in bazalitatea cea necompusa, este tot o consumatie; cine consuma? capacitorul, existenta activata din starea de neactivare, activata sa fie consumator de realitate tot mai comlexa).

Si ce ramane?

Tu si consumatia, proveniti din potentialul necunoscut.

Am explicat cine esti si ce reprezinti, am explicat consumatia.

Te constati deja un “om”, lasa-te sa fii cat mai putin “conventia de a fi om” si constata-te mai bazal (meditativ, contemplativ, linistit), cu cat te retragi mai mult din a consuma potential drept realitate, cu atat esti mai bazal si mai clar fata in fata cu potentialul ce permite crearea de realitate, adica colapsarea sa ca si realitate a ta (nu ca altfel situatia nu ar fi acceasi, dar nu o constientizezi, “dormi in iluzie”).

Nu te intereseaza daca consumul de realitate (de potential ce colapseaza ca realitate) ce premerge reusitelor tale inaccesibile altfel, este unul conform caruia ai luat legatura cu cineva prin care ai avut acces la reusita, sau daca este unul conform caruia te-ai rugat ori ai facut altceva gen meditatie, contemplatie, intentionalitate, algoritmi feluriti, ci, esti doar tu pe un nivel cat mai profund catre esenta necompusa de a fi si potentialul necunoscut ce iti asigura atat consumatia ta de a fi, de a exista, cat si pe cea pe care o constati ca existenta, ca realitate pe care o consumi.

Cum ajungi in situatia ca potenialul sa colapseze in ceea ce ai vrea?

Nu conteaza cum, important e sa ajungi dar sa ramai neinregimentat (partea dramatica, este ca toti sunt inregimentati dar nu isi dau seama; fie si lor insile prin faptul ca nu sunt deschisi la multitudinea deposibilitati actuale sau inca necunoscute; nu au viziunea uriasului potential ce inca nu a devenit posibil lor sau umanitatii si care ridiculizeaza opiniile lor actuale prin supernivelul evolutiv).

Atata doar, fie om, lacas, ritual, intentie, gand, vorba, scris, fapta, toate sunt consumatii ale tale prin care poti provoca acces la alte consumatii; de altfel ca si in cele obisnuite, de exemplu: daca ceri mancare cui si unde trebuie, primesti; daca ceri unde nu trebuie, nu primesti.

Tot acest “cui” si “unde”, nu sunt relevante daca vrei sa fii liber de orice forma sistemica, ele sunt doar anumite consumatii prin care ai acces la alte consumatii ale “eu-lui”, ale bazalitatii necompuse de a fi, tot asa cum sunt consumatiile diferitelor niveluri de fiinditate-realitate, de existenta ca “om fizico-psihic” (ale eu-lui), ce la randu-i consuma realitatea “interactiuni cu mediul existential total”, cu ceea ce numim lume, existenta, realitate inconjuratoare.

Asa cum am zis, esti fata in fata tu (aflat pe nivelul respectiv de colapsari ce te fac sa te constati asa cum te constati si “un cine” te constati) si cu potentialul ce colapseaza toata consumatia (realitate) de care ai parte si poate colapsa in realitate diferita, daca intenionalitatea ta e astfel incat sa poata provoaca alt gen de colapsare.

Nu conteaza, poti “sa iei si la suturi” potenialul sursa a orice; nu are cum sa se supere sau sa se bucure, sa fie bun sau rau, ofensat ori adulat, pentru ca nu este, nu exista, e doar posibilitatea; multumirea, recunostinta, osanalele, sunt doar niveluri de consumatie ale consumatorilor care atata reusesc ei la acest moment evolutiv; atentie, vorbesc despre potential ca despre "causa prima", in rest e existenta fie ca apartiene acestei existente sau altora, acestei realitati sau altora.

Dar cum sa te adresezi la ceva ce nu e de loc, nu exista, nu e nici ceva, nici cineva?

Nu conteaza cum, doar fa-o si fi liber, injura-l daca da rezultate, roaga-l, imaginezati-l, lega, dezleaga cum vrei tu si poti, dar fi deschis la a intelege cum spiritul care te anima sa fie spiritul liber ce esti profund si nu iluzia devenirilor, pe care o reprezinta realitatea colapsarilor tale actuale de potential.

Poti sa te identifici cu corpul si toate ale lui, cu psihicul si toate ale lui, cu spiritul si toate ale lui si ce mai vrei, dar nu uita doar asta, nu esti ele, esti spiritul liber ce se lasa sa fie ele pentru a consuma viata, existenta.

Un spirit liber, “eu-l”, fara nici un fel de existenta pentru el insusi, nici cel putin bazalitatea de a fi (care si ea la randu-i nu e traibila in mod firesc), e ca si inexistent, e un capacitor neactivat.

Cum formulezi, cum accesezi potentialul intru implinirea celor spre care tinzi?

Intri in consumatia de realitate “transa lucrativa cat mai profunda posibil” (uneori poate fi mai profunda fara a intra in alt gen de consumatie decat cel obisnuit, asta daca intervine o motivatie puternica, incredintata), in forma la care ai ajuns tu sa o faci si intentional, gandit, imaginativ, verbal, cum vrei, lansezi algoritmul; daca ai nivelul, acum sau ma tarziu se va produce colapsarea de potential in realitatea formulata in algoritm; nu conteza ce consumatii iti umplu realitatea ca fiind premergatoare si provocatoare a indeplinirii, intrucat doar doi sunteti: tu si potentialul; prin interactiunea ta cu potentialul rezulta consumatia ta, realitatea; in rest, vei ajunge sa consumi acele tipuri de realitate prin care se va implini dorinta (prin oameni, fapte, intamplari, potriviri, …), daca indeplinesti conditiile ca acel tip de realitate dorita sa iti colapseze din potential; intruct, poti sa faci tu ce ai face, am dubii ca iti va colapsa ca realitate faptul ca ti-a mai crescut un picior sau aripi, ori ca ajungi presedintele natiei si alte posibilitati la fel de nastrusnice pentru covarsitoarea majoritate.

Pentru tine intreaga realitate cu oameni si mediu, fiinte, obiecte si insasi corpul si psihicul (si, sau, spiritul in sensuri clasice) sunt colapsare de potential in ceva pe care il numesc realitate; desigur pentru un “tine” ce consuma deja realitatea “a exista bazal”, “a intelege”, precum si toate acele consumatii necesare spre a participa la cele la care participi si despre care scriu.

In concluzie, daca nu indeplinesti conditiile, nu reusesti?

In concluzie, potenialul necunoscut ce permite si va permite orice existenta, e necunoscut, nu e nici un motiv sa consideram ca e limitat decat limitarea noastra in a-l aprecia.

Si nu e bun simtul masuri in al aprecia si “solicita”?

E bun desigur, altfel delirezi, dar nici cenzurarea libertatii tale nu e masura potrivita ci, intelepciunea, deci inclusiv deschiderea (fara a defini intelepciunea in spiritul celor ce nu duc la evolutie globala constructiva a profunzimii ce esti).

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu de a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

E POSIBIL SA FIU CUNOSCATOR AL REALITATII ASA CUM E, NU ASA CUM O CONCEPTUALIZEZ?

In realitate mea (noastra), a aparut conceptul microcosmosului (atomic) si mai nou, cel al cuanticii.

Astfel s-a ajuns la concluzia paradoxala conform careia realitatea are doua masuri pentru a fi constatata corect; o masura a existentei macrocosmice (legile fizice pentru macrocosmos) si o alta masura pentru microcosmos (legile fizice pentru microcosmos).

E exagerat sa confundam legile realitatii cu legile fizicii, dar pe cat ne este posibil a intelege, asa stau lucrurile, nimeni nu constata neaparat imanenta vreunui aspect de realitate, eventual constata o imanenta ce se incadraza in spetrul sau de a constata asta, in capacitatea sa de la acel moment de a constata.

Au elementele ce constiuie realitatea, propria lor imanenta? Este realitatea o compozitie de imanente?

Da, fiecare element ce constituie realitatea are imanentele sale ce il exprima ca “a fi”, ca existenta; si prin derogare de la absolut, e posibil a considera ceea ce constatam noi, ca fiind insasi ceea ce este propriu naturii obiectului (componentei respective a realitatii), fie pe ansamblul sau, fie in privinta anumitor aspecte; niciodata insa nu putem declara asta drept axioma decat daca avem vreun interes fie si unul datorat infatuarii sau privitivismului specific perioadei si nivelului evolutiv respectiv.

Si daca ar fi sa ne identificam pana la confundare cu una sau mai multe dintre componentele, fenomenele realitatii exterioare sau interioare, nu avem certitudinea totala ca imanenta constatata de noi este aceeasi cu imanenta de a fi a obiectului cu care ne-am identifica, altfel spus si de ar fi sa constate ori sa se constate cineva o piatra, un creier, celula sau un fenomen oricat de concret sau supra-real, imanenta constatata e una personala a sa, nu neaparat imanenta pietrei, creierului sau celulei respective, e doar imanenta empatica referitor la posibila imanenta a obiectului (componentei realitatii) ce face domeniul observarii.

Ceva mai apropiate de a fi imanente adevarate, dintre constatarile noastre de realitate, sunt gandul, emotia, imaginile, dar nu continutul lor, doar ele ca fenomen, imanenta fenomenului de a gandi, imanenta fenomenului emotional sau imaginativ, nu forma pe care acestea o exprima, diferenta e extrema.

Un alt aspect interesant il reprezinta confundarea “constatarii realitatii” cu “trairea realitatii” (am explicat mai sus cum e cu imanenta realitatii), aceasta confuzie e motivul pentru care s-a creat impresia ca materia este o traire.

La asta au contribuit din plin stiintele exacte si chiar psihologia, prin explicarea unui mecanism prin care natura exterioara ajunge de fapt traire, constiinta.

Daca adoptam acest concept conform caruia realitatea materiala nu ajunge realitate pentru om, decat prin procesul: stimul material - excitatie – receptori clasici - decodare /codare initiala – transmiterea informatiei pe suport electrochimic – decodare finala – traire de constiinta, ajungem la paradoxul materia=traire, ce nu poate fi demontat decat prin ignoranta si interese (inclusiv interesul numit orgoliu).

Pentru a demonta aceasta confuzie si a oferi conceptiei materialiste sanse egale cu alte variante posibile, este necesar a aplica si pentru situatia exterior versus interior, aceeasi reguli cum sa procedat in cazul macrocosmos versus microcosmos, anume, legi diferite.

Acuma, de unde incepe si unde se termina interiorul vizavi de exterior?

Delimitarea e dificila la acest moment.

Sa incepem prin intermediul paradoxului lui Zenon.

Un om pleacă de la borna ce indică 0 km la borna ce indică 1 km. Zenon spune: Ca să parcurgă această distanţă de un kilometru, omul parcurge mai întâi jumătate de kilometru (adică jumătate din distanţa totală), apoi jumătate din distanţa rămasă, apoi jumătate din distanţa care i-a mai rămas şi tot aşa, astfel că niciodată nu va ajunge la final, pentru că această diviziune ar putea exista la infinit.

Ce face acest paradox?

Trimite legile macrocosmosului spre a fi aplicate in microcosmos, ori asta s-a dovedit o eroare intrucat omul nu intra in microcosmos pentru a ajunge la destinatie.

Cel ce sunt eu (sau tu) in macrocosmos constata realitatea macrocosmica asa cum e, aceasta realitate este una materiala (daca asa am convenit sa o numim) si o constatam gradualizat imanent.

De ce gradualizat?

Intrucat intr-un fel constati piciorul scaunului si in altfel piciorul propriu, dar pe nici unul nu il constati ca pe tine insuti!!!

Desigur, nu constati nici un picior sau altceva asa de imanent cum constati gandul sau emotia.

Cu cat intram mai profund prin “poarta interiorului nostru”, cu atat legile exteriorului nu mai sunt aplicabile, riscam sa confundam materia cu trairea, aici se aplica legile trairii nu cele ale materiei, dar cu o conditie.

Conditia de a delimita de unde si pana unde tine interiorul.

El tine de la receptorii de orice fel si pana la ceea ce numim constienta, constiinta si preconstient-inconstient.

Si exteriorul?

Exteriorul (oricat de interior ar parea; intrucat exterior si interior au conotatii ce nu se incadreaza in rutina gandiri actuale), este exteriorul tipului de receptor uman la care ne raportam si nu o spun in sensul eu sau tu, ci in sensul: pe ce nivel de profunzime se situeaza receptorul cu pricina?

O sa exemplific:

In mod obisnuit, dincolo de corpul meu fizic se afla exteriorul ce are legi diferite vizavi de interior, pe care il constat spectral imanent (vezi exemplul cu picioarele) prin receptorul ce sunt eu in macrocosmosul in care ma aflu.

Care e receptorul?

Eu corpul in ansamblul meu, conform aceluias principiu ca si cel din paradoxul lui Zenon in care om ajunge la destinatie desi teoretic e imposibil; eu corpul constat realitatea prin mine insumi ca si corp, desi pare imposibil fara lantul cauzal interior enuntat la inceput (excitatie-senzor - decodare/codare electrochimica - parcursul informatiei stocate pe materie electrochimica, …), eu corpul ajung la existenta exterioara sau ea la mine, tot asa cum omul din paradox ajunge totusi acasa, nu e necesar sa intru in microcosmosul interior pentru a beneficia de realitatea exterioara, tot asa cum omul din paradox, nu e necesar sa intre in micocosmos pentru a ajunge acasa, as putea spune ca beneficiez de acea realitate direct in senzorii sau senzorul corp exterior.

Pe un nivel mai adanc, se pune problema redelimitarii interiorului si exteriorului; sa spunem ca sunt medic chirurg si am o tarie de caracter remarcabila, gen stoicism.

Ma asez pe masa de operatie, imi fac anestezie locala la picior si incep sa il disec; iata deja pe masura ce disec mai profund, frontiera dintre interior si exterior isi schimba orizontul limitational, chiar pana acolo incat, la o operatie pe creier in loc de picior, sa ajung a delimita ca interior doar … microtubuli, …, constiinta?? si ca exterior, restul.

Acesta de mai sus a fost un exemplu de a ramane ca receptor exterior in contact cu un interior tot mai profund; voi da si un exemplu de a capta exteriorul prin intermediul unui receptor cat mai profund:

Pot recepta acest tablou de pe acest perete, la nivel de constatare exterioara fara nici o impresionare?

Pot prin ceea ce se numeste receptorul contemplativ, prin contemplatie (dar nu in sens dat fenomenului si datorat nepracticarii contemplatiei de catre responsabilii cu ingrijirea de DEX; CONTEMPLÁ,contémplu,vb. I. Tranz. și refl. A (se) privi îndelung, meditativ, cu admirație și cu emoție. – Din fr.contempler,lat.contemplari.Sursa: DEX '98 ;

ci, contemplatie fara conceptualizare, fara a aloca respectivei realitati nici un fel de atribut, de informatie, oricat de primara, doar o constati ca existenta de a fi si atat; nu in imanenta sa, doar in ceea ce iti permit posibilitatile).

Ceva asemanator se poate face si la nivel receptor-gandire.

Vorbim doar despre legi diferite in referentialuri diferite.

In cazul, eu corpul si exteriorul, functioneaza legea “constatatarii (consumului) de realitate”.

In cazul eu si interiorul, functioneaza lege “trairii” (asta daca e sa ne limitam la doua principii).

Cu cat am posibilitatea de a constata mai adanc realitatea (vezi exemplul chirurgical de mai sus), cu atat delimitarea interior-exterior isi muta granita.

Emotia, gandul si imaginea mentala, nu sunt nici constatare (consum) de materie, nici trairi-materie, sunt o alta lume, pe care pot sa o numesc o lume a trairilor (dar se va face confuzie cu trairile materiei sau a constatarilor-consumurilor (dar se va face confuzie cu constatarea materiei).

E de preferat sa utilizam 3 termeni diferiti pentru a exprima cele trei variante de “a cunoaste” existenta:

- constatare (consum), referitor la receptarea de catre corp a existentei exteriorului, eu beneficiind de realitate la nivel corp exterior.

- traire, referitor la descoperirile stiintifice in privinta modului in care omul sesizeaza si percepe existenta.

- simtire, referitor la emotii, ganduri, imagini mentale.

Termenii alesi sunt intamplatori, importanta e delimitarea.

PREZENTUL (PSIHOLOGIC)

Noi constatam (consumam) doar prezentul.

Care?

Prezentul esentei (receptorului, capacitorului) de realitate ce suntem fiecare dintre Noi (ce sunt Eu).

Nu constatam nici prezentul unui observator extern, nici cel al ochiului, nici cel al mainilor, nici cel al gurii, nici cel al urechilor, nici cel ce circula prin magistralele de date interne, nici cel al sistemului nervos chiar, ci constatam doar cel mai profund nivel de prezent posibil.

Daca ar fi posibila filmarea traseului prin care informatia ajunge de la stimul pana la consumarea ei ca si realitate, pana la starea de a constitui prezentul consumat de catre Noi (Mine), am constata ca ceea ce ma reprezinta esential, cel ce sunt real consumator de prezent, habar nu am de realitatea dintre vreun stimul si senzor considerat al meu, pana ce aceasta nu ajunge la anumite zone de retele neurosinaptice, la creier, eventual la microtubuli si in cuantica lor, deabia atunci consum acel eveniment, deabia atunci imi e prezent, il aflu, il constat, il devorez.

Ce am observa daca nu ne raporta la altceva decat la mine ca si capacitor de consumat prezent si la un singur eveniment?

Fiecare se observa pe el ca existenta pasiva si evenimentul ce se produce sa zicem undeva in ceea ce numim in afara; desi evenimentul a avut loc in afara, Eu, nu stiu; desi evenimentul devine stimul pentru unul din organele de simt (pentru senzor, receptor), Eu nu simt, nu il consum inca ca si prezent, habar nu am de existenta evenimentului (asta e valabil si in cazul unui eveniment intern); evenimentul devine propria mea materie incarcata cu informatia evenimentului (a ceea ce numim corp fizic propriu) si Eu tot nu sunt constient de asta, imi vad in continuare de ale mele, nici nu visez ca a existat evenimentul cu pricina; evenimentul ajunge in retelele neuronal sinaptice, degeaba daca nu ajunge in cele ce ofera prezentul pe care unii il numesc prezentul psihologic, prezentul real al receptorului ultim de receptat realitate, al receptorului cuantic ce sunt Eu (iar cunatica, reprezinta doar ultima frontiera a evolutiei actuale, nu a celei viitoare).

Toata nebunia porneste de la a ne considera altundeva decat in prezentul psihologic.

Eu (tu) nu sunt niciodata prezent ca locatie in mainile si corpul pe care il consum ca fiind realitatea mea corporala, in exteriorul numit lume, sunt prezent in ele numai si numai atunci cand ele imi devin prezent psihologic si sunt prezent in ele in sensul ca le consum ca si realitate prezent a mea, a esentei consumatoare de prezent.

Cand diseci corpul altuia, nu tu esti prezent in realitatea in care corpul tau diseca un alt corp ci din contra, acele foarte complexe date ce constituie realitatea ta “corp” si realitatea ta “lume”, sunt prezente in capacitorul de consumat realitate ce esti tu, iti sunt prezent (psihoogic).

Asta nu insemna ca realitatea nu poate fi una de natura materiala, insemna doar ca asa zisul prezent psihologic, este realitatea, este universul asa cum e el, indiferent daca va fi fiind material sau nu.

Tu individule nu te afli neaparat pierdut intr-o lume exterioara tie ci, corpul tau impreuna cu orice exterior, se pot foarte bine afla in capacitorul de consumat realitate ce esti, intrucat, nu consumi altceva decat prezent (indiferent daca e incarcat cu amintiri si imaginatie despre viitor), iar prezentul nu se afla niciodata altundeva decat in chintesenta tuturor inventiilor omului referitot la tipul de traitor de prezent ce ar fi el, se afla deci in Tine, Eu-l consumator de realitate prezent.

Scrieri din partea a patra a dezvoltarii nivelului meu de a cunoaste, intelege, constientiza inspirativ (creatiile mele au caracter personal si artistic, nu sunt adevaruri decat in imanenta nivelului lor ce a marcat etapa mea evolutiva la momentul respectiv ! )

Convingerea

Convingerile pot fi asa de subtile incat posesorul nici nu isi da sema de faptul ca e posedat de ele.

Actul sistemic de realitate numit logica a ajuns sa gandeasca singur(a) in capatanile noastre cuantice, eliminandu-ne liberatea vizavi de credinte, de convingeri.

Suntem asa de zombi incat nici nu suntem capabil sa intelegem imposibilitatea ca un act de logica sa aiba loc, fara ca la nivel superior sa colapseze un act de realitate numit incredintare, o emotie ce ofera judecatii respective statut de logica in colapsarea cu pricina.

Logica e masturbare de falus ceramic, ea devine act sexual extatic, numai si numai prin incredintare.

Convingerile nu sunt o necesitate, ci un mijloc de vietuire ce ne ajuta sa avem consistenta, dar a ne preda lor, mai ales in halul acesta infam, e naucitor.

Ne croim cale

Nu prea imi convine ideea dar asta e: singuri ne croim calea.

Asa e, suntem pusi in fata faptului implinit de a ne constata pe noi insine si restul componentelor realitatii, asa cum o facem, ne constatam in ceea e numim lume, cu rubedeniile aferente, ne constatam "pricopsiti" cu corporalitate si psihicitate, cu necesitati si dorinte si, culmea, ca un blestem, suntem obligati la o educatie asa de rudimentara pe masura evolutiei acestei lumi in care ne constatam fiecare, lumea propriilor constatari.

Adica imi produc singur pana si accidentarea si moartea?

Nu o sa fiu asa categoric, e prea oculta, dar actiunea si reactiunea functioneaza.

Da, asa e, nu constatam concret ca ne-am fi ales sa avem parte de noi si de lume, in felul in care avem parte, nu avem vina, dar avem responsabilitatea acestei nealegeri, asa sta treaba si cu asta basta.

Am un corp in primire? musai sunt responsabil de el.

Am un psihic in primire? musai raspund de el.

Am o educatie primita si autoformata? musai raspund de conduita, mentalitate, caracter, ...

Nu avem ce face in privinta asta, ne-am trezit in astea toate si acuma o tragem de pe urma lor, cu bunele si cu relele.

Dincolo insa de toata "pricopseala" asta infama a unui perfect imperfect ce ne potenteaza, beneficiem de senzatia de liber arbitru; nu ma refer la senzatie in sens stiintific, ma refer la constatarea ca deciziile si actiunile noastre sunt actiuni pentru reactiuni si reactiunile sunt la randu-le cauze pentru noi efecte.

Ne croim cale toata viata.

Prin ce?

Prin constatarile de acte de realitate; ploua cu colapsari de acte de realitate iar Eu (tu) avem partial posibilitatea de a fi creatori de realitate; nu conteaza daca acest aspect e real pentru sistemul realitate, conteaza insa pentru felul de viata pe care o consumam.

Tare multe sunt constrangerie, este insa si acces la libertate creatoare; libertate creatoare de a ne lega fedeles prin ideatica si conceptualizari devenite puncte de vedere, ideologii, norme, dogme de toate felurile (atasamente de toate felurile, fie ca obiectul acestora e gandul si ganditul, fie ca e placerea ce mai devreme sau mai tarziu se dovedeste distructiva, sau altele) ori libertate creatoare de a ne elibera tot mai mult de acestea si poate si de unele din cele ce sunt de la realitatea implacabla.

Logica si orice alta incredintare personala sau colectiva, sunt atasamente, prietenii si dusmanii nostri cei de toate zilele

Exista o disputa puerila intre atei si credincioasi, intre credinciosi si credinciosi, intre agnostici si toti ceilalti si intre liberi cugetatori http://ro.wikipedia.org/wiki/Liber-cuget%C4%83tor si toata lumea.

De ce?

Din cauza de incredintari.

Omul cand vine pe lume, nu e nici ateu si nici credincios, e neutru vizavi de orice conceptualizare.

Vor sari credinciosii ca arsi intrucat (chipurile) ei nu se bazeaza pe concepte ci pe trairi.

Conceptualizarea e un rezultat al gandirii si nu exista nici un credincios care sa nu gandeasca sau sa nu vorbeasca ori sa nu scrie, toti rezoneaza cu anumite idei, rationamente, ideologii cotidiene sau existentiale(conceptul legarii sireturilor, conceptul respiratie, conceptul "concept", ideea "idee", sau conceptul divinitati, inviere, rencarnare, ...).

Trairile sau intelesurile, cunoasterea din trairi speciale dobandeste o anumita forma in constiinta ce e credinciosul prin insasi faptul ca e traita de catre un om (asta nu le convine multora sa li se spuna, ma ales budistilor, unii dintre ei nerecunoscand echivalenta isihasmului cu metoda lor de a cunoaste "sursa" ultima, intrucat ei nu cred intr-o divinitate si nu pot trece de dogmatism pentru a vedea similitudinea metodistica si identitatea de trairi; iar cand spun constiinta nu ma refer la solipsism), tocmai pentru ca are o anumita experienta, educatie, cultura, tocmai pentru ca nu a ramas "labil" cum era cand s-a nascut (asa se face ca hindusii traiesc intelesuri inalte legat de religia lor, crestinii de a lor, mozaici de a lor, budistii de a lor si tot asa; nu pentru ca exista neaparat un dumnezeu care se descopera fiecaruia dupa posibilitati ci, intrucat educatia ii da forma unui fenomen, oricare, in functie de structuralitatea psihica a individului; noaptea dam anumite forme fricilor noastre nu din cauza de demon ci din cauza de educatie, tot asa si cu cele divine, dam forma fenomenelor din cauza de educatie patrunsa si in preconstient).

Dar sa revenim la tema.

Logica se vrea, corectitudinea gandirii, numai ca noi uitam sau nu am aflat inca esentialul problemei, orice act logic, este o convingere, o incredintare, un atasament, afectivitate fata de o idee.

Numai prin oferirea mediului propice, o idee devine logica, numai in referentialul ales are logica si numai pentru cei ce adopta acel referential (arbitrar ales; dar in viata cotidiana, arbitrarul e asa de obisnuit incat nimeni nu isi mai da sema de conventionalitatea lui).

Actul de logica este o convingere cum ca tocmai ce traiesti (sau ai trait) fenomenul de corectitudine a gandirii.

Convingerea este o parere ferma.

Parerea e o impresie personala ce poate deveni o parere colectiva (desigur fiecare o traieste specific).

Fermitatea este o putere, o stare de siguranta, e de natura afectiva si apare atunci cand limitarile (nivelul sau evolutiv) unei persoane sunt punctul terminus pentru el in a dobandi masa critica necesara incredintarii referitor la o idee, parere.

Ce nu intelege nimeni, e faptul ca si rationalistii si credinciosii, au practic acceasi competenta ce le ofera adevarul specific lor.

Competenta cu pricina este aparitia in constiinta a fenomenului convingere.