Creatiile userilor - Proza

Descoperirea sinealitatii, frecventa si lungimea de unda a constiintei de sine

Ce sa fac pentru a nu fi necesara etapa de "mitica muncitorul"?

Am nevoie de acea constientizare foarte puternica cu care eu rezonez.

Care?

Constientizarea sinealitatii.

Adica?

Adica ceea ce tot scriu referitor la un sine bazal, nu asa de bazal incat sa nu se afle in etapa de a se constata un corp, un psihic si toata multitudinea de derivate atribuite acestora in conceptia noastra actuala, dar mai bazal decat a se constata acest "ratacitor" ce eu (tu) si fiecare om se constata in periplul sau cotidian prin gandire, emotional, prin ceea ce numim senzatii, perceptii, reprezentari si imaginatie, prin tot ceea ce constiuie viata noatra de zi cu zi.

Constientizarea sinealitatii, e regasirea de sine, e intoarcerea acasa a fiului ratacitor; nu vorbesc despre o experimentare total intrinseca a sinealitatii intrucat aceasta e ceva mai mult atipic decat tipic, dar fiecare poate sa experimenteze starea asa-zis de "a fi cazut pe ganduri", cand in realitate sa se afla in gol de ganduri, in contemplatia golului; acesta e cel mai apropiat pas de constientizarea de sine, starea in care nu mai constientizezi altceva decat contemplatia golului mintii, golului de ganduri; pasul urmator este sa constientizezi contemplativ realitatea de toate felurile, fara a cadea in gandire referitor la ea sau la ceva din ea, iar pasul final, e sa gandesti, sa participi la viata cotidiana, fara a pierde contemplatia de sine, prezenta de sine.

E asa de simplu si fiecare o face zilnic, trece zilnic cateva clipe sau mai mult, prin asa ceva, nu are insa cine sa ne constientizeze de asta, dar mai important, nu are cine sa invete copiii sa nu isi piarda sinealitatea sau mai degraba, sa o descopere de mici si sa o pazeasca cu sfintenie, ea e cheia libertatii din prizonieratul ratacirii in care toti adultii hominidici sunt cazuti.

Soferul despre care scriam, nu mai are nevoie sa se gandeasca la fiecare element ce constituie condusul si traseul cu tot ritualul, el o face reflex, altfel ar fi imposibil sofatul intr-un trafic si la vitezele de azi; asa si noi, se cuvine sa mentinem treaza constientizarea sinealitatii, sa nu ne pierdem in traficul vietii cotidiene ca o masina fara sofer, o parte din atentia ce suntem, sa fie mereu focusata in contemplatia de sine, veghetorul si purtatorul de grija al celei mai importante caracteristici a noastre, gratia; si sa nu uitam ca, toata viata cotidiana, inclusiv sociala, fiecare o traieste in sine, nu altundeva, acolo unde are impresia ca se desfasoara, prin incaperi sau pe afara, nu, nici vorba, ci in sine; si orice conflict si orice experimentare (traire) in sine se produce, totul e in sine indiferent daca are un corespondent afara, mai mult sau mai putin identic cu impresionarile din sine.

Am dat cateva repere ale identificarii constientizarii de sine, pentru cei ce nu isi dau seama de asta, problema mea insa nu e aceasta ci, cum sa raman pe parcursul zilei in aceasta constientizare desi imi vad de viata cotidiana, cum sa ma angajez "sofer" al propriei mele vietii? in sensul de a o scoate de pe pilot automat, asa cum e ea acum si asa cum e viata tuturor oamenilor, desi ei au impresia ca sunt "soferii vietii lor"; sunt intradevar soferii vietii lor, dar sunt alti soferi decat cei legitimi, soferi carora nu le pasa de propietate, "soferi pe care nu ii doare sufletul de masina", soferi ce sunt iresponsabili, soferii pierzatori de gratie.

Ce se intampla cand constientizezi ceva foarte puternic?

Participi emotional, sentimental, foarte puternic si asta se imprima in tine, te transcende si te metamorfozeaza, e o iubire dintre "minte" si "inima", asa cum e ea abordata in mod artistic in anumite traditii; eu intelepciunea dobandita ca urmare a experientei de viata si "chintesentiata" intr-un anumit fragment constiinta, imi regasesc originile, imi dau seama de sine, de mine insumi, imi redescoper primordialitatea, anume mintea care m-am dedublat si am nascut constiinta (sau in alta varianta conceptuala, constiinta care m-am reflectat din mine pentru a ma oglindi pe mine insami).

Pana ce nu voi constientiza asta suficient de profund, nu voi prinde drag de mine, nu ma voi iubi pe mine sinealitatea si nu ma voi trezi decat sporadic, cateva secunde de cateva ori pe zi, iar fara asta, sunt un "calaret fara cap", "o masina fara sofer", un instinctiv, in sens de ganditor emotional, de deductiv si sentimental, cand de fapt mi (ni) s-ar cuveni sa fim in primul rand contemplativi si nepatimitori, adica gratia insasi.

Uit de mine acesta despre care scriu, de mine acest aspect foarte profund, foarte bazal (a se avea in vedere diferenta dintre "bazalitatea de a fi" si "bazalitatea unui sine care jongleaza cu ceea ce numim psihicul") si asta datorita faptului ca nimeni nu ma educat vreodata a ma identifica, a cultiva aceasta, adica sinele mai profund; am tot fost educat si am cultivat personalitatea, ganditorul, deductivul, poftitorul, omul placerii, al clasicului invatamant, al vietii clasice materialiste si spirituale, dar nimeni, nimeni vreodata nu m-a invatat sa ma descopar pe mine insumi.

Nu stiu cati herti, ce lungime de unda si in ce gama electromagnetica functionez ca sine despre care vorbesc (asta daca discutam in sfera conventiei materialiste), insa trecerea din modul de functionare:"cel ce nu stie sau uita de sine si se identifica cu traitorul total ahtiat de viata cotidiana", in modul de functionare: "cel ce e constient de sine, cel ce se identifica cu sinele", reprezinta o diferenta uriasa de pozitionare vizavi de tot ce constituie viata noastra, e o permanentizare a unei supervizari cu rol de a accepta sau nu matricierea de realitate (atata cat ne e in putere).

Diferenta e fundamentala intre a fi "lipit" de realitatea existentiala cotidiana si a o contempla; scopul final insa este a o contempla reflex (asa cum sofeaza un conducator auto) participand totodata la toate activitatile cotidiene fara ca cineva sa observe vreo schimbare la noi, desi pentru noi insine schimbarea ar fi evidenta (nu ma refer la schimbarea evolutiva, ci la schimbarea frecventei functionale).

Pana nu ma voi "indragosti" de mine insumi, cel despre care scriu (si tu la fel, oricine ai fi), nu sporesc in lucrarea evolutiva; atentie mare la fanatism, dar sa nu ramanem nici in nesimtire, cumpatarea e calea de mijloc (acesta e insa un avertisment pentru viitorime, eu sau lumea de azi, suntem asa infinit departe de aplicarea cu fanatism a celor despre care scriu incat, avertismentul nu isi are rostul).

"Sfanta liturghie" a laudei de sine

Despre mult din realitatea existentiala pot spune ca e o iluzie, asta insa e filozofie de weekend, "adevarata" iluzie, iluzia amestecata simbiotic in cotidianul dulce-amar al zilei de zi cu zi, este cea a propiilor reverberati, propriile impresii ridicate la statut de cod deontologic de vietuire.

Multe, tare multe sunt componentele personale ce rastalmacesc realitatea existentiala martor, una de baza e, "a fi plin de sine", infumurat.

Nu trimit la dex, el e doar o reflectare rece a unei raze a acestui nesecat izvor ce denatureaza pe "a fi adevarat".

A fi plin de sine, e in opozitie cu sinele despre care tot scriu eu, cu un sine cat mai bazal dar specific gratiei, un sine in care ratiunea (in sens de intelepciune) face legea.

Esti plin de un sine vanitos, un sine al laudei de sine, frumos si strategic camuflat sub diferite masti ce nu te lasa sa-l sesizezi sau daca te lasa, e mult prea legat structural, e prea simbiotic cu tine insuti ca sa il poti extrage, chiureta.

Lauda de sine preconstienta, fiica a trufiei, a mandriei, a vanitatii, scoate la lumina constientului o continua amagire dulce a propriei pareri de sine invaluita in "osanale" subtile.

In ceea ce faci, indiferent daca gandesti, vorbesti sau infaptuiesti (nu ca gandirea si vorbirea nu ar fi si ele infaptuiri, comportamente, insa indeobste prin fapte se inteleg aspecte fizice de manifestare exterioara), tu te afli sub monopolul vortexului slavei desarte, al laudei de sine care, te face sa interpretezi informatia din exterior ce ajunge la tine, ca fiind una in sensul dementialelor constructii interioare pe care ti le cladesti de o viata, in cunostinta decauza sau in necunostinta de cauza.

Exemplul e mama invataturii, deci:

daca eu interpretez ca ceea ce spun sau fac, e motivul pentru care ceilalti ma pot aborda interesati fiind de valoarea a ceea ce am spus sau facut, sunt un bou cu zurgalai, care balangane propria lauda mortificatoare de spirit personal, asta nu e un spirit demn de o fiinta umana; daca zic sau fac ceva si imi vine gandul ca sunt unii care admira ce zic sau fac, sunt terminat, sunt in vizuina lupului, ba ce spun eu, sunt in intestinele lui, daca nu cumva, ma aflu in bazaitul mustelor.

Lauda de sine in gandurile proprii, in potentialul din care se construieste vorba si fapta mea, scoate la iveala, "demonii cei mai perfizi", propria iluzionare, "sfanta liturghie" a absurdului, a devalorizarii intru valorizare pierzatoare de"suflet".

Tema e ampla, e de fapt ceva multi-tematic, nu o pot aorda in complexitatea sa, o fac doar in masura in care pe anumite segmente sunt inspirat uneori.

Asadar, sta-voi odata in cea mai bazala dar suficienta forma constitutiva, intru dobandirea proprie-mi libertati functionale

Nici nu mai stiu de cate ori am scris si rescris despre "Cine sunt eu?", dar, mai stii, tot repetand sub forme diferit modelate, poate la un moment dat, ma va pocni constientizarea care sa sparga frontierele limitationalului de perspectiva din care nu pot iesi, poate reusesc odata sa ies din rutina de-o viata a modului prin care constientizez realitatea.

Asadar vom utiliza referentialul unanim recunoscut si acceptat de umanitate ca real, anume cel materialist-spiritual (hominidismul).

In cadrul acestui referential, "eu" sunt constiinta (ma rog, zice conceptul: un produs al creierului, ...).

Nu ma intereseaza acum al cui produs sunt, chit e ca niciodata nu exist pentru mine, decat constient fiind (cat de putin; sa nu uitam ca nici un capitol al stiintei nu e definitiv elucidat, asa incat nici stiinta psihologica nu a clarificat pentru eternitate care e limita dintre constiinta si inconstient), adica, decat atunci cand constiinta se oglindeste in sine insasi si e constienta de asta, act prin care poate fi stare de constienta si un alt consum de realitate existentiala, din cele multe ce ne umplu realitatea.

Problema mea e ca (si a voastra ar trebui sa fie), din prostul obicei datorat unei lamentabile educatii, eu si voi toti, ne confundam cu continutul constiintei, nu cu sinele (deci cu oglindirea de sine a constiintei), noi ne identificam cu compozitia, "cu corpul constiintei, cu venele, sangele, carnea, pielea, hainele si toata realitatea existentiala", numai cu insasi constiinta de a fi, cu unitatea simpla si bazala, nu ne identificam.

Si?

Pai cum si? din aceasta cauza, a uitarii de sinele cel total necompus, suntem pierduti moment de moment, ora de ora, zi de zi, in realitatea existentiala ce compune oglindirile constiintei, fara sa ne dam seama de asta, suntem pierduti, absorbiti total in a fi corpul asta, in a fi gandurile astea, in a scrie, in a dialoga, in a merge, in privit, in mancat, in alergat, in admirat, in respirat, in muncit, in mangaiat, in invatat, in mesterit, in creational, in shopping, in vizionari, in facut mancare, in coafat, in platit facturi, in curatat pantofi, in sters praful, in bucurii sau in dureri, in bandajat un deget, in taiat unghii, in sters praful, in schimbat becul, in sofat, in facut poze, in miscari diverse, in simtiri diverse si lista e fara de margini si se intinde pe parcursul a cate ore e constient zilnic fiecare dintre noi pe parcursul unei vieti intregi.

Care e diferenta intre a fi pierdut prin activitatile zilnice si a fi treaz in cadrul activitatilor zilnice?

Tocmai am scris mai sus, e una fundamentala, cea dintre adormit si trezit, primul doarme desi traieste, al doilea traieste si cand doarme (idealizand putin pe cel de-al doilea).

Cand iti dai seama ca la un nivel bazal, tu nu esti oglindirile, continutul, ci insasi constiinta, pui continutul in slujba temeliei si nu invers; dar noi, construim casa cu temelia pe acoperis si hornul in pamant.

Tot ce fac (percep, experimentez), fac eu constiinta si abia dupa aia, tot ce fac, sunt eu constiinta.

Constiinta e functie si oglindire, prima oglindire doar e cea legitima a se numi functie, oglindirea sinealitatii, oglindirea de sine, autooglindirea constiintei, in rest nu mai e functie, e reflectare, umplere de continut a constiintei.

Nu ne vom dezice de ceea ce constituie oglindirile de baza ale constiintei ce suntem, le vom trata insa ca cei ce suntem insasi functia constiinta care se constata capabila sa isi dea seama de sine, care se constata capabila sa se perceapa ceea ce numim corp fizic si psihic, care se constata capabila sa se perceapa tot ceea ce fiecare dintre noi experimenteaza permanent, zi de zi.

Nu se pune problema sa ramanem intr-o uimire contemplativa de sine, o uimire a unitatii de a fi, nici nu suntem in stare deoarece nimeni nu cultiva asta, dar e potrivit sa stim cine suntem bazal, pentru a sti cine si cui trebuie sa slujeasca.

Functiile psihice, ratiunea, vointa, gandirea, afectivul si celelalte, se cuvine sa lucreze in slujba sinealitatii constatatoare de realitate, nu "de capul lor", "eu", asta sunt in primul rand, sinealitatea, constiinta bazala, si, deabia dupa aceea, in ordinea necesitatii functionale, sunt si celelalte functii ce se realitizeaza prin oglindirea de catre constiinta a acestora , iar apoi ca manifestari ale functiilor oglindite desigur tot de constiinta ca manifestari (nu ma intereseaza sursa oglindirii acum).

Toata realitatea, inclusiv a ceea ce numim fizic si psihic, este un impresionant imput de constiinta, o urisa oglindire de realitate (asa cum spuneam insa, raportandu-ne la un referential materialist, si atentie neavizatilor, tocmai deaia am ales acest context de expunere, ca sa inteleaga toti ca nu vorbesc despre solipsism sau matrice).

Toata realitatea pe care omul o percepe, nu o are in neuroni si sinapse, nu se afla in neurotransmitatori in mod real ci, se afla ca informatie, ea, informatia (re)devenind realitate, numai si numai sub forma de traire, de constiinta; eu nu fac decat sa imi si sa va atrag atentia ca noi suntem in primul rand constiinta si apoi trairile celelalte, intr-o ordine naturala desigur.

In plus, care dintre noi se simte vreodata creier, un cap, sau un ficat ori o celula? doar se impresioneaza printr-o traire pe care o numim: "logica" (asta in cel mai fericit caz, altfel e doar o insusire conceptuala de la altii), precum ca el este un creier si cele enumerate, altfel, fiecare se simte trairea ce isi da seama de sine, de corp, de psihic, de intreaga realitate existentiala.

Ok. eu constiinta sunt un produs al creierului, numai ca eu, tu sau oricine, nu ne dam seama de noi ca si creiere, ci de noi ca si trairi (inclusiv toata carnea, toata materia ce te constati vreodata, te constati prin emanatia despre care se spune ca rezulta in urma consumului de catre retelele neuronale a neurotransmitatorilor ce te informatizeaza despre o realitate materiala, emanatie ce indeobste a fost numit constiinta), in rest, educatie materialista ingurgitata fara masticatie, provenita atat direct dinspre imputul de constiinta al starilor personale de materialitate, cat si dinspre imputul oameni si lume.

Ideea principala a a acestei scriei, e sa ma identific la cel mai bazal dar si suficient nivel existential, sa ma asez in el, si, sa experimentez realitatea fara a deveni conditionat de ea, in masura in care e posibil asa ceva.

Asadar, sta-voi odata in cea mai bazala dar suficienta forma constitutiva, intru dobandirea proprie-mi libertati functionale vizavi de realitatea existentiala

...

In plus, care dintre noi se simte vreodata creier? doar se impresioneaza printr-o traire pe care o numim: "logica" (asta in cel mai fericit caz, altfel e doar o insusire conceptuala de la altii), precum ca el este un creier, altfel, fiecare se simte trairea ce isi da seama de sine, de corp si partile constitutive, de psihic cu toate subfunctiile lui, de intreaga realitate existentiala.

Ok. eu constiinta sunt un produs al creierului, numai ca eu, tu sau oricine, nu ne dam seama de noi ca si creiere, ci de noi ca si trairi (inclusiv toata carnea, toata materia ce te constati vreodata, te constati prin emanatia despre care se spune ca rezulta in urma consumului de catre retelele neuronale a neurotransmitatorilor ce te informatizeaza despre o realitate materiala, emanatie ce indeobste a fost numit constiinta), in rest, educatie materialista ingurgitata fara masticatie, provenita atat direct dinspre imputul de constiinta al starilor personale de materialitate, cat si dinspre imputul oameni si lume.

Ideea principala a a acestei scriei, e sa ma identific la cel mai bazal dar si suficient nivel existential, sa ma asez in acest nivel "eu cat mai bazalul", si, sa experimentez realitatea fara a deveni conditionat de ea, in masura in care e posibil asa ceva, altfel spus, sa ma detasez intr-o constiinta veghetoare prin oglindirea sa numita functie ratiune, dar mai ales prin oglindirile dualitatii "constiintei-ratiune", numite "extract-intelepciune", datorata filtrarii oglindirilor de o viata; binenteles ca accentuez ceea ce ma intereseaza, dar, un "eu cat mai bazal", cuprinde desigur toate "oglindirile-functii" dar si "oglindirile-manifestari" de baza, fara de care nu ma pot desfasura ca "entitate-activitate umana", inclusiv oglindirile fiziciste; ierarhia conteaza insa si actualmente nu e corect constituita, rapindu-ne astfel libertatea vizavi de realitizare, de manifestarile existentiale, libertatea fata de vietuire, de trairi si chiar rapindu-ne posibilitatea probabilistica a nemuririi.

E extrem de greu sa ma fac inteles in cuvinte, deabia reusesc sa inteleg in ganduri.

Scriu despre o stare de constiinta in care esti constient de tine insuti ca fiind altceva decat tot ce credeai ca esti si esti altceva decat tot ceea ce constati ca reprezinta realitatea existentiala, inclusiv ca esti altceva decat oglindirea de constiinta numita fizicitate, adica esti si acestea dar in planuri tot mai secundare (ierarhia de care ziceam).

Ma uit la mine corpul asta, ma uit la camera asta si la tot ce cuprinde si imi spun: "Ce caut eu in toate astea?" Privesc pe fereastra si gandesc: "Prin ce conjunctura oare am fost blestemat sau binecuvantat sa ajung in a experimenta realitatea asta?"

Cine se intreaba?

"Eul bazal suficient de complex pentru a fi un manifestational constatator, filtrator si decizional" in privinta realitatii de toate felurile, alta decat cea de "a fi".

De ce e cineva fumator?

Intrucat se identifica extrem de puternic cu "a fi fumatorul" (vorbesc de cei ce nu pot renunta); la fel in cazul oricarei obisnuinte, conditionari, dependente.

De ce imi pierd cumpatul?

Din cauza identificarii cu "a fi nervosul".

Daca in loc sa cultivam toata viata asemenea aspecte de personalitate, am cultiva "eul bazal, minimal dar suficient de complex", daca am fi obisnuiti a ne identifica cu asa ceva, daca am dobandi statornicie in asta, daca "ne-am vicia de asta" (fara insa a ne pierde total, intrucat exista posibilitatea existentei noastre si numai ca si contemplationali de gol, de sine sau de alt tip de realitate), atunci toate celelalte ar fi doar experimentare, nu conditionare.

Constiinta-ratiune-intelepciune acumulata = supervizorul matricierii de realitate, paza constiintei (eului bazal) ni se cade a fi indeletnicirea preponderenta a realitizarii noastre; gusta si fugi, retragete in tine insuti bazalul, altfel te legi in conditionari; pentru asta insa, intrucat nu am fost educati, se cade noua a ne reeduca in privinta identitatii.

Ca sa se inteleaga mai bine la ce anume fac referire, va voi spune ca, dupa ce am scris cele de mai sus, "am plecat" in experimentarea de realitate numita "Ziua de Florii" si m-am identificat permanent cu omul fizico-psihic care pregateste evenimentul, care participa la masa, care mananca, vorbeste, rade, se misca, transpira, se vede si vede, aude, se imbraca, face gratarul, ..., uitand complet de mine sinele bazal, "eu bazalitatea suficient de complexa ce experimenteaza insasi realitatea unui corp fizic si toata realitatea existentiala", nu mi-am adus aminte de loc ca eu sunt constiinta, permanent m-am confundat cu aspectele de personalitate de tip hominidic, asa cum m-au invatat parintii mei, rudele, cunoscutii, asa cum m-a invatat constatarea de realitate fizicism si psihism, ale aspectului meu hominidic, si ale constatarii numita lume materiala.

De asta zic, cat de puternica trebuie sa fie constientizarea care sa ma faca sa recuperez 54 de ani x 365 de zile x ~16-18 ore constient pe zi (indiferent de tipul constientizarii) x 60 minute (nu mai inmultesc si cu secundele), in care eu am fost si m-am indoctrinat ca sunt musai un corp fizic care gandeste, vorbeste, face? si nu o constiinta care coabiteaza cu acest corp si prin care percep acest corp dimpreuna cu toate functiile si manifestarile lui, plus cele zise psihice? cat de puternica sa fie constientizarea daca iata, in aproape 10 ore, daca mi-am amintit in total un minut de mine constiinta?

Reamintesc, tu cel ce spui ca esti corp sau creier, iti dai seama de asta numai pentru ca esti imputul, trairea (constiinta) care oglindeste aceasta realitate la care te referi.

Nu zice nimeni in referentialul pus in discutie acum, ca nu esti corpul si psihicul dar, numai printr-o traire, constati ca "esti ceva" care consideri ca poate percepe ceva, o realitate existentiala, anume prin "trairea constatatoare de realitate", asta esti tu mai presus de orice fizicism si psihism.

Incetarea manifestarii acestei si acestor trairi de sine mai mult sau mai putin bazale, odata cu interventia in anumite stari de realitate fizica (printr-o manifestare de realitate de tip chirurgical sau accidental), noi o consideram ca evidentiind automat o subordonare si o dependenta a constiintetei si psihismului de fizicism, nimeni insa, nu are habar daca acea constiinta mai traieste sau nu pentru sine insasi, noi constatam ca nu se mai manifesta in starea de realitate corporala pe care noi o atribuiam acelei constiinte, dar nu stim daca a disparut din realitatea existentiala decat prin autosuficienta datorata orgoliului nostru de a izbandi in afirmarea propriului punct de vedere (unii chiar sunt convinsi de asta datorita trairii unei intrinsecitati a conceptului cu care ei rezoneaza; e o limitare datorata viciului cunoasterii, "metresa-morgana" a tuturor, dar sotie doar a gratiei; numai gratia cunoasterii poate sa iti ofere libertatea cunoasterii neimpatimitoare, neconditionatoare).

partea a treia

Ma indoiesc ca intelege cineva ceva din cele ce le scriu, dar nu asta e principala tema, principala tema e sa ajung eu sa constientizez ceea ce trebuie intru a-mi castiga libertatea si pe emotional.

Si intrucat asta nu se realizeaza, mergem mai departe.

Bine! nu mai spun despre materie ca este o traire, ca sa impac si capra si varza si lupul si pe ma'sa si pe ta'su si pe dracu si pe dumnezeu si pe toti tampitii dar si pe mine vesnicul cautator, cel mai tampit dintre tampiti sau ...nu, ci, voi numi materia stare de realitate fizica.

Asa cum am aratat mai sus, orice savant, boschetar, prostovan sau eminenta, inclusiv omul de rand, nu poate constata vreodata (nu poate percepe, nu poate experimenta) vreo realitate fizica (stare de realitate fizica), decat printr-un act de constiinta sau printr-un act numit act psihic, care act a fost numit traire, adica nu poti sa constati fizicimul fara psihism, nu numai psihismul fara fizicism; in plus, daca dezintegrarea fizicismului cuiva e evidenta pentru cei din jur, nu acelasi lucru se poate spune si despre dezintegrarea psihismului, cel putin psihic, o constiinta e posibil sa aiba un "infim" grad de probabilitate de a exista in continuare.

Daca impingem si mai departe rationamentul si atribuim constiintei starea de constatare a realitatii fizice, e posibil ca cei ce mor pentru noi, sa nu moara pentru ei insisi nici macar ca si corpuri fizice, ei dispar, se dezintegreaza doar in constiintele ce suntem noi, nu neaparat si in constiintele ce sunt ei.

Acuma desigur, daca cineva va citi vrodata ce scriu, o sa imi sara la gat: "Bine domn'e, zicea-i ca ne limitam la un referential materialist?"

Asa ca revin prin "balariile" fizicismului.

Pun un inceput fizicist.

Buun, eu sunt corp fizic, totul e materie.

Cine sunt eu?

Cel ca constat materia si manifestarile ei, cel ce interrelationeaza cu ea, cel ce e materie.

Deci eu sunt materie.

Care?

Sunt creierul, mai exact retelele neuronale.

Pfuu! sa dea dreak daca ma constat asta, creier sau neuroni-sinapse, eu ma constat de fapt un constatator de realitate si in primul rand ma consatat constient de mine cel ce gandeste (ia-uite domn'e gandesc!), ba chiar cel ce ramane in gol de ganduri si chiar intr-o forma partial intrinseca, cel ce exista ca fiinditate , apoi pe un nivel secundar imi dau sema de mine cel ce sunt acest corp, mai ales vizual si chiar cutanat si in durerile percepute; atentie insa, nici vorba sa ma pot identifica cu aceste degete cu care bat la tastatura, nu ma simt deloc aceste degete ca fiind eu, nici aceste picioare, nici curul, nici capul asta bostanos, nici urechile, nasul sau gatul, nici nimic altceva (nu mai vorbesc de cele despre care sunt ferm convins ca exista in mine dar nu le-am vazut si chiar majoritatea nu le-am simtit niciodata, organele, tesuturile, oasele, celulele, atomii, quarcurile).

Asadar cine sunt?

Sunt universalul, sunt entitatea constatatoare, experimentatoare de realitate fizica si psihica-spirituala si, nimeni, dar nimeni nu are dreptul sa ma considere un produs al creierului, tot asa cum nu are dreptul sa considere creierul si fizicismul, un produs al "entitatii-universal".

Fizicismul (inclusiv cel al unui corp personal) e simbiotul "entitatii- universal constatatoare" si invers (i-am zis in aceasta scriere si i-as spune in continuare constiinta, daca nu ar fi unii asa de rataciti incat sa o confunde cu definitiile de tot rasul ce circula prin realitatea existentiala).

Nu e nici o problema sa adoptam conventia materialista ca adevarata, cu conditia sa oferim un concept mai temeinic in sustinerea acestei ipoteze, concept din care sa nu mai rezulte posibilitatea ca materia sa fie o traire, asa cum rezulta din actualul concept materialist al umanitatii.

Iar acest concept e "Conceptul contemplatiei realitatii si vietii existentiale de catre entitatea-universal constatatoare, de catre ceea ce de obicei numim constiinta".

Nu voi da verdict total universal valabil in privinta sursei constiintei sau sursei fizicismului, ca sa nu cad in masochismul deviant al cunoasterii ce are tenta de nirvana, stiintifica sau a indobitocirii de rand, voi oferi coabitare celor doua, ele exista intr-unul, simbiotul ce sunt, poate sunt un perpetum mobile dualist.

Asa cum constiinta poate fi un produs al fizicului, tot asa si fizicul poate fi un produs al constiintei, dar, pentru ca am jurat pe litera scrisa, voi sustine in aceasta scriere materialitatea lumii, asadar, daca e musai, vom da cezarului birul cerut.

Materialitatea exista exact asa cum o constatam, numai ca, nu ea produce constiinta ci, constiinta are in sine intraga materialitate pe care o constata cel putin la acel moment si pe care o experimenteaza intrinsec, nu prin trairi (adica prin conversii din materialitate in informatie si din informatie in traire) ci, intrinsec, fiecare entitate existentiala exista efectiv si face parte din constiinta, constiinta fiind materia ce are capacitatea de a se constata pe ea insasi ca materie.

Cum de pot mai multe constiinte sa constate aceeasi realitate materiala?

Tot asa cum acelasi soare poate fi constatat de oameni diferiti; nu ma refer la "procesul tehnologic" prin care ne este explicata perceptia realitatii in actualul concept materialist (fotoni-retina- cuante energetice-chimie-traire sau camp energetic-senzori epidermici-energo/chimie-traire) ci, la impartasirea de materialitate (de aceeasi materialitate) ca de o stare afectiva, desi se ofera oricui si multora deodata, ea nu se epuizeaza, e o transcendere a entropiei "arhetipice" materiale de catre constiinta (constiintele) care o detin(e) (in comun).

Cred ca cel mai frumos concept al meu de pana acum, este acest concept in care "eu sunt constiinta ce contemplu materia si psihismul (precum si entropia lor separata si impreuna) care ma constat a fi intrinsec gradualizat".

E extrem de greu sa intelegi (daramite sa o percepi astfel) de exemplu, "liberul arbitru" sau o partida de sex ori situatia pierderii unui deget (mana), ca pe o contemplatie a ta, asta insa e o tema pe care nici eu inca nu o pot etala in scris, inca nu o inteleg suficient, nu am acumulat probabil necesarul intru atingerea masei critice cand, inspiratia se poate descatusa si in aceasta privinta.

Constiinta fizico psihica

Ma constat constient in ceea ce numesc "o noua zi", ma constat tot corpul asta fizic, tot mentalitatea asta, tot in casa asta, totul pare identic cu felul in care era ieri.

Imi dau comenzi in corpul acesta si el scrie acum la calculator, dar scrie ceea ce imi dau comenzi sa scrie (sa scriu).

Oare ce voi face azi, voi reusi sa imi dau seama ca "eu" sunt cel ce experimenteaza corporalitatea si psihicitatea, precum si tot amalgamul de realitate, entropia de care am parte?

In primele ore ale realitatii numita dimineata, nu am reusit, uit permanent de mine; poate nu pun corect problema si asa cum incepusem a spune in cuvantul trecut, eu sunt "constiinta fizica" (pleonasm dublu; "eu sunt" deja era un pleonasm).

Eu sunt acest corp fizic si acest psihic, cel putin asa cum il stim cu totii si cum stiintele il caracterizeaza.

Constiinta e un produs al creierului tot asa cum creierul si toata materialitatea mea sunt un produs al constiintei, fiecare rezulta din cealalta si se sustin reciproc intr-un simbiotic schimb metamorfic mai presus de legile descoperite deocamdata (vezi singularitatea devenita B.B. inainte de momentul 10-43 secunde).

Existenta mea simbiotica constiinta-fizicitate/psihicitate, nu are neaparat legatura cu existenta unei realitati martor, daca dispar pentru ceilalti nu insemna neaparat ca dispar pentru mine insumi, nici in plan fizic, nici psihic si nici ca si constiinta de a fi, tot asa cum e cazul si in privinta celorlati oameni daca si ei sunt ca si mine.

Sunt obligat sa modelez astfel conceptul materialist intrucat altfel el nu poate fi sustinut, rezulta ca materia este o traire.

Asa insa eu sunt constiinta fizico-psihica si ma traiesc intrinsec gradualizat pe mine ca si corp-psihic precum si toata realitatea de orice fel de care am parte.

Asa cum in vechiul concept materialist (actualul concept agreat de umanitate) toata realitatea o traiesc (o traiesti) de fapt in mine (respectiv in tine) indiferent daca ea exista sau nu si undeva intr-un in afara, tot asa si acum, toata realitatea e efectiv in mine, indiferent daca ea mai exista si altundeva si sunt mai multi cei ce se pot "impartasi" de ea.

Acuma desigur nu o sa ma simt tastatura (sau furculita), tot asa cum ma simt mana si nu o sa ma simt nevasta-mea, tot asa cum ma simt "eu" (in diferite grade de constientizare), deaia am zis, intrinsec gradualizat; nici macar nu ma simt creier, cap sau corp, asa cum ma simt constiinta de a fi, de a vedea (cum ma simt vazatorul), de a auzi (auzitorul), de a gandi (ganditorul) etc.

Asadar boxa asta sunt eu, si monitorul asta sunt eu, e aberant nu?

Dar sunt eu mai constient ca sunt celula a 10 de pe randul 4 de celule, al coloanei 14000 in profunzime, dintre celulele ce alcatuiesc creierul sau inima? pai nici creier macar nu ma simt vreodata.

Cum vrei sa accept existenta unei lumi materiale daca nu o traiesc intrinsec? esti nebun la cap? imi vii cu povesti? asadar e musai sa formulam un concept in care realitatea existentiala materiala e trairea mea (ta) intrinseca de materialitate indiferent daca exista si aiurea ca martor; eu experimentez intrinsec aceasta furculita, ea e in mine insumi, eu sunt inclusiv ea si numai astfel pot sa afirm cu tarie ca, exista materialitate, fizicism, altfel, poate fi doar vrajeala zis stiintifica.

Eh, dar nu asta e problema mea.

Asadar indiferent de conceptul ales ca referential, indiferent daca realitatea existentiala se afla sau nu si in afara mea, in afara de mine, eu nu o traiesc decat in mine insumi, fie ca perceptii (am utilizat termenul perceptii ca fiind atotcuprinzator al trairilor mele de orice fel), fie intrinsec material; pot sa o consider emanatie a creierului (constiinta), pot sa o considera constiinta pura, pot sa o consider materie la propriu, eu o traiesc intrinsec gradualizat, eu sunt universul ei, e in mine, sunt eu.

E data dracului asta, rezulta ca toti oamenii sunt eu.

Dar asa rezulta si din conceptul materialist actual, agreat de voi toti, toate perceptiile tale ce reprezinta oamenii, se afla in tine, tu acolo ii traiesti pe ei, chiar daca ei au (sau nu) si o existenta in afara ta.

E cazul sa ma intreb iar, si accidentul propriu in care mor? daca are si el loc in mine intrucat eu sunt tot ce exista pentru mine (indiferent daca exista si pentru altii sau exista si o realitate martor), mi-l provoc singur?

Dar functionarea inimii ti-o provoci singur? dar a creierului? dar infarctul sau comotia, dar intreaga functionare fiziologica sau psihica constienta sau nu? dar faptul ca ai 5 degete la mana si unghii, dar urechile sau plamanii, ti le-ai provocat singur? nu esti tot tu? situatia e la fel de necunoscuta si in acest tip conceptual, de ce pe acela il accepti si pe acesta nu ai putea? e vorba doar de mentalitate, de educatia ta.

Nu ma aventureez acuma sa ma fac responsabil de univers, nici macar de lumea terestra, asta nu inseamna ca nu am voie sa cuget liber.

Buun! ia sa ma iau eu constiinta de mana cu mine corpul si sa plec eu "constiinta-fizica" sau "simbiotul constinta-fizicitate" sa vedem noi prin noi insine (care sunt inclusiv eu curtea acestei case si casa desigur) ce treaba e de facut (treaba si facutul sunt tot eu).

Poate revin cu "impresii".

Psihicul e singura dovada concreta, in rest cugetari si "idei" ale lui

Referential: psihicul pe care nu il atribui creierului, fizicului!!!

Acuma; am constientizat datorita inspiratiei, dar ce spun eu, am reinventat si am inventat, o sumedenie de concepte despre om si existenta, traindu-le efectiv descoperirea, insa toate m-au ajuta doar sa nu cad in dependenta de ele din cauza starii de ignorant; le-am consumat intrinsecitatea si am ramas echidistant fata de toate.

In acest mod clasic de functionare, in acest mod numit de mine tipic, nu ma traiesc intrinsec nicicum ca altceva, decat ca psihic; Toate trairile ce au legatura cu fizicitatea sunt de fapt trairi psihice; ce anume traiesc eu intrinsec legat de fizic?

Vederea, auzul, tactilitatea si termicitatea, mirosul, gustul, sunt doar trairi psihice.

Durerea, senzatiile interne sau cele de ranire, toate sunt perceptii psihice pe care le atribuim acestui vazut (vazul e traire psihica) corp fizic.

Nu am nimic cu fizicitatea, insa e momentul evolutiv sa asezam lucrurile la locul lor.

Asadar sunt un fizic, numai si numai intrucat sunt un psihic.

Faptul ca deteriorarea fizicului pare a avea efecte in planul psihic, asta nu inseamna altceva decat ca, psihicul cu pricina a fost deteriorat si nu mai percep (psihic; eu si ceilalti) fizicitatea sau efectul respectiv produs de psihic, care imi dadea impresia ca e sursa a acelui tip de psihicitate.

Exemplu:

Amputarea unei maini (toata experienta cotidiana si chirurgicala cu corpuri, pacienti si cadavre, cu organe sfartecate sau disecate, sunt doar experienta psihica a unor stari mai mult sau mai putin complexe, dar stari psihice, inclusiv tot ce stim dinspre lumea animala sau pre si postnatala, nimic fizic nu traim intrinsec, nimic!!!).

Lasand deoparte senzatia de mana fantoma; ce e o mana?

Este o perceptie a psihicului ce sunt, perceptia carnala mana, care consta in vizualizarea unei maini, in simtirea ei tactilo-termica (cutanata), in simtirea mirosului si chiar a gustului ei, in auzirea unor efecte pe care le produce in contact cu alte stari psihice de fizicitate; in plus, o mana ca orice alta traire psihica de materialitate, are nenumarate componente si subcomponente psihice, care la randul lor nu sunt altceva decat, trairile psihice ale psihicului ce sunt.

Daca am trairea interinseca ca ma tai (taierea e o traire intrinseca psihica nu fizica) la trairea intrinseca psihica mana (mana fiind si ea o traire intrinseca psihica, nu fizica), am trairea vizuala si nu numai, ca imi curge sange (care sange la randu-i, e o traire intrinseca de psihism, nu de materialitate); cine are aceste trairi? eu psihicul (pot sa ii spun si suflet sau spirit daca imi e mai rezonant).

Exista sau nu materia?

"Dracu" stie taica, dracu stie, pot doar sa afirm ca exista aceasta posibilitate.

Eu si voi toti nu ne traim intrinsec ca materie, ne traim intrinsec ca stari psihice.

Care dintre voi se traieste intrinsec ca si corp fizic, ca materialitate a lui? poftim?

Nu te traiesti nici ca si corp fizic general, nici ca si cap, nici ca si cur, nici ca si creier, nici ca si celulele tale, nici ca si atomii tai, nici ca si particulele elementare ce sustii ca te compun, ca nimic material nu te traiesti intrinsec, nici macar ca entropie (interactiuni, miscare, contacte) nu te traiesti intrinsec material, te traiesti intrinsec doar ca psihic punct

Percep intrinsec vizualizarea a ceea ce vizualizez, dar nu obiectele cu pricina, nu materia.

Simt, traiesc intrinsec starea tactila sau organica, percep, am senzatia pipaitului, termicitatii, organicitatii, visceralitatii, dar niciodata nu traiesc intrinsec materialitatea celor cu care am senzatia ca sunt in contact cutanat, organic, indiferent daca par a face parte din acest corp cu care ma identific sau daca fac parte din lumea inconjuratoare.

Si apropo de lumea inconjuratoare, nu numai fizicul meu e de fapt psihicul, dar si lumea paruta "din jur" cu oameni cu tot sunt psihicul meu si poate si al tau (vostru) daca suntei si voi construiti ca si mine; cum? prin comuna impartasire, starile psihice pot fi ale tuturor la fel fara sa se imputineze, fara sa se consume, sa se termine (vezi placerile sau durerile, bucuria sau tristetea; tot asa si starile psihice cutanate sau viscerale etc.); asta nu insemna insa in nici un caz ca, acest "al meu", imi ofera dreptul sa ma consider lumea, universul total, nu, doar ca ofera psihicului valentele inconstientului total necunoscut inca; care valenta insa, iata psihologia in parte, deja i le-a oferit.

Din patru motive nu se recunoaste ceea ce spun eu azi, din ignoranta, din orgoliu, din frica, din interes; tu la care categorie te incadrezi?

Termenul "idee" din titlu are atat semnificatia ce gand, cat si pe cea de senzatie, perceptie, ...

Nu exista in mod obisnuit trairea intrinseca mana (cap, creier, corp) carnala, asta e folclor

Unde ramasesem?

A da, era ceva referitor la mana.

Si ziceam ca, mana reprezinta de fapt una sau mai multe stari psihice pe care le traiesc (traim) deodata ori pe rand: starea de a vedea mana, starea de a simti cutanat sau organic mana ori parti din ea, starea restului starilor referitoare la corporalitate in contact cu "starea mana" (cu starea vizuala, cutanata, olfactiva, auditiva; de exemplu imi trag o perceptie palma peste perceptia picior, sau contactul dintre mana-degete si tastele acestea).

Nu traim efectiv o "stare de realitate, mana", traim perceptia (psihica) vizuala a ceea ce numim mana, traim perceptia (psihica) de organicitate (pe care o resimtim cand miscam mana si nu numai), traim perceptia (psihica) cutanata (in cazul perceptiei psihice contact, dintre perceptia mana si alte perceptii corporale) si tot asa.

Numai datorita unei educatii in spiritul actualei conventii materialiste, materia a fost adoptata ca sursa a psihicului si nu invers, nu ca ar fi gresit neaparat sau ca acest concept expus de mine e adevar universal total valabil, insa eu stau ca in sala de spectacol si rad cu gura pana la urechi (asta daca nu-mi vine sa plang), de marea fermentatie a ratacirilor umane de toate felurile, de patosul cu care fiecare sustine prostioara la care adera el in obscurantismul acestor veacuri in care cunoasterea isi bate joc de prostii de noi, despre emotii ce sa mai zic, ne-o trag pana si in gaurile pentru piercinguri, psihicele ce suntem fiind net svaiterul lor.

Cand eu ma intreb pe mine:

"Eu sunt corpul asta pe care il privesc?" deja nicicum nu ma simt corpul asta, percep vizual si ca alte perceptii, un corp, dar eu ma simt mult mai mult aceast gand intrebare, insa si mai mult ma simt cel ce gandeste ganduri despre perceptiile sale, sunt obligat sa ma cred corp din cauza simbiozei mele mult mai personale cu acest corp si partile lui constitutive (perceptiile referitoare la un corp) insa "Eu", oameni buni, "Eu", sunt prizonier al propriilor mele perceptii; nu stiu de ce si daca exista vreun scop, dar nu sunt in nici un caz, mai mult fizic decat psihic, din contra, nu ma traiesc deloc intrinsec ca si fizic, pe cand ca si psihic ma traiesc din plin; si tu la fel omule, oricine ai fi.

Cum ziceam in cuvantul trecut, traiesc durerile si placerile, vizualizarile, visceralitatea-organicitate, tactilitatea-termicitatea etc; astea insa sunt trairi intrinsece de perceptii psihice, in nici un caz nu sunt trairi intrinsece de carnalitate!!!

Nu fac decat sa fiu liber cugetator, cine nu isi poate da voie sa fie liber, il inteleg, nici eu nu imi pot da voie sa fiu liber emotional, eh, neputinte.

Lumina perceptivitatii intre binecuvantare si blestem

Niciunul dintre noi nu a fost martor la actul prin care "perceptivitatea" a dobandit existenta.

Nu stim la modul certitudine, in ce fel aceasta a ajuns o existenta si daca un cineva ori ceva anume, i-a deschis accesul la lumina de a fi si de a experimenta, noi suntem doar beneficiari ai acestui act, suprem pana la urma pentru cei ce suntem si care ne consideram entitati superioare altor entitati perceptive.

"Lumina perceptivitatii", inseamna pentru noi, acces la existenta; desigur e impropriu spus "acces pentru noi", intrucat presupune o preexistenta, intra insa in modul nostru de exprimare.

In cele necunoscute noua "s-a auzit": "Sa se faca lumina", si "necunoscutul" s-a metamorfoat in cunoscut, "neantul" a dobandit "perceptivitate".

Nu cautati in dex termenul perceptivitate, nu exista inca, deoarece, nu s-a implinit evolutia noastra pentru ca el, ca si termenul constienta, sa devina cuvinte cuprinse in DEX.

Perceptivitatea, este functia primordiala prin care s-a facut trecerea la existenta, ea insasi e actul de inceput al existentializarii.

Desigur din punctul de vedere al nivelului actual de evolutie, e aberant sa pui semnul egal intre perceptivitatea unui om si cea a unei unicelulare ori a unui quark, totusi, nu e mai putin aberant decat a pune semnul egal intre stiinta de acum cateva mii de ani si cea actuala ori cea de peste cateva mii de ani, si totusi noi, ne raportam la stiinta de azi ca si cand am fi atotstiutori, fara pic de smerenie, fara nici o jena proclamam ca absolute teoriile noastre de azi, la fel de primitive din perspectiva viitorimii, ca si teoriile din epoca pietrei (necioplite) pentru noi cei de azi.

Eu sunt un scriitor anonim si imi permit sa utilizez formulari artistice, e insa inuman sa te exprimi referitor la perceptivitate in sensul de lumina sau binecuvantare, pentru cineva care a ajuns in perceptivitate cu grave distorsiuni, pentru cei numiti persoane cu dizabilitati; pentru ei, in functie de cat de grava e distorsiunea "perceptionala", lumina e intuneric si binecuvantarea e blestem, tot asa cum e si pentru cei ce dintr-o data sau treptat ajung in suferinte, in dureri tot mai insuportabile.

Vorbind la modul general, din perspectiva unei lumi multi personale, asa cum consideram umanitatea, "perceptivitatea", este lumina existentializarii, accesul la a fi si a cunoaste ceea ce numim viata, bogatia ei, poate cea ma mare minune a existentei, a "universului perceptional" in fond; sa nu uitam totusi ca, nu exista absolut nici un reper tipic pentru a ne da seama daca lumea asta exista independent de mine (voi, umanitate), in plus perceptivitatea din planul atipic initiatic, e la fel de neverificabila; daca cineva are o anumita traire perceptiva incredintatoare, acesta nu e un reper absolut, e doar manifestarea functiei perceptionale, in modul in care pe acel segment s-a manifestat spre impresionarea functei hominidice a perceptivitatii ce este acea entitate.

Multe sunt necunoscutele actualului nivel evolutiv, pentru unii sunt mai multe, pentru altii mai putine, per global insa, sunt asa de multe si mari incat, imi e jena sa fiu numit om; asta ca sa nu mai vorbesc de rusinea de a fi conditionat de experientele personale in privinta cunoasterii gandirii si mai ales a cunoasterii emotionale (sentiment inclus); cunoasterea atipica la randu-i, in loc sa aduca lumina luminii, e utilizata intr-un mod grotesc-criminal-josnic, din perspectiva cuiva ce poate sa "vada" dincolo de "marionetismul" celor implicati.

Nu stiu daca voi apuca perceptia numita zi, in care umanitatea sa inteleaga esenta scrierilor mele, candva insa, evolutia va infaptui cu oamenii, ceea ce scriu eu azi; regret profund faptul ca nu am existentializat in acea epoca a perceptivitatii; stiu insa, nici atunci nu as fi fost impacat cu situatia intrucat sunt un "spirit novator" si as tinde mereu catre cele inca ne-tipicizate.

Multumesc "nimanui si la nimic", pentru ca mi-a dat posibilitatea sa exist, sa gust lumina perceptivitatii; nu-multumesc insa pentru tragedia in care am fost trimis, o tragedie cugetativ-emotionala fara nici un sens si cu sfarsit absurd, o parodie vizavi de capacitatile potentiale pe care le simt posibile; cheia softurilor insa, nu o gasesc la purtator, motiv pentru care nu-multumesc inca o data "neantului".

Dezambiguizarea

Eu (tu, oricine), suntem deja ceea ce suntem, faptul e consumat, tot ce se mai poate face este propria meditatie in privinta celor ce ne preocupa.

"Portalul" cu cel mai mare impact in privinta realitatii existentiale, sunt ochii (sistemul ocular), ei sunt "purtatoarea" prin care ajungem din punct de vedere vizual in "lumea formelor".

Un alt portal ce ne poarta in lumea formelor dintr-o alta perspectiva, sunt urechile (sistemul auditiv).

Apoi sistemul cutanat (tactilo-termic) care ne ofera cel mai mare impact cu lumea formelor corpuri, inclusiv cu lume corpului propriu si a turor componentelor sale.

Sistemul organic si visceral, proprioceptiv, chinestezic, durerii si placerii etc.

Toate aceste sisteme sunt portaluri catre experimentarea de realitate existentiala, catre existenta pentru noi insine; fara ele nimic nu e, pentru mine, pentru tine sau oricine.

Pun aceasta numita mana, pe acesta numit ochi si, prin fiecare il simt cutanat pe celalalt, privesc acesta numit corp si il vad, toate acestea sunt tot atatea "calatorii ale mele in lumea formelor, a corpurilor", prin portalurile amintite.

Calatorii ale cui si de unde?

Ale mele din mine insumi, sau, poate mai corect, eu, "capacitor entitational" (ce sunt), acced in lumea formelor.

O alta lume este cea a formelor gand, emotii (si sentimente), imagini (imaginative), reprezentari, senzatii si trairi diverse; la fel insa, prin anumite portaluri capacitive specifice, primim acces ("ne teleportam") intr-o realitate a formelor gand, emotie, imagine, traire etc.

Nu conteaza care e natura portalurilor de acces catre existenta, indiferent daca e fizica, psihica, matriciala proprie sau din alta sursa, ori altfel, important este sa am (avem) acces cat mai plenar la existenta, la viata si daca e posibil, cat mai plenar pe latura constructiva, a celor ce avem tendinta fireasca de a le considera "binele" (pozitivul).

Da, asa e, fara "rau", nu poti aprecia 'binele", dar, de exemplu starea de extaz (barbatii se pot lejer raporta la extazul sexual), nu tine de aceasta paradigma, tot asa multiple alte "trairii".

Dar, asa cum ziceam in scrierile trecute si mai ales in ultimele scriei, inainte de a concluziona ca ajung printr-un "portal ochi", la lumea vizuala a formelor fizice, e musai sa am acces la un "portal perceptiv vizual" (capacitiv entitational, capacitiv "fiintial"), fara de care indiferent daca exista sau nu "portalul sistem ocular-neuronal", nu am acces la lumea formelor vizuale chiar daca aceasta exista fizic sau psihic ori matricial.

E foarte posibil ca portalul perceptiv si perceptivitatea in general, "capacitorul entitational", sa fie sau nu rezultanta fizicului, tot asa cum e posibil sa fie invers sau sa existe o simbioza.

Deductivii si intuitivii atasamentabili, pot fi atei sau credinciosi fara dureri de cap, "noi" insa avem un "spirit" liber care nu ne da pace, un spirit care aduce evolutia fara ca deductivii si intuitivii atasamentabili sa isi dea seama ca si ei sunt beneficiari ai lui.