Creatiile userilor - Proza

De unde si pe unde, catre incotro?

Asadar, dispozitia catre starea de gratie pe aspectul spiritului care te anima evolutiv (asa cum spuneam, multe sunt spiritele care ne anima, nu doar unul; care domina insa, acela ne reprezinta cel mai puternic), se dobandeste (daca nu o ai), prin lucrarea rezonantei cu toate cele ce duc spre spiritul gratiei in sensul "el libertador", e o lucrare a evlaviei.

Mai pe romaneste, "pofta vine mancand".

Daca nu ai tragere de inima, gaseste singur varianta spre care "inima" ta te trage si deschideti-o intru evolutia ta, tot asa cum ai deschis si alte spirite care te anima acum; ce stiu eu, catre profesia ta cu care totusi nu erai in rezonanta, catre shoping de care nu auzisesi cand aveai 5 ani, biliard, pescuit, numarat muste etc.

Recunosc, e un fel de impatimire, de viciere, de trezire a pasiunii, de hobby, numai ca o vom face veghind asupra noastra spre a nu deveni dependenti, deci spre a nu ajunge in situatia de a cadea in mare durere, suferinta, de se va intampla ca si aceasta sa se ia de la noi.

Va avertizez ca, "necunoscutul", ne poate la un moment dat lua orice, chiar si viata, cu atat mai mult unul dintre spiritele care ne anima, fie el si cel mai reprezentativ si daca suntem prea legati de el, daca nu e alt spirit care ne anima, altele, gata sa ii ia locul (intrucat discrepanta de atasament a fost prea mare intre el si celelalte), atunci afla acum cat nu e prea tarziu ca, aceasta nu a fost drepta socoteala in chivernisirea pe care ti-ai facut-o tie, nu ai fost echilibrat; ce vreau eu a spune? nu te dedica in nici un caz numai cultivarii gratiei ce esti (oricum fiecare lucreaza permanent, zi de zi, atat gratia-armonia cat si disonanta, fara a-si da sema, eu vorbesc insa de o lucrare in cunostinta de cauza, cu intentie constienta vadita si benevola), impleteste-o armonios cu altele, cu spiritul familistului, profesionistului, gospodarului, excursionistului, muzicianului, cititorului, telenovelistului sau orice catre care ai tu atractie sau asa a randuit viata; mereu sa te incerci pe tine a te lasa in lipsa lucrarii gratiei, a cultivarii ei, astfel incat sa vezi de poti rezista, de nu cumva atasamentul ti-a devenit conditionare, caz in care trebuie sa o rupi pe o perioda mai lunga spre a te dezlega, a dezradacina conditionarea ce te poate trimite in dependenta.

Nu am zis atasament ci conditionare, intrucat gratia fiind ceva pozitiv, constructiv sau pastrator de natural, spre deosebire de opusul ei, lipsa gratiei, disonanta cu natura lucrurilor, e "de dorit" iar noi, suntem ca niste magneti, nu avem cum sa nu ne atasam din cauza de emotional, orice tip de realitate, marunta sau majora, orice nimic al cotidianului, pana si orice gand, e insotit indeaprope de emotionalul ce e gata mereu "sa ne faca lipeala", sa ne cauzeze atasament.

Cred ca la nivel preconstient, nici nu are cum sa existe gand care sa nu fie inbalsamat in emotie, asta e omul, un computer din alta era, un computer chiar si emotional.

Dobandirea clipei prezent, o reduta mereu neatinsa

Daca scriu si scriu degeaba, daca "nu-mi intra-n cap", ce sa fac?

Asta e.

Pana ce omul nu isi va castiga prezentul, tot frunza-n vant se va numi, tot la cheremul gandurilor, emotiilor, imaginilor, inchipuirilor si desigur al faptelor care sunt hotarate de aspectele sale distructive si disonante, va fi.

Prezentul e de fapt infim si nu stiu daca poate fi sesizat ca atare; noi obisnuim sa vorbim prostii, considerand ca prezentul il traim "acum" si ne raportam la el ca si cand ar tine 1 secunda, 10 sec, 5 minute, 14 minute, o ora, o zi etc.

Acuma nici nu ne vom raporta la infima clipa, infima fractiune de secunda, reprezentata de prezent, dar nici nu il vom interpreta ca tinand 1-10 secunde, e prea mult, in atatea secunde, emotionalul ne-a devorat deja.

Asa cum am scris de nenumarate ori dar de aplicat nu am fost in stare sa aplic, reduta noastra e "cerul constiintei" (scriu luand ca referential conceptul materialist-psihist-spiritual al lumii), pana nu ne vom plasa intr-un "veghetor", un atentionator, care sa aiba capacitatea de a filtra fiecare secunda de constiinta (ca supraveghere semiconstienta asa cum facem si in privinta celor cotidiene, traversat strada, mersul printre alti pietoni, comportament in social, supravegherea bunei indepliniri a activitatilor zilnice etc.), nu vom dobandi libertatea fata de noi insine, fata de aspectele negative din noi si fata de orice aspect cu care nu am dori sa rezonam ca ratiuni intelepte, insa o facem ca animalute pofticioase, orgolioase si neputincioase.

Daca eu as fi in prezentul realitatii mele si ca veghetor, ca ratiune inteleapta, in privinta cenzurarii imputurilor ce tind spre ceea ce eu consider negativ, le-as sesiza imediat si le-as elimina sau deturna inainte ca ele sa intarzie secunde bune in constientul ce sunt si sa ma inrobeasca prin intristare, suparare, enervare, deprimare, veselie pierzatoare de cumpat si multe altele (posibile din lipsa cunoasterii si lucrarii profunzimilor noastre), toate cele enumerate fiind posibile din inalta parere de sine si alte fatete ale ei carora mereu le tin larg deschise portile prin care pot "sa ma invadeze dupa bunul plac".

Da' cum sa ajung eu asa de vigilent, asa de prezent, cand nimeni vrodata nu mi-a inclus in educatie asa ceva, cum?

E nevoie de un efort urias, de o lucrare zilnica, chiar permanenta si de multa ravna, asa cum numai la unii calugarii e intalnita, sau, asa cum cei ce se pregatesc intens pentru examene, au tendinta a face.

Acuma, si daca ai o asemenea ravna si nu prea ai reusite sau pur si simplu dispare obiectului activitatii tale, si tu cazi in deprimare, nu a fost drepta socoteala in chivernisirea ce ti-ai facut-o tie, mai bine cu masura, si pazindu-te sa nu cazi in asteptari, motivat dar fara asteptari, deoarece asteptarile neimplinite trantesc pe lucratorul neexperimentat, de nu se vede.

Poate e de folos si o mantra, la mine nu a mers niciodata nimic cu mantrele, dar eu sunt cam refractar preconstient la repetational, la obisnuintele zilnice, probabil ca sunt un lenes.

Macar citirile despre cele de care scriu si tot ar mai inmuia inima noastra cea invartosata de atata denaturare, ar duce-o catre ceva gen pietate fata de gratia ce fiecare dintre noi este (nu in sens spiritual-religios o spun).

Si daca ar fi imposibil, dar nu e, stim foarte bine cum lucreaza orice om, e foarte atent la ceea ce face astfel incat sa nu greseasca, mai ales daca lucreaza intr-un mediu care implica pericol iminent sau chiar pericol ca greselile sale sa aiba repercusiuni (pana si la calcule daca gresesti esti bun de plata); ok. gresim, se mai intampla, dar atentia focalizeaza intens activitatea noastra astfel incat sa nu facem prostii, sa nu ne ardem, intoxicam, lovim, taiem, sa nu ne producem daune noua sau altora; eh, asa trebuie sa ne devina supravegherea cotidianului, permanenta si foarte atenta, pentru a nu da voie gandurilor sa devina negative din perspectiva umana si sa ne devina tradatori fiintiali prin inlesnirea invadarii noastre de catre emotii.

Si de se va fi intamplat asta, mai este scapare, anume print rabdare, ea fiind o lucrare, un exercitiu de lunga durata in privinta obisnuiri de a avea rabdare inainte de a lua decizii, ea e un foarte bun companion al lucratorului si ne salveaza atunci cand "granicerii" (veghetorul) a dat gres si cerul constiintei a fost deja invadat de gandurile si emotiile distructive de naturalete simpla.

Nu conteaza ce vezi, conteaza ce crezi tu ca vezi

Acum desigur, nu spun ca nu conteaza daca vezi o basculanta ce se indrepta cu 100 de km/ora direct spre tine, daca tu interpretezi ca e o pasare, sau daca vezi un lup in preajma ta, in libertate si tu interprertezi ca e un iepure, astea conteaza desigur.

Am scris de asa multe ori incat pare o obsesie, nu conteaza ce e realitatea, conteaza ce crezi tu ca este acea realitate, in sensul, "impresionarea proprie e sursa problemelor noastre".

Daca vad doi dovleci, dar eu am impresia ca e un "cur" al sexului opus, asta voi decela si ma voi impresiona artistic si pe emotional nu numai pe conceptual.

Suntem mai ceva decat niste lupi flamanzi ce urmaresc cu o "insistenta devoratoare" prada, da, asa suntem noi in privinta conceptualului, tot ce sesizam, interpretam imediat, intr-o clipita, sub forma pe care acumularile noastre ne-o faciliteaza (e majoritar automata schema functionala; fiecare cu traista sa de acumulari si dotari interpretative desigur).

La fel de devoratoar aproape, e si emotionalul, nici nu avem vreme sa constientizam ce ne-a pocnit senzitiv, ca, dupa conceptualul interpretativ, urmeaza la o fractiune e secunda si emotionalul.

Deaia vorbesc in van espre castigarea clipei prezent, clipa in care inca avanpostul libertatii noastre nu a cazut "in mainile" asediatorilor informational-emotionali.

Cunoasterea (in sensul limitativ dat de DEX) si empatia cu realitatea sesizata care ne faciliteaza "o viata de trait", sunt ingrediente ce completeaza pe acest "a vietui", fara ele nu se poate, asa functionam, insa nu e imposibil sa fim si noi acolo, in prezentul matriciator de realitate, acolo unde se ia decizia in privinta a ce anume e acea sesizare, perceptie, informatie, care sa fie sensul pe care i-l vom da; na acuma, binenteles ca noi suntem acolo oricum, dar suntem ca niste "fatalaii", ca niste moluste, sau mai degraba ca niste haine-n cuier, totul se face fara acordul nostru in cunostinta de cauza, asa ne-am obisnuit printr-o repetare de mii de ori pe zi a aceluias ritual, an dupa an, o viata, in privinta a milioane de informatii urmate de emotional, care se structureaza permanent din sesizare in interpretari proprii.

Nu vorbesc despre ceea e numim instincte si inconstient, ci de constient si eventual de preconstient.

Nu am cum sa fiu acolo, in dimensiunea "clipa prezent", atata vreme cat eu ma identific si ma complac permanent in a fi orice aspect ce ma constituie, numai eu "paldinul" vigilent, nu (veghetorul gratiei, purtatorul de grija).

Triada de aur - prezentul-prezenta-gratia

Sunt trei elemente de baza de care se cuvine profund constientizata orice entitate constienta de sine, inca din frageda realitizare:

1 - Prezentul.

2 - Prezenta.

3 - Lucrarea.

- Cum scriam si in zilele din urma, prezentul il traim oricum, dar nu o constientizam (de unde reiese ca traim oricum prezentul, am dezvoltat cu ceva mai mult timp in urma).

Educatia in a ne dezvolta atentia la prezent, cel putin la nivelul intervalului 1-10 secunde, adica sa nu iesim din focusarea ramurii de atentie alocata supravegherii prezentului, mai mult de cateva secunde, si asa e mult, dar e ceva), ar trebui sa fie una dintre primele sarcini ale celor numiti parinti; s-ar cuveni sa devina asa un act reflex, cum ar fi vorbirea sau mersul biped, nu isi pune un adult problema ca nu poate sa vorbesca sau sa merga oricand, vine de la sine; de fapt ar trebui sa fie ca respiratia.

- Prezenta in prezent, este de asemenea un act bazal al entitatilor ce suntem.

Pentru asta, fiece entitate in ceea ce numim "copilaria sa", este potrivit a fi educata intru a se identifica cu sine pe cel mai bazal, natural si simplu nivel al sau, acela de capacitor experimentator de realitate (am scris arhisuficient; primul act de experimentare a starilor de realitate, este starea de a fi a sa, ceea ce unii numesc constiinta de sine; insa termenul constiinta a primit multe valente fiind actualmente denaturat), pentru a intelege de la ce porneste el, in a ajunge om; altfel, entitatile-copil, se ratacesc in entitate-om, asa cum la acest moment ne aflam toti cei 7 miliarde de entitati om si cum a fost toata umanitatea "de cand lumea si pamantul" (am scris mereu, acord prezumtia de entitati constiente de sine, tuturor oamenilor, asta nu insemna ca nu sunt constient de faptul ca, eu imi traiesc doar mie, "constiita" de sine, singurul de care sunt constient efectiv, sunt eu).

Asta il va ajuta mai tarziu sa nu se lase posedat de multele aspecte ale trairilor umane, care ii vor invada bazalitatea, sa isi traiasca viata dar sa nu uite niciodata ca el e actorul vietii, nu personajele cotidiene sau de lunga insotire, pe care le interpreteaza.

Oricat ai fi de copil, parinte, sot, prieten, frate, vecin, medic, mecanic, pescar, sofer, microbist, oricat ai fi indragostitul, fricosul, durul, arogantul, smeritul, suparatul, suferindul, veselul, fericitul, lacomul, milostivul, artistul, pramatia, cultul, prostul, inteligentul, corpul fizic sau psihicul, trairile inalte tipice sau atipice, puterea tipica sau atipica, revelatia, inspiratia sau intuitia, gandul sau emotia etc, etc, etc; tu esti acestea intr-un plan secundar, le experimentezi ca si capacitor de experimentat stari de realitate, tu esti insa in primul rand capacitorul, asta nu ai voie sa nu fii educat si sa uiti vreodata, deoarece e cadere in uitare de sine (singura, cea ma bazala, naturala, simpla si legitima posedare, e posedarea de a fi a capacitorului de experimentat stari de realitate), si, cazi in alte posedari ca noi toti de altfel (cele enumerate si neenumeratele, de mai sus), ba cazi in unele atipice.

Apoi vom fi educati sa unim prezentul cu prezenta de sine, adica sa ne dobandim starea cea mai natural cu putina, starea nedenaturata de capacitor experimentator de stari de realitate, care le experimenteaza in cunostinta de cauza, le traieste prezentul sau mai corect isi traieste prezentul starilor de realitate experimentate, fara sa piarda vreo clipa din vedere cine e el bazal in cea mai bazala stare de realitate.

Asa cum scriam candva, suntem si corpul fizic cu multitudinea de componente constitutive, suntem si psihicul cu tot alaiul ce il compune, suntem tot ce traim dar, in primul rand suntem ceva ce nimeni nu ne educa sa stim, suntem capacitorul bazal experiementator de stari de realitate, a carei prima experimentare, prima constatare, este accea de a fi constient de el insusi ca existenta.

Eh, aici e o lucrare destul de ampla, intrucat a trezi pe cineva in a se identifica cu sine bazal, e un fenomen, mai ales ca intrinsecitatea asta are un spectru larg, de la intuitia de a fi, specifica mai mult sau mai putin oricui (in sensul ca toti ne dam seama de asta intrucatva), pana la trairea efectiva a intrinsecitatii de sine, a intrinsecitatii de a fi (capacitorul in primul sau act de realitizare, actul de a fi, actul de a fi constient de sine), ceea ce nu e tocmai un fenomen tipic.

- Lucrarea gratiei- e acea activitate permanenta in care, te-ai identificat bazal ca fiind capacitorul, ai invatat sa traiesti in prezent si sa unesti pe cele doua, constientizand profund si permanent asta unire, intr-o focusare de atentie veghetoare, intr-o matrice (care altfel exista oricum, dar era diforma, handicapata, monstruoasa ce ti-ar (ti-ai) fi lucrat distructiva in necunostinta de cauza) si inveti tot mereu, diferenta dintre gratie si lipsa gratiei, de fapt inveti sa te mentii in gratie.

Lucrarea gratiei se cade a fi acelasi lucru cu viata noastra, contopite in a fi una, viata noastra sa fie o permanenta slava adusa gratiei ce suntem; o sa dau cel mai banal exemplu: a iti lucra gratia pe sanatate, insemna sa iti mentii sanatatea, sa fii sanatos ingrijindu-te de cele ce depind de tine (vezi indeosebi alimentatia si excesele de toate felurile, nu doar cele alimentare) si sa nu uitam, in cadrul gratiei intra si echilibrul nehabotnicizat (am scris).

Aceasta e corola de aur a entitatii ce fiecare suntem, triada pentru care existam - Prezentul-Prezenta-Gratia, eliberatoarea celor inrobiti si calauzitoarea in libertate a tuturor (atat cat va fi permitand, starea generala de realitate in care ne constatam si care ne constatam.

Suntem o realitate totala, dar eu (oricine as fi), sunt triada mentionata.

Nu e usor de inteles ce reprezinta fiecare din cele trei si toate la un loc, iar de atins e cu mult mai greu (in modul tipic), deoarece in mediul in care existam, nu e nimeni care sa ne fi educat in acest sens, inca de la aparitia noastra.

Omul e un bou - 2

Intrucat imi suna cunoscut aceasta exprimare: "omul e un bou", i-am zis 2.

Ce vreau eu a spune nu tine de a jigni pe cineva, dar ma rog, daca unii se vor simti jigniti, ..., asta e, "fiecare pasare pe limba ei piere".

Eu cel ce scriu cantitav aproape ca un scriitor autentic, pe toate temele despre care am scris s-au despre care nu am scris dar le-am "rasnit" si mi le-am insusit in momentele inspirativ-creatoare sau de alta natura, fie pe perioade scurte, fie mai lungi, sunt un mare bou, la fel cum esti si tu in privinta celor pe care le rasnesti si ti le insusesti si asa cum e fiecare dintre cei ce sunt numiti oameni.

De ce suntem noi niste vaci si boi?

Din cauza de perspectiva limitata, din cauza de viziune ingusta, de aceea.

Ce pot sa fac pentru a iesi din a fi bou sau vaca?

Pai ce sa faci, ca nu iti prea poti depasi veacul in care traiesti, cat de mult ai evolua tu fata de altii, nu le-o poti lua inainte cu 100, 1000 sau 1 milion de ani, dar si de ai face-o, iti dai tu sema cu cat ar fi mai evoluat decat tine in toate privintele, unul care e inaintea ta cu 14 miliarde de ani? la ce cunostere a ajuns? ce principii referitor la existentialitate si ce descoperiri tehnice iau devenit accesibile (dar oare in atata evolutie, mai exista tehnica si tehnologie sau acestea sunt apanaje ale erelor, epocilor primitive in care si noi ne aflam)?

Iti dai sema cat de bou esti tu vizavi de el?

Daca nu iti dai seama esti bou cu zurgalai.

Singurul, pe care il avem de facut, e scuturarea, trezirea din dulcea amagire a lui "a sti" si a lui "a valora", stim si valoram pe dracu', niste larve.

Aceasta deschidere e singura ce ne mentine libertatea (cata va fi fiind ea in tipul de realitate ce ne e existenta asta in care ne-am constatat picati) vizavi de atat de "necesarele" certitudini, pe care desi chiar si cei ce avem impresia ca nu le absolutizam, le aplicam totusi in viata cotidiana, din perspectiva celui ce le absolutizeaza, le venereaza; punctul personal de vedere, nemarcat de vegherea deschiderii, e marele, sublimul dumnezeu al tuturor boilor si vacilor ce suntem.

Lamentarea pe ogoare din data de 4.04.2013

Sunt permanent dominat (animat) de altceva decat de spiritul de a fi al capacitorului experimentator de stari de realitate si decat spiritul gratiei.

Desigur ca spirit de a fi nu as putea decat sa ma constat cat mai intrinsec a fi, fara nici un alt atribut, ca spirit al gratiei, as putea insa sa ma constat gratia, armonia, constructiva, intelepciunea, iubirea aia trambitata atata, dar nu, eu sunt sclavul educatiei acestei stari de realitate-umanitate, care m-a invatat sa fiu orice, numai sa nu fiu naturaletea.

Sunt animat de spiritul de a ma contra cu altii, de a ma arata mai destept, mai intelept, mai dotat, de a-mi etala superioritatea in gandire, de a ma impune, de a face ca mine, de spiritul nerabdarii, al lenei (sau zelului), al poftelor, al fricilor, al orgoliului, vanitatii, nemultumirii, umilintei, angoaselor, stresului, neputintelor, micimii, neimplinirii, frustrarilor, placerilor, hazului, de spiritul coplesitor al fizicitatii (cu toate subspiritele sale), de spiritul psihicitatii (cu toate subspiritele sale).

Sunt prizonierul marelui spirit de sistem, spiritul de sistem omul ce am devenit (la fel esti si tu, oricine ai fi); preocupat de stiinta, religia, spiritualitatea si in fond de cotidianul sau de fiinta preistorica ce e, suntem niste animale extrem de rudimentare.

Spiritul de sistem intotdeauna isi va asuprii parintii si constituentii, el se naste prin "uciderea" parintilor sai si se hraneste din ei.

Odata creat sistemul, spiritul lui va anima hominidele ce il compun si le va manipula prin ele insele, in sensul ca, el exista prin existenta constituentilor sai, e practic nemuritor, traind atata vreme cat e transmis din generatie in generatie.

Orice spiritu de sistem e ca o molima, numai prin masuri complet radicale, poate fi eradicat.

Problema e ca oamenii prin ei insisi sunt nascatori de spirite personale si impreuna, nascatori de spirite de sistem, chiar daca eradicheaza un spirit de sistem, automat, alt (urmatorul) spirit de sistem, personal sau colectiv, ii va lua locul.

Eu caut sa inlocuiesc spiritul (aspectul, felul de a fi) general care ma anima (prin inlocuirea subspiritelor care il anima pe el, adica de fapt tot pe mine) si care ma duce spre distructiva personala (inclusiv prin distructiva sociala), cu spiritul gratiei (in care consider ca e inclus si capacitorul experimentator de stari de realitate, cu primul spirit ce il anima, de fapt ce ma anima, adica spiritul de a fi, simplu, bazal si fara nici un fel de atribute).

Nu prea imi reuseste insa, obisnuinta de a fi eu insumi, cel ce am devenit in atata amar de viata, de a ma manifesta in spiritul celor distructive enumerate mai sus, e asa de mare, asa inradacinata incat, imi pare imposibila detasarea de ele, sunt efectiv vicii, si macar de ar fi vicii de procedura, dar nu, sunt efectiv educationale si autoeducationale, sunt si suntem viciati a fi oameni.

Stiu ca pentru o asemenea abordare voi fi paria pentru toti, asta e insa, suntem niste drogati cu un stil de viata, de impresionare cu stari de realitate, ce tine de o epoca despre care viitorimea de peste mii de ani, isi va aduce aminte in cel mai fericit caz cu tristete, dar eu cred ca o va face cu greata, o epoca a unei inapoieri antologice, a obscurantismului, a unui privitivism colosal, epoca in care spiritul gratiei este sluga la stapanul capcaun hominidul.

Din scriei ca cea de azi, unii mai grabnici, pot trage concluzii pripite, "hei-rupismul", tavalugitul, oportunismul, radicalismul, ..., nu sunt gratie, atentie la cumpatare, la cumpanire, eu cultiv spiritul gratiei.

Binenteles ca scrierea aceasta si in general ceea ce scriu, nu e in spiritul gratiei, intrucat, eu nu prea sunt animat de spiritul gratiei, eu deabia inteleg ce e spiritul gratiei, cum oare sa o pot deja aplica in fapta? asta e o revolutie in educatia generala a umanitatii, deabia atunci cand cunoasterea mea ar inlocui toata educatia copiilor de la aparitia lor, s-ar ivi cu adevarat primii oameni animati de un spirit al gratiei suficient de puternic, incat sa corespunda cu ceea ce voi v-ati astepta sa vedeti la mine; eu am trait in epoca asta mizerabila (ca si voi), sunt profund viciat de a fi omul acestui stil educational stiintific, religios, spiritual si cotidian, mi-am ratat sansa prin faptul ca m-am "nascut" mult prea devreme (mereu am regretat asta).

Plantuta optimismului

Ce e aceasta?

Un aspect din multitudinea pe care ne e cu putinta a-l experimenta.

Optimismul e o stare de spirit de care poti beneficia mai mult sau mai putin, tot asa cum si de orice alta stare poti beneficia.

De ce nu sunt optimist?

Intrucat deschiderea mea preconstienta catre optimism e foarte obturata.

Cine o obtureaza?

Tesatura distructiva pe care o cultivi reflex prin modul de viata actual, datorat constructiei educationale ce esti.

Binenteles ca orice a avut loc in viata ta te-au influenta spre a avea parte de optimism in aceasta etapa in masura in care ai parte.

Asa cum, e posibil sa te urasti sau sa nu te (mai) urasti pe tine, sa te macine sau nu angoasa fricii de viitor, sa ai sau nu liniste in aceleasi conditii de viata, tot asa a fi sau a nu fi un optimist, tine ce-i drept de o multitudine de factori dar, e evident ca tine si de a avea pur si simplu starea, indiferent de ceilati factori.

Asta e una din marile diferente intre un om trezit la realitate si unul ce doarme desi traieste, in timp ce al doilea traieste toate beneficiile de care dispune, fara a le constientiza beneficitatea, fara a isi da seama de ele, fara a le aprecia si onora cu respectul sau, cel dintai le observa, le pretuieste cum se cuvine, se ingrijeste de ele, le cultiva, le hraneste, le protejeaza, e prietenul lor si nu le lasa la greu, nu le saboteaza, adica nu se distruge pe sine.

Plantuta optimismului, ca toate beneficiile, rasare, creste si infloreste acolo unde se intrunesc conditiile propice, tot asa cum si celelalte "plantutele beneficii" o fac si tot asa cum o fac si "buruienile distructivei".

Spune-mi ce culturi semeni zilnic, ca sa iti spun ce recolte urmeaza.

Diferentele sunt desigur uriase intre vietile noastre, dar si optimismul sau alte plante, pot sa infloreasca nu numai acolo unde indestularea si lipsa de griji e la ea acasa de la sine si fara osteneala, tot asa cum intelepciunea nu e apanajul scolarizarii institutionalizate, al studiilor cu care ne mandrim.

Cultivarea unei stari de spirit potrivite, rodeste multe, printre care si optimismul.

Si acea stare de spirit e una a armoniei cu tine insuti, a linistii tale, a impacarii tale cu tine; daca esti in conflict cu tine, cu cat mai mult esti in conflict, cu atat mai mult nu te ingrijesti de plantele gradinii tale si ele se vor deteriora cu timpul, se vor ofili si vor muri, iar in locul lor vor rasarii buruienile care te vor inteleni pana ce vei deveni o parloaga.

Cand am spus armonie cu tine insuti, ma refer desigur si la armonia cu semenii, intrucat armonia sau lipsa armonizarii cu ei, unde o constati?

O constati tot in viata ta, esti tot tu, tot pe tine te macina (poate si pe ei dar tu te traiesti pe tine), sa ne straduim sa nu atucem distructiva in casa noastra, in noi insine, sa nu dam foc lui acasa al nostru din cauza unui "in afara"; acuma, nu se va intelege de aici ca indemn la "a ii baga in masa pe ceilati" si a fi interesat doar de mine; daca asta se intelege insemna ca nu m-am exprimat clar; nu poti sa ii bagi in masa pe altii deoarece, trairea de ai baga in masa, tu, o traiesti in tine fata de aspectele "ceilalti" din tine, altfel zis, tot te sabotezi, tot iti faci tie rau pe aceste aspecte din tine, si, tot bagandu-i in masa pe "ei" din tine de fapt, cultivi un spirit "al bagatului in masa a celorlalti"; toate bune si frumoase numai ca oriunde te-ai duce vei avea parte de "ceilalti", altii poate dar algoritmii tai, spiritul acesta ce te anima, te va mentine mereu in conflict cu "ceilalti", intrucat face parte din tine, iar de tine nu poti scapa decat resetandu-te, remodelandu-te.

Cand incepe sa prisoseasca armonia cu tine insuti, incepe si optimismul tau sa devina evident "in ochii altora", astfel de la ei auzi ca esti optimist, tot asa cum poti afla si daca esti pesimist.

Linistea si iubirea

Linistea

Omul in general se limiteaza la a intelege prin liniste, ceva superficial, nu aprofundeaza problema.

Pentru a ne da seama ce e linistea omului, trebuie sa ii intelegem extremele; o extrema e reprezentata de omul foarte agitat, energic, in speta omul ideal al economiei de piata, in care musteste activitatea de toate felurile, inclusiv de gandire, veneratorul muncii (actiunii) in sine, cealalta extrema, un om foarte introvertit intentionat, in cunostinta de cauza, care se retrage cat mai mult din activitati, din imprastiere, din agitatie, "din ale lumii", tinzand catre suprema liniste, linistea de a fi, linistea in care esti doar tu cel ce esti constient de tine, ceea ce in religie se numeste isihia (desigur ma refer la esenta nu la partea doctrinara specifica crestinismului).

E o diferenta uriasa intre linistea de a fi, si linistea de a tacea din gura sau de a tacea de fapte, de activitate.

Daca nu iti tac gandurile, geaba, tot in neliniste te vei afla permanent, sporavaila din minte e un iarmaroc care nu iti da pace nicicum dar, retragerea cat mai mult din cele "exterioare", din contactul cu multi oameni, din vorbirea a vrute si nevrute, mai domoleste fierberea din tine.

Linistea de a fi, e acea stare in care te afli atat de adancit in tine insuti, incat inceteaza pana si gandurile, imaginile, inchipuirile si chiar numitul fiziologic, sa te mai informatizeze, te afli intr-o pace deplina, nimic, dar nimic nici din cele presupuse de dorit (nici chiar viziuni, revelatii, iluminare, rapire, trairi inalte) nu te tulbura, esti doar tu "a fiul", fiu al necunoscutului, al neantalitatii, al capacitatii de experimentat realitate (atentie, capacitorul nu e neaparat insamantatorul rezultantei "a fi" constient de tine, tot asa cum nu stim daca acesta capacitate experimetatoare provine din ea insasi ori nu).

Calea de mijloc e mereu cea mai potrivita pentru noi oamenii de rand.

Asadar primul pas e legatura cu cat mai putini in ceea ce numim exterior, in lume, apoi legatura cu cat mai putini in ceea ce numim interior, in tine insuti, in inima ta, in "constructia" ce esti, (constructia ce esti, corespondenta conceptul la care aderi in aceasta perioada in care te afli), iar pasul trei, contemplatia de "sine", acel sine asa de bazal incat e dezbracat de orice tip de experimentare de realitate in afara de realitatea de "a fi".

Linistea iti reda libertatea (cata o fi ea in realitatea asta).

Odata dobandita puternic libertatea, ea iti reda posibilitatea de expansiune, de "imprastiere" in ale lumii, e ceea ce se spune "iesirea la propovaduire" la momentul potrivit masurilor pe care le ai, intrucat te-ai redobandit pe tine insuti; ai grija de ceea ce ai dobandit, mereu vei fi erodat de apele experimentarii de realitate si mereu va exista tendinta de a te pierde iarasi pe tine, niciodata sa nu uiti de lucrarea contemplatiei de sine, "eu cu tine sunt oriunde-as fi" (adica eu cu mine insumi, atentia si "a fiul"-bazalitate).

Un alt "vehicul" ce te poate purta spre libertate, este:

Iubirea

Cand "dai" in iubire nimic nu te opreste sa fii liber, nu insemna ca ai "liniste sufleteasca", dar desi inlantuit, esti liber.

Iubirea (nu ma refer la iubirea de partener, ci la iubire in general), iti naste servitutea, adica benevol si cu draga inima te pui la dispozitia celorlalti (se poate ajunge pana acolo incat sa o faci neconditionat), servesti iubirea insasi, nu pe oameni, esti in spiritul iubirii si il venerezi prin servitutea fata de semeni, de natura, de univers si fata te tine desigur, esti insasi iubirea.

Deocamdata eu prefer linistea; nu ca as lepada iubirea insa, nu o vreau fara a o putea tine sub control, sa o dozez eu asa cum ma simt capabil a o purta, nu sa dea ea navala in mine si sa ma faca proasta si sclava "baietilor destepti" din religie si spiritualitate ori al sistemelor diferitelor grupari si tagme.

Cei doi actori ai realitatii totale

Asa cum am scris de foarte multe ori, in ecuatie avem 3 componente:

1 - mediul numit de mine necunoscut inca, neantalitate, potential etc.

2 - mediul realitate-existentiala de toate felurile, ce poate fi experimentata, constatata, consumata.

3 - mediul experimentator de realitate-existentiala si posibil experimentator de realitate-totala (deci inclusiv necunoscutul, partial sau total), capacitorul, materializatorul (in sens de mediu prin care, "mediul necunoscut" si "mediul realitate existentiala", se poate manifesta).

Eu ( ca si oricine e constient de sine dar ca si oricine are o existenta independenta de existenta mea sau a celor constienti de ei insisi) sunt prima existentializare (nu vorbesc decat din perspectiva mea de a fi) a capacitorului mediator de existentialitate, unitatea bazala a experimentat pe "a fi" constient de sine si acela sunt eu bazalul, e prima componenta a mediului realitate existentiala; capacitorul inainte de asta apartinea "mediului necunoscut" (tot asa cum sustinem apartenenta singularitatii stiintifice sau a lui dumnezeu).

Acuma nu insemna ca il experimenteaza (de fapt eu, nu il, nu ma experimentez) pe "a fi", total intrinsec (am detaliat cu alte ocazii).

Toata realitatea pe care eu o constat acum (ca si tine de altfel; daca ma citesti, presupun ca esti constient de tine), numita fizica, psihica, sufleteasca, spirituala, reprezinta continuarea capacitorului ajuns "a fi", de a experimenta realitate existentiala (stari fizice, psihice, ...).

Intrucat e evident potentialul neexplorat inca si tot mereu realitatea e presarata cu experiente inedite si chiar ciudate, suntem obligati sa recunoastem "mediul necunoscut", nu neaparat ca o existenta a universului cunoscut, evident, ci, ca pe un potential.

In concluzie, raman doua componente in ecuatie,

1 - "eu cel ce sunt constient de mine" intr-o oarecare masura a experimentarii acestei intrinsecitati (intrucat am constatat ca doar accidental ma pot experimenta ca a fi, total intrinsec),

si

2 - totalitatea mediului ce ramane daca ma detasez pe mine (cel ce sunt constient de mine) de el; desigur mediul ce ramane, include tot psihicul si fizicul cu care ma identific, toti oamenii si toata natura cu univers cu tot, plus "mediul necunoscut".

Acesta e fundamentul problemei: pozitionarea mea, a capacitorului devenit "a fi" constient de sine, vizavi de restul realitatii totale; negresit nu ma voi pozitiona decat pentru a intelege problema, in "a fi"-ul contemplativ, in rest merg si in identificare partiala cu eu cel ce gandeste, cel ce intelege, judeca, empatizeaza, cel ce e corp fizic etc (inca o data, una e sa constati fizicitatea si alta e sa o consideri existenta tabu; si pana la urma, nici nu conteaza asa mult daca fizicitatea exista sau nu, important e sa intelegem posibilitatea ca ea sa fie doar o constatare a mea (ta), "capacitor experimentator de realitate", devenit "a fi cel ce experimenteaza realitatea".

Scrierea de a zi e o pledoarie pentru pozitionarea mea (ta) vizavi de al doilea component(a) al realitatii; eu "capacitorul devenit a fi" nu sunt in relatie in primul rand cu o lume (adica cu fizico-psihicul cu care ma identific, fiintele, natura, ...) in intelesul dat in mod obisnuit, nu e potrivit sa ma consider in primul rand in relatie individuala cu fiecare element existential in parte (ma refer la cele cu care am tangenta), ci cu, acest tot ce se afla vizavi de mine, acest tot lume (inclusv necunoscutul).

E un fel de fatalism, adica sa iau realitatea totala (compusa din "realitate existentiala" si "necunoscut"), alta decat "eu cel ce sunt constient de mine", drept o singura entitate (nu o consider constienta de sine); suntem doar eu si ea, in rest, coborare in a experimenta.

Atentie, nici vorba de solipsism!

Ok. coboram, doar n-om sta ca legumele, dar sa fim constienti cine suntem fundamental si pe unde ratacim; viata e o ratacire atata vreme cat nu stim cine suntem bazal, pe unde umblam, cum si daca mai reusim sa ne intoarcem cat mai aproape e bazalitatea de a fi (nu neaparat total intrinsec, dar cat de cat).

Nu stiu daca sursa sunt eu, daca e ea sau una din componentele sale ori daca suntem amandoi, nici nu e relevant decat pentru orgoliu.

Cel mai important obiectiv, clarificarea identitatii intru detasarea de identitatile distructive

Dupa ce am stabilit "Regula nr. 1" a momenului, adica evitarea conflictului cu tine insuti pentru a te afla in "liniste", dupa ce am stabilit care e singura lucrare demna de urmat, anume "paza constiintei (intr-un sens cat mai apropiat "a fiului bazal"), acum stabilesc cel mai important aspect, clarificarea identitatii.

Cine e cel ce se straduieste, cine e cel ce dobandeste si pastreaza linistea?

Cine e cel pazeste constiinta?

Cine altcineva decat tot constiinta (tot mintea, tot "a fiul bazal" aflat pe niveluri minimale de experimentat realitatea, niveluri care sa ii permita "paza" sa de sine insusi, adica de aspectele de personalitate care au tendinta sa il duca in ratacirea distructiva).

De ce am pitrocit atata intelesul bazalitatii celei mai bazale posibile?

Pentru a ne da seama de unde sau pana unde e posibil de ajuns.

Desigur o bazalitate goala, nu mai reprezinta acel individ ce suntem fiecare dintre noi, totusi atata vreme cat "el" (e impropiu spus "el", personificarea si chiar identificarea a ceva total in afara spatiului, temporalitatii si entropiei e un artificiu de vorbire pentru a ne exprima) ca si capacitor de experimentat realitate (ce se afla in afara temporalitatii si spatialitatii, la fel ca si "singularitatea stiintifica" sau ca si "dumnezeu", e acelasi cu ceea ce pot fi acestea, e una cu necunoscutul, cu nentalitatea potentiala, fiind sursa a experimentarii spatio-temporalitatii personale si a entropiei, a propriei existentialitati), experimenteaza primul si cel mai bazal act al unei realitati existentiale, actul de a fi, indiferent de identitatea si identitatile pe care le-ar pierde sau la care ar renunta, ramane in acesta ultima identificare, identificarea dea fi, de a-si da seama de sine insusi, de a se considera tot el, nu pierde continumul, desi, pentru toti ceilalti din jur, doar identitatea corporala si cea psihica (individualitatea si personalitatea), constituie modalitati de al recunoaste, de al identifica, pentru "cel ce e constient de sine", ultima identitatea inainte de dezintegrare este aceea de "a fi", reflectarea in sine insusi doar a actului de a fi (constiinta se autoreflecta, in cea mai simpla unitatea a sa anume sinele, sau, altfel spus, mintea se reflecta iar reflectarea sa este primul act de constiinta, are loc prima capacitare a "potentialului necunoscut", a "capacitorului de experimentat realitate" si totodata primul act existential, primul act de existenta, inceputul reflectarii de ceva in cineva, inceputul a ceea ce azi numim viata omului si aceasta existenta careia ii acordam prezumtia de independenta vizavi de existenta omului si a umanitatii, tot asa cum o acordam umanitatii vizavi de om si omului vizavi de "a fi".

Dupa ce am stabilit identitatea dincolo de orice identificare obisnuita, e momentul sa intelegem cat de departe ne aflam fata de aceasta cea mai bazala identificare posibila, precum si faptul ca scopul nostru nu e neaparat o asemenea identificare de "leguma", decat intru clarificarea identitatii.

Nimeni nu reuseste performanta de a se detasa de propriul corp sau de propriul psihic si nici nu e de dorit decat pentru a intelege "a fiul".

Insa, asa cum am mai spus, toata viata noastra (a mea, a ta), toata existenta de orice fel (inclusiv propriul corp si psihic), o experimentam in ceea ce "sunt(em)", indiferent daca ea exista sau nu si in afara noastra (in afara mea sau a ta ca prim act existential, actul de "a fi" al capacitorului-singularitate experimentator de realitate).

Aceasta "viata", a capatat valente ratacitoare pentru identitatile mele (tale, noastre), cu atat mai ratacitoare cu cat identitatile mele sunt mai aproape de bazalitatea de a fi.

Adica, pentru identitatea individuala reprezinta "o ratacire" identificarea cu personalitatea, intrucat personalitatea fiind o conventie materilista si spirituala care il trimite pe "omul a fi" in a se identifica fatal cu "omul fizico-psihic", il face pe acesta sa uite de aspectele sale individuale, mai bazale decat cele de personalitate, in sensul ca, eu (tu) sunt in primul rand cel ce experimenteaza gandirea si emotionalul (indiferent la ce tip de concept-conventie aleasa ca referential ma voi raporta) si deabia dupa aia sunt si cel ce gandeste pozitiv sau negativ, cel ce se bucura sau se intristeaza.

Despre identitateatea cu fizicitatea proprie nici nu are rost sa reamintesc, suntem total subordonati acesteia prin confundarea constatarii starii de fizicitate impreuna cu toate manifestarile specifice, cu insasi existenta ei tabu (nici nu conteaza daca fizicitatea e o realitate sau doar o traire, insa e imperios necesar sa intelegem si posibilitatea ca fizicitatea sa fie doar o "traire" sau sa fie o altfel de dimensionalitate decat consideram noi pana acum, sa intelegem posibilitatea de a ne raporta in alt mod la ea, altfel ramanem inr-o libertate foarte limitata, suntem si vom fi manipulati de noi insine in identificarile proprii de personalitate limitata sau de catre altii, la fel de rataciti in propriile personalitati limitate prin intermediul carora valorizeaza, prin care proclama norme etice si morale, civile si penale, spirituale si religioase, politice si de bisnice, personale sau colective).

Nu termenii utilizati conteaza ci, sensul atribuit; o personalitate care intelege ce scriu (nu mai spun daca si constientizeaza puternic), nu mai e o personalitate la fel de limitata, ci una care si-a inteles individualitatea si a integrat-o, s-a armonizat si mai profund cu sine decat era pana atunci.

Nu duc o campanie impotriva personalitatii, a psihismului sau a fizicismului, incerc sa le fac compatibile cu intrebarile fara raspunsuri.

Revenind; toata realitatea noastra e o ratacire in cercul placere-durere, in vortexul-perpetum mobile placere-durere.

Cel mai important este detasarea, iesirea din acesta si asezarea in pace, in linistire.

Nu o sa ma apuc eu acuma sa scriu despre iesirea totala din starea de fizicitate, ar fi aberant, nu am asemenea masuri; e posibil insa sa scriu despre lipirea sau dezlipirea mintii de actele de fizicitate, adica, una e sa te tai foarte tare si sa te "penetreze" o durere la care nici o fiinta nu ar ramane "nemiscata", si cu totul altceva este sa iti lipesti mintea de o stare de realitate numita durere (suferinta fizica; la fel e si pe latura psihica si nu numai in privinta durerilor), amplificand-o in virtutea diferitelor obisnuinte sau constructii mentale.

Cand nu-mi convine ceva, aia e tentatia spre fuga; cand evit ceva ce nu-mi convine, aia e deja fuga de durere, in placerea evitarii (nu o sa ma las "mancat de lupi" sau "ars de foc" fizic sau psihic, sa avem simtul masurii).

Detasarea de care vorbesc, reprezinta o stare in care constati si cumpanesti realitatea, ramanand insa neutru, nici nu fugi de durere nici nu imbratisezi placera, decat daca iei de buna voie, in deplina cunostinta de cauza, o hotarare in acest sens.

Mai mult, ai dobandit libertatea de a sta cat vrei in neutralitate si te poti folosi de inclinarea spre placere sau durere doar pentru a regla mersul realitatii, pentru ai explora potentialul, pentru a echilibra balantele realitatii.

Eu daca scriu despre acestea, nu inseamna ca am si masura faptica, tot asa cum, un analfabet care intelege literele alfabetului citite de cineva, nu inseamna automat poate si sa scrie sau sa citeasca, sa jongleze cu propozitiile si frazele, sa patrunda intelesul exprimarilor, nici vorba, mult exercitiu e necesar pentru aceasta.

Se cuvine noua a ajunge macar precum copacii care isi vad "de drum" si de e soare si de e inorat, daca nu cumva precum stancile, dar nu impietriti la "suflete" (atentie mare) ci, nemiscati nici de placere si nici de durere (atentie din nou, nici ca panourile publicitare nu e potrivit sa fim intrucat un vant mai puternic le spulbera).

Intrucat am cunoscut cine suntem bazal (a fiul) si care e cel mai important obiectiv (detasarea din vortexul placere-durere, dobandirea neutalitatatii), e musai sa intelegem si faptul ca o vom lucra in functie de masurile noastre, altfel "ne rupem".

Iata exemple banale: pot "sa nu dau in placerea poftirii" daca vad un obiect de mobilier de vanzare? da; pot sa nu dau in durere daca nu il cumpar sau in placere daca il cumpar? pot foarte usor; sotia mea poate? nu.

Ea la randu-i, poate sa nu dea in placerea orgolioasa urmata de placerea enervarii (in anumite situatii) ceea ce duce in durerea unui conflict, in suferinta? poate; eu pot? nu.

Cam despre asta scriu, despre detasarea de noi insine ca si constructii patimase de personalitate, nu despre detasarea in "a fi" si nici detasarea de aspecte indispensabile sau constructive, despre "a fi" vorbesc doar pentru a intelege cat mai profund problematica.

Ar fi ideala o detasare asa de mare incat nimic sa nu ne tulbure daca nu vrem sa experimentam acelea, nici placerile si nici durerile, dar macar sa dobandim noi o detasare suficienta, incat sa nu mai ne prindem in conflicte, in gandire negativa care atrage emotional distructiv.

Este colosala, fundamentala, diferenta intre detasarea de care scriu si nesimtire.

Imi dau seama ca la un moment dat am constientizat iminenta de a ma considera creatorul total al realitatii (mele), datorita "identificarii" de dincolo de existentialitate (de dincolo de primul act existential, actul de a fi), cu sursa a orice, cu "neantul"; in "neant" sunt una cu ceea ce unii considera "singularitatea stiintifica" si altii "dumnezeu"; a-mi aloca insa o asemenea identitate si a ma considera din acest motiv, responsabil si creator total al realitatii (mele), e mai aberant si mai S.F. pana si fata de "marile mele fabulatii" (din perspectiva altora) care vin sa dezintegreze-remodeleze toate tabuurile, conventiile si obisnuintele; nu poti aloca identificare la ceva necunoscut, inexistentei, poti doar sa ii atribui potentialitate, capacitate, intrucat nu stim nimic despre acest nimic deoarece din perspectiva noastra e, nimic cunoscut, perceput, experimentat.