Creatiile userilor - Proza

Fiecare entitate isi consuma propriile algoritmizari indiferent daca entitatile sunt sau nu sursa acestor constructii ce stau la temelia algoritmizarii

Daca am reusi sa deslusim "gandurile" unui animal!

Aceasta e una din formuralire prin care ne raportam la realitatea la care nu avem acces inca.

Intrebarea e, vom sti oare sa "traducem" limba algoritmilor" animalelor?

In nici un gaz nu vom descoperi la aimale, ganduri, imagini, simbolistica asemanatoare celei a omului.

Daca vom reusi sa conectam creierul unui catel, la un computer care sa transpuna in imagini sau (si) sunete, activitatea neuronala perceptiva de realitate exterioara, nu vom vadea si auzi ceea ce vedem si auzim noi in relatia cu mediul exterior, ci, vom avea acces la o realitate necunoscuta, tot asa cum sunt limbile straine fiecarui vorbitor al unei anumite limbi specifice natiei sale; tot asa si imaginile, vor fi total diferite de imaginile receptate de un om pe care le consideram reconstruite de creierul ce suntem.

Catelul il priveste pe specialist dar, computerul la care acesta e conectat spre a ne infatisa realitatea lui, va arata o imagine a acelui om, care nu seamana nicicum cu imaginea pe care noi o receptam referitor la persoana sa fizica, la fel sunetele receptate de catel si redate de computer, vor fi de fapt un zgomot pentru urechile noastre chiar daca vom fi "imbunatatiti" functional sa auzim (si sa vedem) in spectre la care natural nu avem acces.

De fapt atata vreme cat nu ajungem in posesia informatiilor ce stau la temelia constituirii unui catel, nu avem cum construi un computer care sa interpreteze corect realitatea perceputa de el.

Eu ma joc cu Blechi a mea si am impresia ca ea se joaca cu cel ca ma vad si ma aud eu, ceea ce e total fals; eu pentru ea am o cu totul alta infatisare decat cea care ma percep eu a fi, se joaca cu un "monstrulet", din perspectiva mea, daca ar fi posibil sa ma vad prin neuronii ei.

Ce vreau sa spun?

Suntem consumatorii ai propriilor algoritmizari care, nu sunt niciodata 100% acelasi cu cele emise de sursa pe care o algoritmizam.

Iar, fiecare sursa, de la piatra la om, de la atom la galaxie, de la gand la sentiment si de la tipic la atipic, se radiaza ca o realitate specifica, a carei intrinsecitate absoluta, nu va fi niciodata experimentata de altceva sau altcineva decat prin analogie, prin empatie, prin "simpatie", prin asemanare si in cele mai teribile "co-identificari", prin ceea ce se numeste "posedare", adica o extensie atipica maxima de constiinta, in privinta acelui aspect al identitatii de trait (sau a mai multor aspecte ale sursei respective).

Tot ceea ce exista, reflecta o realitate sursa (mai multe), adica (in cazul fiintelor), se (auto)impresioneaza si face echivalarea acestor impresii cu insasi realitatea sursa, fara sa mai proceseze rationamentul diferentei dintre realitatea sursa si cea captata si decodata de el.

Acuma, e o mare diferenta intre receptarea informatiilor (perceptiilor) ce alcatuiesc straturile cele mai personale ce ma consider a fi ca entitate ("conglomeratul" corp si "conglomeratul" psihic) si receptarea de informatii de la corpul acesta cu care ma identific, de la psihicul cu care ma identific, de la oameni, de la mediul exterior in general.

Cand suntem copilasi, ne dam seama de noi insine prin faptul ca ne percepem "entropia" existentiala, perceptiile ce suntem ne dau (ne dam) senzatia existentei noastre; treptat, invatam sa ne identificam cu o parte din perceptiile noastre, cu o parte dintre sursele ce emana o realitate pe care noi cei ce nu ne identificam cu ele inainte, ajungem a o face.

Asa se face ca ajungem a asimila in primul rand "perceptivitatea" corporala ca fiind noi insine (datorita marelui impact perceptiv la care acest conglomerat de surse emitatoare de semnal, ne supune), apoi gandurile si afectivitatea, imaginatia si inchipuirea doar gandita, imaginile si sunetele provenite "de afara".

Nimeni nu traieste intrinsec aerul de afara, vreo entitate de afara, lumea de afara sau per total acest "afara", de asemenea nimeni nu traieste intrinsec corpul sau sau parti din el, ca sa afirme cu certitutine absoluta existenta lor, fiecare traieste dor propriile sale perceptii.

Multi pot avea impresia ca vreau sa demolez pe acest "afara" (propriul corp inclus); nu, nici vorba, vreau doar sa nu ma fim asa tampiti.

Nu are importanta factura lui "afara", dar interpretandu-l in vasta sa gama de posibilitati, ne dam seama de potential si nu mai bagam capul in nisip in unele privinte.

Cel mai special e sa intelegem ca realitatea e reala asa cum o consumam, atata vreme cat nu pierdem din vedere perspectiva inteleapta a multitudinii de posibilitati diferite vizavi de impresionismul propriu, limitat de nivelul nostru evolutiv de atunci si de conjunctura de viata sau "sufleteasca" a momentului, care ne face sa decodam "pasional", conform "atasamentarilor", ce ne-au construit mentalitatea decodificatoare de realitate.

Ne-am obisnuit sa ne consideram ceea ce perceptiile ce suntem ne-au oferit mai pregnant, adica un corp si un psihic si nu ne putem debarasa (pentru evolutie) de aceasta mentalitate, desi asa cum am tot scris, nu ne traim intrinsec ca si corp, iar ca si elemente de psihism, desi o facem, nu avem certitudinea totala ca sursa lor suntem "noi perceptionali" lor.

Nu vorbim de a nu ne mai considera corpuri si psihice ci, de a ne cauta specificitatea cat mai intrinseca si simpla, pentru ca pe aceasta temelie cat mai bazala sa construim mentalitatea vietuirii noastre.

Daca fac abstractie de tot ce pot, constat "gandul" ca fiind un consum pentru mine "perceptionalul", consum un gand si, consum ce? consum construirea de gand, gandirea, adica? adica consum liber arbitru.

Senzatia de liber arbitru e o consumatie?

Dar senzatia de logic, e o consumatie?

Desigur, ambele sunt consumaii de ceea ce ne-am obisnuit a numi traire.

Asa cum insa, consumam trairea de logica, iar mai apoi, poate chiar peste ani, constatam ca desi era logic candva, datorita noilor informatii, logicul de atunci nu mai e asa de logic sau chiar a ajuns ilogic, tot asa si liberul arbitru nu e nimic altceva decat o traire, o senzatie, numita "liber arbitru", care e cu atat mai falsa cu cat suntem mai primitivi si de fapt cu cat sursa liberului nostru arbitru e mai primitiva.

O sursa extrem de evoluata a "liberului nostru arbitru", implica realitatea aceasta foarte, foarte reala pe care o consumam ca oameni cu liber arbitru, indiferent daca ea (sursa) e genetica ce suntem, creierul ce suntem, perceptivismul ce suntem, constiinta ce suntem, sau inconstientul, indiferent daca face parte din noi insine sau nu.

Cum isi "consuma" o piatra algoritmizarea generala de piatra?

Daca piatra are propria sa existenta in propria sa realitate si nu doar in realitatea mea (noastra), ea "se consuma" pe sine ca existenta piatra chiar daca nu are o perceptie de sine sau de parti din sine in sensul pe care noi (etalonul impus realitatii tot de noi) il dam acesteia.

Nimeni nu poate "consuma" realitatea de piatra in mod intrinsec, decat o piatra si (sau) cel ce are acces la "alchimia existentialitatii" ei sau macar la "puterea existentialitatii" ei.

Nici cainele nu vede si nu aude ceea ce vedem si auzim noi, cu atat mai putin o piatra nu trebuie sa o raportam la decodarile noastre de realitate, la perceptivismul nostru.

Homo sum et nihil

(sunt om si nimic)

Privesc in fantana. O developare in relanti imaginea chipului meu in apa. Un ecran transparent, bruiat, rece, senzatii prinse intr-un angrenaj al vidului interior, fara sonor.

De aici izvorau candva cele mai pretioase visuri. Si strig. Ma strig. Ecoul raspunde fara sa se mai intoarca, a tarziu. Ele, ecourile se lupta impovarate de cromele principiilor umane.

Si parca cineva imi cotrobaie prin suflet. Ingenunchez pe tacerea ce se inchide intr-un apus.. Ca o vraja halucinanta mi se prelungesc gandurile si prin extensie, eu.

Traim o viata imprumutata din filme si carti. Nu o mai sorbim din cuvinte. Viziunile sepulcrale ale oamenilor, detasarea imensa de acordul moral dintre ei nu mai dau de cheia ce descopera smerenia.

Ma privesc iarasi. Si vad lumea dinlauntrul lumii mele. O treapta ce trebuie urcata strigand de durere.

Si pornesc la drum cu talpile goale.

Nonsensul

sau

Cum sa te indoctrinezi pana ajungi sa crezi in ceea ce practic nu exista

De ce e considerata materia o realitate absolut certa cand, nu exista nici o senzatie a matertialitatii ci, doar senzatii numite tactilo-termice, vizuale, auditive, viscerale, organice, proprioceptive si multe altele care, fac referire (faciliteaza asocierea conceptuala, cu existenta unei materialitati perceptive, ceea ce e un fals, nu o axioma, nu exista dovada vreunei materialitati nici macar perceptive, daramite constatate intrinsec) la posibili stimuli de natura materiala, dar nu avem nici o dovada fara echivoc a excitarii capacitatii (lor) senzoriale (receptorilor) de catre stimuli materiali!!!

Stimulii reprezinta un semnal al sursei (surselor), identificarea lor cu insasi sursa fiind doar concepte nascocite de noi.

Habar nu avem care sunt sursele cu care receptorii (senzorii) a ceea ce suntem noi (numiti receptori interni si externi), se afla in contact si nici cel putin nu putem numi contactul ca fiind unul de natura energetica, decat tot absolutizand

Conceptului irationalitatii

Continuund ideea din scrierea ...; cele neutre sau care deja au in mentalitatea noastra acceptiune de pozitiv, de benefic, ceva de dorit, placut, e mult mai usor de lucrat intru reeducare spre mai mult, insa cu cele ce au primit educational statut negativ, de evitat, nociv, neplacut, dureros, sau care actioneaza direct asupra aspectului nostru de fizicitate, este cu atat mai greu de lucrat cu cat durerea pe care o aduc in realitatea noastra e mai mare.

Si in cadrul aceluias grup de valori negative, una e sa reconvertesti educational raportarea la un vierme-fluture pe care il observi zburand si alta raportarea la un vierme ce iti distruge recolta, una e sa reconvertesti pierderea portofelului si alta a unui copil sau parinte, una e sa reconvertesti lovitura suferita in urma unei impiedicari si alta impactul cu un automobil, una e sa reconvertesi o palma pe care ai primit-o si alta e sa reconvertesti schingiuirea proprie etc.

Dar, educational, prin accesarea conceptelor potrivite, acelora cu care rezonam in acea perioada a vietii, e posibila reconvertirea in buna masura, reincredintarea, reevaloarea covingerilor, revalorizarea actelor de realitate, cultivarea unui spirit al armoniei cu noi insine, al armoniei cu intreaga realitate ce ne constituie (in sensul conceptului: “realitatea mea sunt eu indiferent daca exista sau nu o realitate martor, exterioara principiului ce sunt eu”.

Conceptul oferit in scrierile ..., face fata unor aspecte de realitate in general neutre sau deja pornite spre apreciere benefica ori usor pornite spre apreciere negativa, unor aspecta insa ca cele prezentate in acest “Cuvant”, nu mai sunt suficiente, avem nevoie de concepte mai puternice.

Am mai oferit concepte de-a lungul timpului, ce pot constitui material de reeducare, insa intrucat acum am alta stare voi oferi conceptul momentului.

Conceptul irationalitatii

Asa cum scriam, fiecare a beneficiat de educatia (autoeducatia) provenita dinspre mediul uman, dinspre mediul natural viu si neviu sau al fenomenelor si intamplarilor ori cel al mediului propriului corp si psihic, astfel incat acesti constituienti ai realitatii din trecut, ne-au oferit cunoasterea, invatatura, experienta ce sta la temelia perspectivei noastre in privinta a orice, de la cele ale cotidianului obisnuit, la cele existentiale, ne-au constituit pana la urma mentalitatea, spiritul de a interpreta viata, lumea, realitatea in detaliu si in ansamblu.

Rațional ≠ absurd, ilogic, irational, nerational
Sursa: Antonime 2002

Cat de rational e actul uciderii?

Pentru unii actul ucideri unui om e cel mai irational act, pentru altii chiar si omorarea animalelor, mai ales a animalului tau, e un act irational.

Si totusi permanent oamenii se ucid unii pe altii, ca sa nu ma vorbesc de genocidul comis in lumea animala de catre oameni si de catre animalele carnivorele mici si mari, fioroase sau dragalase.

Eu ca si victima gasesc total irational faptul ca trebuie sa fiu ucis de catre ucigas.

Eu ca cel ce face dreptate consider cat se poate de rationala starpirea oponentului.

De ce, de unde provine acesta optica total opusa la aceeasi persoana?

Din mentalitatea dobandita educational, din convingerile personale sau insusite de la altii cu voie sau fara de voie.

Conform rationametelor mele (“eu” fiind de fapt nu eu cel ce scriu ci, subiectul uman luat ca exemplu de caz), cineva merita cu prisosinta sa fie ucis, dar, conform acelorasi rationamente, eu sau cei dragi mie nu meritam niciodata sa fim omorati.

Oricine poate fi pus in situatia de a fi victima sau ucigas si de fiecare data vinovatul e celalat, nu eu, nu ai mei, nu noi ci, ei, intotdeauna noi suntem baietii buni si ei aia raii, numai ca si in tabara cealalta exista aceeasi optica, si ei sunt tot oameni ca si noi, sunt corpuri si psihice supusi acelorasi factori inducatori de realitate placuta sau dureroasa, au (sunt) mame, sotii, fii si fiice, frati si surori etc.

Cand sunt rational si cand sunt irational eu omul, eu oamenii constituienti ai comunitatii ce promovam viziunea noastra in privinta realitatii, conform caror criterii?

In lumea noastra functioneaza deocamdata criteriul celui mai tare, impunerea prin forta bruta sau prin inteligenta, a vointei, hotararilor lui (lor), desigur mediatizate cu mare larghete ca binele cel mai de dorit.

Nu exista asa ceva, orice ratiune e doar ratiunea momentului si ratiunea celui (celor) ce o aplica, ea insa e irationala pentru cei ce sunt obligati sa o suporte, tot asa cum irationala ar fi viziunea acestora daca ei ar fi decidentii.

Desigur ar fi un act de fenomenala evolutie, daca am ajunge ca specie, la nivelul in care sa intelegem ratiunile lucrurilor, adica ratiunea pentru care exista fiecare entitate si mai ales daca am reusi sa respectam ratiunea de a fi a orice element existential.

Dar si aceasta e pana la urma doar “rationalul” de care specia, rasa, natiunea, comunitatea, persoana in cauza, e capabila la acel nivel evolutiv la care a(u) ajuns, nu e “ratiunea pura” a nu stiu ce infaibilitate numita adevar suprem al totului.

Iar nivelul in care initiatii atipici ajung si ii duc si pe discipoli, cel de “sursa”, e foarte putin probabil sa fie nivelul ultim, de ce?

In primul rand deoarece nu vom gasi nici un mentor sau discipol fara o ideologie pe care o mediatizeaza (si culmea, nici una nu este la fel cu a altora), fara scopuri ale intereselor tagmei lui pe care le va implementa inclusiv pe cale atipica “in cei ce ii curteaza”!!!

Apoi, cine esti tu cel ce afirmi absolutismul a nu stiu ce adevar, ca sa ai o asemenea aroganta monumentala?

In concluzie, care ar fi sentimentul ce ne poate oferi o detasare de suferinta si chiar o atasare de bucurie, in privinta unor acte de realitate fata de care manifestam repulsie, si pe care le induram cu greutate sau chiar nu le putem indura?

Sentimentul superioritatii si in acelasi timp al ingaduintei vizavi de lipsa de viziune, de micimea, ratacirea in care se zbat cei ce ne produc suferinte, ei nu isi dau sema de irationalitatea ratiunilor lor comparativ cu ratiunile mai inalte ce inca nu le-au devenit lor ratiuni (daca ne raportam la oameni; acesta e principiul 1),

iar daca includem animale sau fenomene, intamplari: sentimentul de smerenie in fata nivelului inferior evolutiv pe care il au ratiunile noastre, comparativ cu potentialul nelimitat ce inca nu ne-a devenit noua ratiune, cunoastere, cele ce inca “sunt in irationalitate” dar nu pentru ca sunt asa interpretate de noi ci pentru ca nu au devenit inca cunoscute, descoperite (principiul 2).

Neintelegerile, problemele, disonanta, confictele, cearta, vicisitudinile si toate cele ce le consideram negative (nu ma refer la cele fizice, la durerea fizica), patrund in viata noastra prin lipsa noastra de discernamant la nivel subtil, prin lipsa de educatie in a focusa atentia pe desfasurarea activitatilor psihice, atentia noastra e ratacita in psihic in loc sa vegheze la ne-formarea de tipare, de credinte si la restrictionarea accesului emotiilor sau informatiilor posesive si daunatoare.

Sa nu uitam esenta esentelor, orice suferinta e suferinta intrucat fara sa ne dam seama, noi insine ii dam statut de suferinta, ea e in noi, noi ii permitem emotionalului prin interpretarea proprie a informatiilor, sa patrunda in realitatea noastra si sa il suferim (principiul 3).

Reperele momentului:

1- Fiecare face ce face (iti face ce iti face), intrucat atata poate el, “atata il duce capul”, acesta e nivelul putintelor si neputintelor sale, nu poate iesi din sine, astea ii sunt tiparele, e intr-o mare suferinta si habar n-are despre aceasta posedare (vezi aplicarea principiului 1), ca si tine de altfel, fiecare insa pe nivelul sau evolutiv.

2 - Toata realitatea fiecaruia e doar a lui, indiferent daca intr-o masura oarecare pare a fi identica cu a altuia (elemente importante din realitatea altora apar si in a ta; vezi mai ales numitul “in afara”, lumea exterioara).

3 – Nici un om, in mod normal, nu il traieste pe celalat, ci doar pe sine, propria sa realitate.

4 - Dirijorul realitatilor tale emotional sentimentale si conceptuale esti doar tu, dar nu are cine sa te trezasca din transa tiparelor educational insusite pentru a intelege asta si cine sa te reconverteasca prin reeducare; tu esti acel cineva, cauta cunoasterea fara sa te opresti prea mult in paradigmele ei si ea de va invata toate pana dobandesti constientizarile profunde mecesare tie spre o cat mai ampla posibil eliberare de tine insuti ignorantul iubitor de ratiuni marunte.

5 - Nu eu rationalul trebuie sa suport emotia (afectivitatea), ci emotia trebuie sa-mi slujasca mie.

6 – Nici o emotie nu e ceea ce pare, proprietarul de drept al prezentului sunt eu ratiunea si s-ar cuveni sa imi dobandesc dreptul de a oferi prezent emotiei sau ideilor dupa cum vreau eu, nu dupa cum le aduce intamplarea.

7 – Prezentul este pentru realitate, ceea ce e suportul material pentru informatie, fara acordare de acces in prezent, nici un act de realitate nu se manifesta, inclusiv amintirea sau imaginatia (ma refer desigur la cele ce sunt in puterea vointei persoanei in cauza).

8 – Cu cat tac fiintial mai profund, cu atat prezentul e mai putin incarcat cu acte de realitate.

9 – Tot ce nu e cognitie e emotie (rusinea, timiditatea, lipsa de indrazneala, este emotie), grosso-modo (pentru a ne raporta la ceva edificator), tot ce nu ar face un computer este emotie.

10 – Cel mai mare viciu al omului este conceptualizarea si emotivitatea, in sensul de a le experimenta fara acordul sau de vointa libera, rational consimtit, suntem posedati de tiparele, de convingerile si emotiile noastre. Omul se afla sub hipnoza credintelor sale cotidiene si existentiale, care sunt informatie educational dobandita si i-au devenit algoritmi, tipare, softuri functionale.

11 – Perceperea unei vorbe nu ca informatie ci ca injurie (ca sa luam un exemplu clasic si banal) este deja o credinta, un algoritm intiparit in noi, e actionare de releu declansator al emotionalului distructiv, deci, perceptia cu pricina, algoritmul (releul), e intermediarul prin care se da acces emotiei, e cel ce o aduce in realitatea noastra atunci cand e excitat de o anumita informatie-comanda (de cuvinte, de fapt de orice cognitie, cunoastere, care e recunoscuta drept comanda declansatoare ce cupleaza releul-algoritm spre a fi inundati emotional).

12 - Ceea ce faci acum, este exact ceea ce ar trebuie sa faci, dar nu in sens de soarta sau ghidare din nu stiu ce sursa misterioasa ci, in sens de a-ti valoriza realitatea si a-ti oferi tie putere, inclusiv puterea rabdarii de a face ceea ce faci, fara de fapt sa fie necesara rabdarea intrucat ai dobandit deja puterea bucuriei lucrului (executarii lucrarii cu pricina).

Care e problema ta? goleste-ti mintea de orice altceva si fa ceea ce faci cu toata dragostea de care esti capabil pentru ca in orice poti gasi pasiune (nu patima) daca vrei cu adevarat; din orice este posibil a face lucrarea noastra companioana draga, de ore, zile, luni, ani si chiar de o viata, puterea e accesibila noua “daca stim cum se face sa ai drag ce ceea ce faci”, nu daca stim altele, adica cum nu se face aceasta despre care am vorbit.

Cum se face?

Simplu, asa cum s-a facut orice indragire a orice iti e drag sa faci tinand cont de faptul ca nu ti-a fost drag sa o faci de cand te-ai nascut (da, da, sunt si afinitati, cauta insa mai cu viziune si o sa descoperi si alte variante)

13 - In metalitatea actuala a umanitatii, valoarea nu e ceva imanent din actul de realitate (la care facem referire), ci mai ales e ceva imanent din notorietatea celui ce a creat acel act de realitate; snobism?(ul) noastru pana si in privinta artei clasicilor, eminentelor umanitatii?

Prezentul

Am tot scris despre prezent pe nivelurile pe care ma aflam atunci, acum o voi face la nivelul actual.

Te intreb, tu te afli acum in trecut?

Te afli in viitor?

Vei raspunde probabil, “ma aflu in prezent”.

Cu toate astea, noi sustinem necesitatea de a trai prezentul (in prezent).

Cum sa traiesti prezentul cand tu de fapt nu traiesti altceva decat prezentul?

In prezent traim, dar ce anume contine acel prezent, asta e alta problema, el poate contine amintire despre viata, imaginatie referitor la viata si multa, extrem de multa conceptualizare, impresionare referitor la viata, mai putin insa viata insasi, viata clipei prezent.

Acuma pana si acesta e un concept, nu poti in mod normal sa te detasezi intr-un asemenea mod de realitatea ta incat sa nu ii mai dai nici un fel de interpretare, asta ar fi contemplare totala, dar nu ar fi nici beatitudine, nici nefericire plenara (si nimic dintre cele ce umplu uriasa gama a realitatii aflata intre cele doua extreme) si nici cunoastere in vreun sens cunoscut, ar fi cunoastere in sens de traire a imanentei de realitate prezent care nu iti spune nimic, nu te informeaza cu nimic decat cu prezenta neidentificabila, neinterpretata, pe care nu ne-o facem cunoscuta in vreun sens decat ca prezenta; nu exista eu si ea, exista o singura realitate prezent, contemplatia in care sunt rapit, sunt in starea de uluire, in sens de transa (dar cuvintele si frazele pot fi interpretate in mod diferit de oameni diferiti), cine are nivelul intelege, cine nu degeaba insist.

Revenind la tema; spunem noi, “traieste clipa”, in sens de “traieste prezentul”.

Cat dureaza oare o clipa?

Dureaza ea, o secunda, 1/10 dintr-o secunda, 3 minute, o ora, un an? cat?

Binenteles trimiterea e la ceea ce scriam ma sus, sa fii ancorat in actiunea pe care o desfasori atunci, in acel act de viata, de realitate, nu in interpretarile tale referitor la ea, si nici in amintiri, ganduri despre viitor sau despre altceva.

Nu ma refer desigur la situatia in care “acum”, e umplut cu suferinta.

Prin natura realitatii pe care suntem obligati sa o suportam datorata faptului ca existam, prezentul e plin si cu ce vrem si cu ce nu vrem.

In realitatea practica omul e focusat, recepteaza, numai si numai clipa prezent, in rest amintiri, ganduri, imaginatie, emotie, dar toate nu sunt percepute in alt timp ci, numai in prezent.

E destul de straniu de inteles, cum de un gand, o fraza, o imagine sau tactilitate, o actiune ce tine 3 secunde (sau 3 minute, o ora), incape in clipa prezent; o clipa e prezent dureaza 3 secunde?

Ce rezulta?

Noi traim unitatea etalon de prezent numita clipa, dar fiece clipa, in afara actului etalon realitate ce efectiv apartine numai ei, e plina cu informatia tuturor clipelor trecute ce au legatura cu clipa prezent, e plina cu memoria, cu amintirea lor; clipa prezent e ca o strafulgerare superconcentrata de “informatie-senzatii-perceptii” ce o constituie si sunt eu (tu, oricine).

Un sunet, de exemplu sunetul “a” se desfasoara pe parcursul unui numar poate foarte mare si necunoscut de clipe prezent si binenteles fiecare clipa e plina de alte nenumarate “cuante informationale”, crampeie extrem de mici din alte acte de realitate in desfasurare dar si de memoria acelor acte ce au apartinut clipelor trecute, toate contribuind la a ne permite senzatia de continuum al realitatii.

De cand m-am apucat de scris acest “Cuvant” si pana in clipa asta (care clipa de fapt nu am cum sa o evidentiez intrucat deja au trecut foarte multe clipe de prezent de cand am vrut eu a o evidentia) au trecut extrem de multe clipe prezent.

Memoria cuprinsa in fiece clipa, ne permite trairea prezentului ca o continuitate, ca pe un film, desi noi nu percepem decat fix cadrul etalon prezent (clipa) ce suntem si ne da senzatia unei realitati; daca ar fi posibil sa ramanem incremeniti intr-o clipa de prezent, nu am fi nici macar constienti de existenta noastra de vreun fel, ar lipsi entropia, schimbarea dar mai ales senzatia de continuum existential al actului de prezent in sine cu care te identifici fara a o constientiza ca reflectare decodificata, ci contemplativ, esti una cu contemplatia, esti una cu actul de realitate, nu e altceva, esti chiar tu fara sa fii constient de tine ca existenta de a fi in vreun fel (si tot ce scriu eu acum, sunt doar vorbe pentru a ne face o idee, dar nu e ceva descriptibil).

Cadrele-clipe-prezent (le-am formulat diferit dar e tot aia) reprezinta “o explozie” permanenta de realitate, intr-o insiruire de cadre-clipa-prezent, explozia lor sunt eu (tu) adica realitatea ce ma(te) constiuie, singura posibila mie (tie) si clipele nu exista doua deodata iar singura lor existenta e “explozia” insasi.

Daca ar fi sa apelam la conceptul materialitatii lumii, pentru a da un exemplu pe principiile lui, intr-o clipa de prezent incape maxim un foton (lumina e formata din cuante de energie numite fotoni, iar acestia bombardeaza retina reconstituind in 2D “poza” realitatii cu pricina, …) ce se afla pe aceeasi traiectorie a unui ‘pixel” al unei act de realitate pe care il percepem (sau poate clipa e mai scurta si sunt necesare mai multe clipe pentru a surprinde un foton inainte ca viteza lui sa ii perimta iesirea din cadrul clipei prezent ca fapta si trecerea lui in memoria clipelor urmatoare ca amintire; ori poate clipa are o durata mai mare?!).

Binenteles ca un cadru de prezent, un cadru-clipa, contine toti fotonii ce au fost surprinsi (“fotografiati”) de strafulgerarea acelei clipe prezent fiecare pe traiectoria sa de constiuire a imagini de ansamblu, si cel (cei) veniti pe traiectoria dinspre codita unui fruct ce constituie imaginea, si cel (cei) alaturat, si cei din zona opusa de pe aceeasi “fata” etc (exact ca in constiuirea si proiectia cadrelor unui film la cinema, insa cu o frecventa mult mai mare a cadrelor).

Conform acestui concept nici o realitate de nici un fel, nu exista altundeva si altcandva decat in clipa prezent, nimic nu poate fi conceptualizat stiintific, spiritual, religios, personal cotidian sau existential, decat acordand memoriei ce compune clipa, statut de existenta in afara clipei prezent, ceea ce e aberant pentru acest concept si conduce la alt concept, anume conceptul materialitatii, actuala conventie adoptata covarsitor majoritar de catre umanitate.

Care e morala conceptului actual?

Suntem mai liberi decat visam, dar nu o constientizam astfel incat sa ne devina realitate.

Acest concept ne poate deschide viziunea asa de mult incat puterea sa devina uriasa.

Ce e o bola sau o predispozitie ori o dependenta etc?

Doar informatie a clipei ce sunt, ce imi parvine ca amintire, real, din actul respectiv de realitate la care ma refer, cel al ficarei clipe in parte si care sunt eu, realitatea respectiva e un crampei asa de mic, asa de nesemnificativ, incat nu are nici o relevanta daca eu nu imi mai dau puterea spre al sluji, cultiva si potenta (putera si orice alt act de realitate are acelasi statut, dar merita sa o cultiv).

Cum cultiv un act de realitate cand el nu incape intr-o clipa de prezent ce sunt eu?

Il declansez si il intretin in fiecare clipa de realitate (clipa pot sa o numesc si singularitate) ce prin explozia sa ma existentializeaza, "ma las sa stiu asta (cum se face asta)", cultivarea a ceea ce vreau si renunt sa mai "stiu cum se face, cele ce nu le vreau".

Simpla inventare sau citire a unui concept nu aduce neaparat constientizarea necesara aplicarii si obtinerii de rezultate! aprofundarea pana la iluminarea constientizarii suficiente tie, aceasta este cheia.

Dar in nici un caz prin a pierde din vederea distructivitatea ce e ascunsa in asteptari, atasamente si ma ales in lipsei deschiderii catre noi orizonturi.

Gnoseologie la nivelul din 12 august 2013

Ce este realitatea?

Incidenta dintre sursa potentatoare si un potential cognitiv, fie ca sursa e sau nu aceeasi cu cognitia si fie el (potentialul cognitiv) pasiv, adica doar receptor, sau activ; activul la randul sau poate fi activ real sau activ doar ca senzatie a libertatii decizionale si de actiune, el difera in functie de nivelul evolutiv permis lui si de nivelul dobandit de sine insusi.

Poate exista realitatea fara functia cognitiva?

Este posibil, numai ca o realitate fara existenta cognitiei, e cu atat mai “inepta” cu cat cognitia se afla intr-o faza mai primitiva, iar o realitate sursa, fara element cognitiv, este un simulacru, un non-sens.

Extinzand privitivismul cognitiei pana la al asimila ca fiind una cu entropia realitatii, cu schimbarea de orice fel, deja obtinem imposibilitatea existentei unei realitati in nici o forma imaginabila noua; acesta este un domeniu ce tine de mistica dincolo de orice limita, intrucat pana si mistica se supune cunoasterii imanente a sursei de catre sine insasi si de catre elementele-cognitive unite cu ea in “consumarea” acestei imanente.

O realitate necunoscuta de nimeni si de nimic, nici de sine insasi, este o realitate practic inexistenta, nu este existenta, iar tot ceea ce nu este existenta poate fi numit teoretic drept inexistenta (stranie concluzie dar viabila!).

Elementul cognitiv ce sunt eu, tu sau oricine e constient de sine (sau e posibil doar sa avem o senzatie, structurata pe propria “panoplie” constitutiva, a lui “a fi constient de sine”), sunt supus “suferirii” realitatii, iar prin realul sau doar aparentul (total ori partial) liber arbitru, impresionez specific pe diferite niveluri, aceasta realitate a existentei mele, singura realitate de care am parte.

In concluzie, realitatea mea (a ta, …), de orice fel, inclusiv aceea personala de a fi, este o simbioza dintre inductia de realitate suferita obligatoriu si provenita din sursa (surse) necunoscuta si conceptualizarea, impresionarea ei, atribuirea proprie de ratiuni provenite din credintele, convingerile proprii dobandite educational (autoeducational) in functie de nivelul evolutiv la care ma aflu.

Nu voi merge pana acolo incat sa ma consider responsabil de inductia propriei tactilitati sau organicitati (de exemplu o durere; atentie nu ma refer la cauze in sens obisnuit, ci la insasi sursa tactilitatii si a durerii de orice fel), nu ma voi considera sursa inconstienta a acestora, deci responsabil printr-o extensie injusta; in modul ce majoritarilor ne pare natural, durerea sau tactilitatea, nu sunt precum privirea (inchidem, ceea ce constatam prin diferitele stari de ralitate a fi ceea ce numim, ochii) sau auzul (astupam, ceea ce constatam …, canalul auditiv), nu le putem suprima total sau partial dupa bunul plac provenit din numitul liber arbitru; si totusi durerea poate fi suprimata prin vointa celui ce are nivelul (nu cumva e posibil a o si induce?)!!?, nivel care, nu e neaparat unul evolutiv cat unul de acces conform “canoanelor tagmei”.

Nivelul evolutiv, e cu atat ma eliberator cu cat e mai plenar, asta insa nu insemna ca, parcursul sau nu duce si in zone de suferinta; cunoasterea este eliberatoare, dar descatusarea provocata de ea, aduce multa durere, direct proportionala cu nivelul de labilitate si cu puterea incredintarilor celui in cauza.

Contemplatia de sine, singura identitate superioara de care merita sa ne lasam posedati fara a cadea in manipulare

Realitatea, viata, existenta sau cum vrem noi sa numim actul manifestarii noastre existentiale, fie ca il raportam sau nu la o realitate martor interpretarilor noastre, nu este altceva decat o contemplatie a “eu-lui” ce sunt (esti probabil si tu cel ce eventual citesti, nu te-am trait vreodata pe tine ca sa pot face aceasta afirmatie).

Colosala greseala a acestei realitati la care am acces, este cea facuta de componenta ei pe care o numim umanitate, in privinta educatiei.

Eu am ajuns a exista si nimeni, dar nimeni dintre constituientii aspectului din realitate, numit umanitate, nu m-a invatat ca mai presus de orice pe lumea asta, eu sunt eu!!! adica contemplatorul realitatii; cum de e posibila atata inapoiere cultural-educationala???

De ce spun ca realitatea este o contemplatie?

Ce este o emotie, un sentiment?

Este o contemplatie; in momentul in care gandesti despre ea, aceea nu mai e emotie ci gandire, conceptualizare referitor la acea emotie.

Ce este frumusetea?

La fel, o contemplatie.

Ce este fericirea, bucuria?

Idem.

La fel si vizualizarile, sonorizarile, receptarile de semnal de toate felurile, inclusiv cel al infaptuirilor.

Dar poate e momentul sa dam si o definitie contemplatiei, astfel incat sa avem idee cat de cat despre ce vorbim.

Am mai definit contemplatia, dar e pierduta in scrierile trecute, pe nivelul evolutiv de atunci.

Cei ce au scris DEX-ul nu au aprofundat neaparat lucrarea contemplativa tot asa cum si termenii medicali nu se regasesc neaparat in DEX-ul limbii respective ci, intr-un dictionar specific.

Contemplatia este, …, ei bine, este orice starea de realitate a mea, a “eu-lui”.

Pare aberant, sunt convins de asta.

Dar pare aberant numai datorita execrabilei educatii pe care ne-am insusito.

Poate fi ganditul, o stare contemplativa?

Da, este intrucat permanent ne aflam rapiti in gandit.

Din ce suntem rapiti?

Din a fi constienti de noi insine, “de eu-l (supra)veghetor”.

Care dintre noi isi mai da seama de sine, ca “eu”, atunci cand gandeste sau vorbeste?

Nimeni, ne ia valul, tot asa cum se intampla in toate actele noastre de vietuire.

Realitatea se afla continuu intr-o mare amalgamare si consumare, iar noi suntem absorbiti permanent de acest vortex, uitand sa mai fim prezenti si in contemplatia de “realitate-eu”, nu numai in cea de realitate fizica (in toata complexitatea trairilor cu pricina), psihica (in toata complexitatea trairilor cu pricina), spirituala (in toata complexitatea trairilor cu pricina), …

Nu e vorba, contemplatia de gandire si nu numai, ne fura si din contemplatia de tactilitate, organicitate, vizualizari, cognitii felurite, astfel uitam si de corporalitate sau psihicitate; cine vreodata sufera de caldura la modul psihic, daca nu isi aduce aminte de caldura pe care o suporta, rapit fiind in alte contemplatii decat cea referitor la acest fapt?

Cum de am ajuns la asa o stranie concluzie, de a considera orice act de realitate, drept contemplatie?

Tot asa cum am ajuns la concluzia ca eu (tu) nu traim altceva decat prezentul, chiar daca el e plin cu amintiri sau imaginatie tot prezent e.

Ce anume nu poate fi contemplatie?

Totul e contemplatie, difera insa gradul de contemplatie pe care il focusam (gradul de aducere in atentie) si desigur focusam mai multe aspecte de realitate deodata fiecare in gradul sau contemplativ.

Ce e omul?

Omul e cea mai proasta entitate din realitatea lui.

De ce?

Intrucat se confunda pe sine cu aspectele (fatetele) cele mai nocive ale sale, in detrimentul totului ce e el.

Si de ce ar merita acest “eu”, mai mare importanta decat corporalitatea sau psihicitatea ori spiritualitatea sa.

Asta e o intrebare prosteasca rezultat al cruntei lipse educationale.

Inainte de a se crede om, omul a fost “eu”; treptat, educat de propria sa realitate numita parintii si apropiatii, precum si de propria realitate numita mediul inconjurator si mai ales de propria realitate numita corp si psihic, nu numai ca a asimilat trairile cutanate, organice, vizuale, …, ca fiind corpul sau, dar sa identificat pana la confundare cu el, nu numai ca a asimilat trairile psihice ca sunt el, dar sa confundat cu ele, la fel si in privinta trairilor spirituale inalte sau de cosmar.

Nu spun ca “eu-l” este ceva in sine, ci ca este insusi sinele, singurul element real spiritual, in rest? Baliverne.

Daca se naste, moare, inviaza sau se rencarneaza?

Conceptualizare provenita din convingeri determinate de trairi de tot felul, care mai de care mai incredintatoare, dar toate element de manipulare a "eu-lui".

Cat din noi insine si ce anume e “spiritul-eu” (sa ii zicem asa "eu-lui")?

Speculatii doctrinare.

Dar, cand ma intreb, “ce mama dracului” caut eu p-aici prin carnalitate si psihicitate, prin foame multa si felurita, prin ideologii si interese, prin trairi de tot felul inclusiv spiritual inalte?

Atunci eu pe mine despre mine “eul-spirit” ma intreb? Spiritul care ma anima atunci sunt chiar eu; nu ca in rest nu as fi eu (sau poate chiar nu sunt?!), dar parca sunt posedat de fatetele numite fizice si psihice ori clasic spirituale, de actele de realitate cu care ma confund contemplandule.

Ar fi posibil a numi “eu-l”, ratiunea mea de a fi si nu spun ca nu e influentabil de experienta de viata sau ca are anumite valente neaparat atunci cand devine ralitate, cred insa a are un potential comun cu al altora si unul mai specific.

Pe “scheletul” “eu-lui” se construieste fateta corporalitate si fateta psihicitate, ca si cea numita spiritualitate, nu invers.

Spiritul liber e sursa – cheia codului realitatii

Spiritul liber este sursa oricarei deveniri, spiritul ce anima fiinditatea in extraordinarea sa gama manifestationala ce e numita existanta, realitate (proprie fiecaruia pana la urma).

Orice existenta isi traieste realitatea sa, adica pe sine insasi, pe spiritul ce e.

Spiritul liber e in tot ce e si in tot ce nu e.

Aflandu-ma in cele ce sunt, constat ca nu sunt in cele ce nu sunt.

Pentru ca stiu ce stiu, nu stiu ceea ce inca nu stiu.

Nu pot, pentru ca stiu ce stiu, daca as sti ce nu stiu, as putea ceea ce inca nu pot.

Ceea ce stiu nu ma lasa sa pot, ceea ce eu nu stiu dar altii stiu, ii lasa pe ei sa poata cea ce eu nu pot.

Cunoasterea este deschizatoarea accesului la “a putea” la putere, la puteri.

Cunoasterea mea mi-a deschis calea sa pot tot ceea ce pot, alt gen de cunostere imi poate deschide calea sa pot ceea ce inca nu pot.

Spiritul liber a invatat sa fie om, a invatat sa fie copil, a invatat toate ale copilariei, a invatat sa fie copilul parintilor, prietenul oamenilor si animalelor, sa fie cel ce se joaca, mananca, plange, rade, speculeaza, sufera, se bucura, sa fie prieten si dusman, sa fie invatacel si invatator, sa fie pustan, adolescent si tanar cu toate ale lor, sa fie angajat sau angajator cu toate ale lor, sa fie indragostit, sa sufere, sa urasca, sa iubeasca, sa fie tandru sau mojic, sa fie dur sau maleabil, sa fie “inger” si “demon”, sa fie ahitect, strungar, agricultor, scriitor, meserias, doctor, avocat, judecator, politician, boschetar, savant, prostiuata, “peste”, mafiot, preot, maestru spiritual, …, sa fie sot (sotie), sa fie parinte, sa fie bunic, sa fie …

Ce “este” spiritul liber?

Il definim numai ca a ne aflam in treaba, este insa nedefinibil si nu se poate nici cel putin spune “este”.

Nu e al nostru sa definim spiritul liber (desi o facem), al nostru se cade a fi sa ne intelegem, sa ne cunoastem, sa ne regasim, sa ne dez-identificam de deveniri ca sa ramanem spirit liber, sa ne lasam animati de libertatea spiritului mai mult decat de “spiritul” celor ce spiritul liber a devenit.

Cheia codului realitatii, am aflat-o mereu in scrierile mele, ca si pe spiritul liber de altfel, spre ghinionul (sau norocul?!) meu insa, nu reusesc sa mentin vibratia intrucat (la putin timp) nu ma mai multumeste rafinamentul conceptului din acea sesiune inspirativa, mereu si mereu tind spre alte concepte (poate mai evoluate?!) si niciodata nu reusesc sa ma opresc si astfel sa dau consistenta spre identificare, constientizare, reusite-putere dar, poate tocmai asta e cel mai imanent aspect al spiritului liber, “libertatea”; nu poti fi liber daca te opresti, orice oprire e constructoare de spirit de sistem si orice sistem prin natura sa e oprimator de spirit liber.

Cheia codului realitatii e sa atingi constientizarea rezonanta tie (iluminarea) prin care intelegi ca poti (ceea ce vrei sa poti atunci), sa dobandesti incredintarea ne-paranoica ca poti si sa constati ca realitatea ti se supune.

Codul realitatii consta in lucrarea permanenta a matritei creatoare de realitate, ea, matrita functioneaza indiferent daca devenirea ce sunt (esti) si-a deschis sau nu “ochiul veghetor”, spiritul liber oricum e “ochiul veghetor”, focusarea, deci matricea, numai ca noi suntem devenirea acestui spirit, nu esenta sa.

Cand devenirea (devenirile=omul) ce suntem, ajunge sa se “trezeasca” suficient si sa intelega cine e, adica spiritul liber, atunci ochiul veghetor se deschide si in devenirea ce suntem (in cel numit om), altfel spus, ochiul veghetor care e de fapt spiritul liber, cel ce “matriciaza” realitate, nu ne e accesibil atata vreme cat orbecaim prin devenirile (aspectele umanului cu care ne identificam grosolan) cu care ne tot identificam mai presus decat cu a fi spiritul liber.

Fiecare poate atinge nivelul trezirii, nivelul aflarii sursei (spiritului liber), in modul specific siesi, unii se pot regasi in religiile si cultele atat de variate, in spiritualitatea de toate felurile (nu ma refer la cultura), ba altii e posibil chiar sa o gaseasca prin cultura, profesie, nazuinte, iar eu nu o pot afla decat in inventarea propriei mele metode, asa sunt eu, asta ma caracterizat toata viata, este specificitatea mea, “reinventarea totului”; nu pot (pana la urma) sa iau ceva de bun si sa il adopt, sa mi-l insusesc, trebuie sa il inteleg in toate ale lui, altfel nu rezonez.

Ca o ironie imi dau sema acum si de ce nu am beneficiat de functia memorie intr-un mod acceptabil si de ce nu reuseam sa invat nimic decat cu mari eforturi si numai daca deducem cum s-a ajuns la formula cu pricina (la mate de exemplu), nu ma lasa specificitatea, eu trebuie sa reinventez totul, asa vine “chemarea”.

Trezirea din tot ce suntem, in a fi indeosebi sursa a tot ce suntem, e “calea, adevarul si viata” … momentului; atentie mare, nu ne vom limita pe noi nelimitatea, spiritul liber, nu ne vom incatusa iarasi in limitari de sistem creatoare.

Cu cat “veghetorul” (“ochiul’) e mai treaz, mai vigilent, cu atat mai mult suntem cocreatori ai realitatii; de fapt e o metafora dualista, nu suntem doi sau mai multi ci unul singur, numai ca suntem asa de “vai de capul nostru” incat avem senzatia ca suntem doi, spiritul si devenirea (materialitatea, omul).

Concret:

Diferenta dintre un initiat (maestru spiritual sau initiat cu grad inferior, preot sau initiat cu grad superior, psiholog hipnotizator, “vrajitor”, “magician”, saman, …) si un neinitiat, este una de constiinta (am ales un termen: constiinta; pentru a reusi o exprimare, nu insemna ca e singurul sau cel mai potrivit), initiatii pot lega si dezlega aproape orice tip de realitate imediat si direct in constiinta, pe cand neinitiatii, o pot face doar in privinta tipurilor clasice de realitate, iar a celor mai putin obisnuite, doar prin mari eforturi pe perioade lungi de timp, fie prin fapte fizice, fie prin constientizari, fie combinat si ma stiu eu cum (mai sunt si cei de mijloc ce prin metode gen acupuntura, presopunctura, EFT etc, reusesc printr-o cale de mijloc).

Initiatul “a zis” si s-a facut, acum, imediat, a legat (dezlegat) si s-a si realizat; de ce? Pentru ca el are constiinta ca poate, il stie pe “pot” (pe a putea) si in acesta privinta, nu numai in cele cotidiene fiecaruia.

De exemplu, fiecare in profesia sa dobandeste pe “a putea”, dobandeste putere de a realiza ceea ce altii nu reusesc, dar il dobandeste cu eforturi de ani si zeci de ani; cheia codului realitatii despre care scriu, este sa comanzi realitatii acum si ea sa ti se supuna acum, spre deosebire de cheia generala, cea prin care indiferent de metoda, acum sau candva ajungi sa legi (dezlegi) realitatea cu pricina.

Eu nu am acces la mine insumi, spiritul liber, intrucat nu sunt sociabil, am o specificitate ce nu imi permite, poate tocmai pentru a reinventa calea spirituala (lipsa de modestie?! mai rau?! sunt intrebari pe care mi le pun de zeci de ani); orice pe lumea asta se obtine prin relationarea cu semenii, altfel, nici hranirea, mersul, vorbirea, capacitatea de a intelege, nu le-am putea dezvolta de unii singuri, am ramane animale daca printr-un noroc chior, macar un animal ne-ar ofer mediul “socio-cultural” spre o dezvoltare de tip animalic.

Prin socializarea cu initiatii si rezonanta cu ei, poti fi initiat si tu, numai ca pretul, din perspectiva mea, e unul aberant, pentru “libertatea creatoare de realitate” (puterea de a lega si dezlega realitatea in mod atipic), se cere intemnitarea spiritului liber, subordonandu-l creatiei de constiinta a mentorilor, numita ghid spiritual, inger, dumnezeu, …, dar si alte aberatii ce tin de “cat ii duce capul pe cei ce au formulat ideologia si lucrarea spirituala a tagmei respective”.

Motiv pentru care eu nu am decat o singura optiune, reinventarea.

Cum trazim ochiul veghetor si astfel sa ajungem sa fim mai ales ceea ce suntem profund?

Prin cunosterea, intelegerea, aprofundarea si in sfarsit constientizarea iluminatoare a celor despre care scriu, adica, a spiritului liber.

Am scris atatea variante ale caii de acces incat nici eu nu le mai tin minte, pentru toate gusturile, nivelurile si specificitatile, bunavointa sa fie.

Care e diferenta intre ce ofer eu si ceea ce va ofera initiatii atipici?

Libertatea deplina (pe cat e ea posibila noua).

De ce eu nu pot inca?

Intrucat sunt “condamnat” sa ofer libertate, iar asta, nu imi permite sa ma opresc spre a aprofunda si constientiza iluminator unul sau altul dintre conceptele ce au puterea de a oferi accesul la sursa, regasirea, trezirea la a fii ceea ce esti profund

Daca ma opresc devin prizonier sistemului pe care ideologia respectiva il reliefeaza, nu am acest drept; poate candva ma voi opri si eu si ma voi odihni de toata osteneala, sau poate voi afla odihna neoprindu-ma, astfel incat desi “tot mai desavarsit fiind”, nici un posibil sistem sa nu apuce a ma inregimenta.

Treziti-va ochiul veghetor si astfel fiti spiritul liber creator de realitate!

NOBLETEA SI VUGARITATEA, FRUMOSUL SI URATUL, PLACUTUL SI NEPLACUTUL, BINELE SI RAUL, VALOAREA SI NONVALOAREA, NU SUNT NEAPARAT INSUSIRI ALE SURSELOR DE SEMNAL CI, ALE RECEPTORILOR CE EXECUTA DECODIFICAREA

Intra in firescul cotidian, a aprecia placerea si a denigra durerea.

Suntem revoltati de a defini sanatatea si orice altceva dintre cele cu care suntem obisnuiti a le considera drept stari firesti de realitate, ca fiind placeri, dar orice cunoastere de neplacere, de durere, reprezinta un contrar al unei stari ce trece automat in tabara placerilor.

Frumosul se spune ca ar fi declansat de insusirea unei surse de a il provoca, el fiind o emotie estetica (sentimentul frumosului, placutului); ceea ce induce ideea ca uratul de asemenea este o insusirea a anumitor surse, de a declansa emotia inesteticului (sentimentul uratului, neplacutului).

Ratiunea din paragraful de mai sus este valabila pentru orice placere si neplacere.

Numai ca, nici o sursa nu poate declansa vreo stare de realitate in "cineva (ceva)", daca acel "cineva (ceva)", nu a dobandit deja structuralitatea, formarea necesara pentru a reflecta acea stare.

Iar daca sursa insasi este si “cineva-ul (ceva-ul)”, nu e capabila sa se constate pe sine sau orice alta stare de realitate, decat daca a suferit transformarea, metamorfoza primordiala a dedublarii, adica daca are nivelul de a se cunoaste pe sine insasi (sau alte stari de cunoastere-realitate) prin sine insasi.

Daca vom numi aceasta, oglindire (reflectare) a mintii de catre constiinta, multi vor denigra conceptul.

Daca o vom denumi oglindire a constiintei de catre constiinta, tot multi vor fi cei care il vor denigra.

Si tot multi vor denigra conceptul daca vom considera aceasta drept o reflectare de catre minte a constiintei.

Revenind; placerea, placutul, frumosul, binele, constructivul, pozitivul dar si contrariile, neplacerea, neplacutul, uratul, raul, distructiva, negativul (durerea fizica insasi, ca si cea psihica, fiind ceva neplacut pana la urma; orice neplacere e de fapt o durere daca e sa ne exprimam putin mai plastic), nu sunt neaparat insusiri ale surselor pe care le apreciem ca avand aceste atribute, ele sunt indeosebi insusiri ale structuralitatii noastre, ale modului personal de formare, de dedcodificare a realitatii intr-un anumit fel.

Binenteles ca sursele au insusirea de a declansa ceva anume in starea noastra de realitate daca noi le receptam in vreun fel emanatia, semnalul, dar faptul ca declanseaza o anumita emotie estetica sau inestetica, placuta sau neplacuta, tine mai mult de educationalul propriu, de “amagirea” proprie (de unde si termenul compus, “dez-amagire”, adica iesirea dintr-o iluzie datorata nivelului pe care il aveam atunci cand ne-am amagit).

Cand discutam despre aspectele numite fizice, decodarea de semnal provenit dinspre surse, e una a unui nivel mult mai profund, pentru ca starile ce ne dau decodarile asmilate drept fizicitate, sunt provenite dinspre surse de pe niveluri superioare, niveluri ce depasesc nivelul de intelegere al omului de rand, nu poti sa te “dez-amagesti” usor de o durere fizica (depinde si de tipul durerii) daca ai dobandit starea de a o experimenta (amagirea).

Nu afirm certitudini fara echivoc, m-as dezice de specificitatea proprie, e doar cunoastere a nivelului evolutiv actual.

Si pentru ca a venit vorba despre evolutie, sa scriu ceva despre ideea ce a declansat scrierea de azi.

Este esteticul ceva mai evoluat deca inesteticul, frumosul e mai evoluat decat uratul, placutul decat neplacutul?

Avem oare nivelul de a afirma asta?

Ce insemna “evoluat”, termen pe care eu insumi il folosesc in sens de ceva superior, nu cumva include el si nuante de amagire?

E posibil ca ceva sa fie evoluat pozitiv (frumos, placut) si evoluat negativ (urat, neplacut)?

Este amarul (gustul amar) ceva neplacut?

Categoric, vom raspunde noi.

Ce este el?

O decodare de semnal de catre receptorul ce sunt, semnal provenit dinspre o sursa.

Cu ce e mai evoluat “dulce”, vizavi de “amar”?

Cu ce e mai evoluata sursa sau receptorul (in toata complexitatea lor posibila) de “dulce” vizavi de “amar”?

Cat este “amarul” sau “dulcele”, insusire a surselor si cat e insusire a receptorului ce sunt eu sau tu?

Negresit continutul informatiei declansatoare de emotie-gustativa, apartine sursei, dar, tipul de emotie ce se declanseaza, se datoreaza receptoruli ce sunt, insusirilor mele nu insusirilor sursei; este desigur posibil ca insusirile mele ca receptor si insusirile sursei, sa fie asemanatoare, poate chiar identice si mai e posibil ca sursa si receptorul sa fie aceeasi (nu neaparat in cazul exemplului reliefat mai sus).

Sa luam un exemplu dur: omorarea unui om.

E bine sau rau sa fie ucis un om?

Cunoastem cu totii si pledoariile pentru “e bine” (cand anume e bine) si pe cele pentru “e rau” (cand anume e rau), toate: “in functie de”; asadar pana si omuciderea este valorizata drept “o functie” ce poate avea diferite variabile care conduc la diferite rezoluti.

In concluzie, orice dintre cele ce constituie “totul realitatii personale” (singura pe care o traim, in mod firesc desigur), este o functie a nivelului general evolutiv a ceea ce suntem fiecare dintre noi, iar acest nivel are fara de numar componente apreciabile ca fiind relativ constructive sau realativ distructive, ce pot primi valori in aceasta functie proprie a problemei la care se face referire.

CUNOASTERE LA NIVELUL DIN 06.09.2013, PRIVIND DIFERENTA DINTRE SUPREMATIA ADEVARULUI SI ADEVARUL SUPREM

Ce anume este adevarul?

Ma refer la orice tip de adevar, de la cele banale la cele existentiale.

Ne raportam mereu la adevar, dar orice raportare la un adevar sa face: prin intelesuri, prin ganduri evidente sau subtile si prin cuvinte spuse sau scrise, indiferent care pretindem noi ca ar fi sursa lor.

Poate un inteles, o cunoastere sa nu fie gand?

Din experienta de cativa ani in care am beneficiat de inspiratie, pot spune ca inspiratia nu e o deductie, e mai degraba o intuitie sau un sir de intuitii ce devin idei, (uneori inteleg doar cum anume se va numi scrierea respectiva, ma asez la calculator si actul creatiei vine de la sine, alteori ideile provin din intelesurile declansate de catre imagini mentale pe care nu le induc intentionat) dublat de starea creativa-liant ce permite curgerea textului scris, iar starea inspirativa nu e una de gandire sistematica (sau obisnuita) catre scop, asa cum se intampla cand scriem despre ceva invatat (nu spun ca fara structurarea educationala de om al civilizatiei umane, as fi reusit vreodata sa inteleg asa ceva), inspiratia este o stare contemplativa (specific contemplativa, daca e sa ne raportam pana si la gandirea obisnuita ca fiind de fapt o contemplatie, asa cum scriam altadata extinzand mult spectrul contemplatiei).

Cunoasterea contemplativa are niveluri si tipuri iar inspiratia este unul dintre ele intrucat scrisul inspirativ presupune transa inspirativa de contemplatie a cunosterii ce se dezvaluie scriitorului, fara efortul de gandire specific oricui scrie ceva in mod obisnuit.

Este extazul sexual, un gand, este el un proces de gandire?

Nici vorba, daca e gandire, atunci redefinim sensul termenului.

E posibil sa traim emotii neinsotite sau neprecedate de ganduri (aici e de discutat daca o cognitie vizuala, tactila, sau chiar organica, poate induce direct o emotie, fara mijlocirea unei cognitii gand)?

Am crezut ca nu, se pare insa ca in anumite stari (inedite) de realitate, oamenii pot trai emotii declansate de altceva decat de idee, cognitia e de alta natura (ma refer la situatia in care gandul nu participa deloc ca intermediar intre sursa stimulatoare (excitatoare) si receptor.

Dar, e posibil sa traim emotii altfel decat declansate de catre cognitii, indiferent de tipurile de cognitie?

Emotia insasi poate fi la randul sau clasificata drept cognitie, ea este o cunoastere de tip emotional.

Daca insa ne raportam la un alt gen de cognitie, ce declanseaza emotia, atunci da, emotia poate fi traita fara mijlocire cognitiva clasica, anume, prin empatie extrasenzoriala (diferita ca mecanism, fata de empatia clasica, senzoriala).

Dar empatia extrasenzoriala nu e raspuns la un semnal, la o cognitie extrasenzoriala, la un stimul, la o comanda declanstoare tot asa cum sunt si celelalte tipuri cognitive ce mijlocesc afectivitate?

Practic receptezi inductiv sau autoinductiv un semnal, care poate fi chiar si o informatie-emotionala sau alte genuri de trairi mai speciale.

Definita astfel, empatia extrasenzoriala este pana la urma tot o traire emotionala sau de alta natura superioara, declansata printr-o cognitie (fie ea si emotionala), una insa extrasenzoriala (practic printr-o emotie semnal sau doar printr-o cognitie speciala, primite extrasenzorial, empatizezi identic sau aproape identic, traind aceeasi parametrii emotiionali cu cei ai emotiei pe care o sesizezi, sau poate traim chiar aceeasi emotie).

Dar daca eu (sau tu) si sursa una suntem (sunteti)?

Daca facem abstractie de mecanismele conventiei materialitatii lumii, este un non sens sa desparti cunoasterea de tip imanent a siesi (trairilor de sine), in cele doua, adica sursa si receptor de semnal; are loc de fapt o metamorfoza permanenta in care sursa e receptor si receptorul sursa, ambele (cum ziceam, e impropriu a considera ca sunt doua parti, este mai degraba ceva simbiotic) fiind semnal una al celeilalte, este o za (un tor) fara inceput si sfarsit, care lucreaza ciclic producand vibratia cunoasteri de sine (de traire), produce de fapt existenta de sine “unicelulara” (metaforic vorbind).

Iar ca sa luam un exemplu tocmai din conventia cu pricina (asa de hipnotizant insusita) intrucat ne este foarte familiara, a desparti trairea de sine (existenta de sine) in doua (ma refer la un nivel bazal), e ca si cand ai da una dintre solutiile “oul” sau “gaina”, in cunoscuta dilema.

Acuma, una e suprematia adevarului si cu totul altceva adevarul suprem.

Daca exista sau nu un adevar suprem, aceasta e o intrebare practic abstracta la care nu se prea poate raspunde cert.

Suprematia adevarului insa, este o certitudine fara echivoc, fara nici un fel de echivoc.

Ea provine din incredintarile celor ce le proclama fie individual fie sistemic, datorita fenomenului de incredintare.

Despre incredintari am mai scris asa ca nu mai reiau.

Incredintarile pot proveni din trairi de logica, fie dezvoltand personal cunoasterea declansatoare, fie insusind cunoasterea de la altii; se mai pot datora unor experiente nefiresti de viata sau atribuite nefirescului; ori poate chiar inductiv direct!

Poate un barbat salbatic si necunoscator a nimic din cele ale culturii umane (ma refer la orice tip de experienta a umanitatii), sa corupa si sa defineasca neobisnuita traire sexuala a extazului, drept extaz, sa ii dea atribute prin capacitatea sa de a intelege? Nu, el il va trai in imanenta sa si atat (facem abstractie de nivelul minimal de intelegere a realitatii, pe care desigur si el si l-a dezvoltat).

Dar poate el sa defineasca alte trairi nefiresti ce reprezinta mari incredintari actuale personale sau de grup, asa cum o face un om al culturii moderne (inclusiv religioasa)?

Una dintre cele mai la moda trairi actuale in domeniul religios, spiritual si al psiho-sintezei este “cunosterea sursei”; nu ca ar fi o descoperire actuala, mecanismul si forma respectiva de constiinta (starea de realitate) fiind cunoscute de mii de ani, numai ca cei ce se ocupau cu asta se numeau si le numeau altfel.

Daca un maestru spiritual sau un psiholog initiat specific, ar fi posibil sa ghideze un om primitiv, un salbatic (printr-un limbaj comun, facut posibil cu mult efort din parte ambilor), catre sursa, negresit acesta nu ar avea aceeasi traire (cunoastere, inteles) pe care ar fi avut-o daca el era un produs al civilizatiei si nu un bastinas al celor mai primitive zone depe glob.

De ce? oare sursa se descopera fiecaruia in functie de nivelul lui, in functie de mentalitate, de totalitatea experientelor sale de viata, de cunoastere? sunt mai multe tipuri de sursa? cat de mare e aportul invatacelulu (clientului)?

Cat de mare poate fi aportul ghidului uman, specialistului, maestrului?

In psihologie sunt voci moderate care sustin ca cel ce calauzeste clientul in starile modificate de constiinta (in sensul ca nu sunt stari obisnuite ale traiului cotidian), si fara sa vrea, tot influenteaza ceea ce va cunoste acesta (dar daca mai si vrea?).

In spiritualitate si religie, multe incredintari provin tocmai din asemenea tipuri de trairi (inalte) sau de multe ori din rezolvari de probleme aparent nerezorvabile.

Cum de e posibil?

Este posibil si atat, exista capacitati ce le sunt activate numai (foarte probabil) celor ce adera la sistem si ele sunt secrete ale tagmei respective.

Cum de traieste cineva incredintarea proprie suprema, a unui adevar, imanenta lui?

Atingand masa critica necesara lui in aceasta privinta, fie datorita prisosintei sale referitor la acel tip de adevar, fie datorita prisosintei celui ce-l ghideaza (indiferent daca persoana in cauza stie sau nu ca este ghidata-influentata), fie datorita ambelor.

Are loc o fapta, o stare de realitate; care e adevarul ei?

De exemplu, desprinderea unei frunze din copac.

O persoana aflata chiar la fata locului observa in realitatea sa, starea de realitate “caderea frunzei”, dar si aparatul de aer conditionat de pe peretele cladirii linga care se afla copacul si totodata ventilatorul acestuia care provoaca un curent de aer ce face frunza sa plutesca in lateral.

O alta persoana la fel de nevinovata (inocenta, neamagita), care se afla dupa coltul cladirii si nu vede aparatul de aer, observa (in realitatea proprie desigur) cum o frunza s-a desprins din copac si cade oblic (desi nu e vant), astfel el isi insuseste intelesul ca frunzele cad oblic din copac.

Cine are dreptate, cine a cunoscut adevarul suprem?

Dar este adevarul vreunuia, adevar suprem? sau este doar suprematie de adevar personal (eventual de grup, comunitate)?

Din punct de vedere al unui cetatean aflat in partea opusa a globului, frunza cu pricina de pe partea acesta a globului, in miscarea ei gravitationala, cade sau urca? Si daca nu e suficient, un astronaut dintr-o alta lume, ce priveste printr-o aparatura foarte performanta Terra si situatia cu pricina si habar nu are delegile realitatilor terestre, v-a considera ca frunza cade sau urca? in functie de ce pozitie a sa ori a navei sale?

Si daca impingem cunosterea la extrem, care frunza? si care copac, vant, cladire, aparat, glob? despre ce vorbim?

Despre trairi (stari) de realitate vizuale, cutanate si multe altele, pe care le asimilam si numim stari fizice de realitate si pretindem ca ele functioneza conform legilor aceleasi conventii fiziciste.

Traim suprematia imanentelor adevarurilor personale nu adevarul suprem, sau altfel spus, orice adevar este suprem in imanenta sa, asta nu il face insa adevar suprem al totului, ci doar un adevar contextual.

DAR, adevarul suprem are o singura caracteristica, imanenta sa specifica acelui act de realitate, iar aceasta consta in fenomenala capacitate de a fi orice (oricine), oricand, oriunde si totodata, nimic (nimeni), niciodata si niciunde.

Si totusi, prin diferite adevaruri se poate ajunge tot acolo, intrebarea e (nu, intrebarea nu e: “unde”), “care e stare de realitate in care ajungem?” si urmatoarea, “catre ce ne va duce pe termen mediu si lung”?

Iar aceaste intrebari nu se numesc “intelepciunea mintii (intelectului) de care trebuie sa scapam pentru a evolua spiritual, pentru a avea acces” ci, se numeste intelepciunea care ne fereste de a calca in gropi (ca sa nu traim imanenta ruperii gatului) si de a mancam caca (ceea ce ne fereste de trairea imanentei emotiei ridiculizarii si pe cea a imbolnavirii).

Spiritul uman are acces la “absolut”, poate cunoaste esenta fenomenelor, dar paradigma (conventia) materialitatii, a inversat sensul problemei, tocmai de aceea agnosticismul nu rezolva identitatea celor ce nu sunt atei sau liber cugetatori conform DEX-ului limbii romane.

Nu spiritul uman trebuie sa cunoasca vreo esenta a unor fenomene ci, esenta fenomenelor este insasi spiritul uman care le proceseaza indiferent daca el este sau nu sursa lor, ele (fenomenele) rezida din imanenta acelui (acelor) spirit uman in functie de nivelul si tipul lui evolutiv.

Daca in lipsa spiritului uman mai exista vreo imanenta a ceva, asta nu avem cum sa cunoastem decat tot prin incredintari personale provenite din imanenta trairilor aceluiasi spirit uman.

Simbiotul spirit-imanenta isi musca coada intro goana nebuna a jumatatii dupa perechea sa.

Iesirea benefica din asta se face doar prin momentele de “odihna”; dar si in fericire (beatitudine), in liniste, in altele (bucurii, emotii estetice, iubire, armonie, …), nu e insa real odihna atata vreme cat spiritul si imanenta se constata reciproc in oglindiri de stari de realitate, in forme.

Nu spun sa iesim total in odihna (e prea nefiresc tinand cont de imanenta stariilor numite necesitati, a caror dependenta o purtam, o oglindim ca pe a doua simbiotizare, nivelul doi de existentializare, ma refer inclusiv la necesitatea de corporalitate fizica; primul nivel fiind simbiotul spirit-imanenta) ci, sa o degustam (odihna) cat mai des, tot asa cum si degustarea starilor numite pozitive sunt de preferat degustartii starilor negative.