Creatiile userilor - Proza

Exercitiu de a scoate sau nu starea de realitate din neutralitatea sa

La dentist.

Constat in impresionarea-mi proprie a acestui aspect al perceptivitatii ce imi constiuie realitatea (si care in totalitatea sa, ma constituie de fapt ca realitate), ca dentistul ar incerca sa ma paseze, pe anumite motive afisate (adica scot realitatea din neutralitatea ei; desigur se poate folosi expresia: "nu ii acord circumstante atenuante"; dar aceasta expresie e valabila numai in interactiunea cu pesoane, nu si cu obiecte, fenomene, natura).

Mai sa fie, gandesc eu, ce e asta?

Fac un efort, plec, alerg, aduc hartia ceruta si, datorita comportamentului meu, dentistul la randu-i, impresioneaza perceptivitatea sa realitate si imi spune ca sunt cam suspicios (si ea la randu-i, scoate realitatea din neutralitate, nu imi acorda circumstante atenuante sau, altfel spus, mi le acorda, dar agravante nu atenuante).

O fi, zic eu in sinea mea.

Acuma, cum necum, doamna stomatolog, trebuie sa scoata realitatea masea din neutralitatea clasica in care se afla, aia e treaba.

Dracie mare frate, se chinuie 15 min, 30 de min, 45 de minute (da' suspicios nevoie mare mai eram eu !!) si, intr-un final, dupa ce a obosit si ea si eu, apeleaza "din nou" (dupa cum va rezulta din dialogul lor), la "mentorul" ei.

Aceea a venit, a vazut si a scos-o (a extres imediat maseaua).

Dea dreac de nu e din doua una, ori am fost suspicios la greu, ori am avut dreptate la greu, adica ceva nu era in regula cu "dentista mea".

Daca e sa imi dau mie dreptate, e evident ca am inteles corect situatia si nu eram suspicios ci, comportamentul ei a fostul unul ciudat, unul de a evita extractia.

Se poate ca ea sa ma fi considerat suspicios intrucat nu credea posibil sa imi dau seama de subtilitatea cu care a actionat, prin urmare eram un suspicios in opinia ei de a-si supraestima capacitatea inselatoare si de a ma subaprecia pe mine; pentru mine insa era evident ca imi pune bete in roate, dar nu cunosteam motivatia, pana ce a devenit evident, anume, nu se pricepea la extractii, ii era groaza.

Daca e insa sa ii dau ei dreptate, sa ii acord circumstante atenuante pana in panzele albe, atunci ma intreb: "si daca a fost o intamplare, daca ea nu a procedat asa cum a facut-o pentru a evita sa ajunga a-mi extrage maseaua ci, intrucat altfel nu era posibil", atunci ar insemna sa fiu un "sfant", adica sa nu scot realitatea din neutralitate nici macar atunci cand faptele par evidente pentru "oricine nu e sfant".

Exercitiul statului cu tine insuti

E o mare problema sa stai cu tine intrucat, noi suntem educati sa facem mereu ceva.

Asa cum spuneam si cu alta ocazie, statul degeaba e blamat de societate, e considerat lene si, de cele mai multe ori asa si este.

Societatea inca e majoritar la nivelul de a considera lene, statul degeaba in privinta activitatilor fizice (productive desigur).

Lenea e de doua feluri, fizica, psihica (intelectuala, spirituala).

Eu azi insa, am ca tema "venerarea lenei".

Din micimea gratiei in care ne aflam cu voie si fara de voie, am ajuns in uitare totala fata de noi insine, si astfel, in nestiinta aprecierii constructive a "cenusaresei" iubiri de sine (egoismului pozitiv, cel ce ar trebui sa fie temelie pentru mult falfaitul, "sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti").

Omul de azi nu poate sa stea singur cu sine (degeaba), dar intr-un cat mai degeaba si fizic si psihic, sa nu faca nimic, sa nu munceasca, sa nu desfasoare nici o activitate fizica, intelectuala sau spirituala; nu, nu includ in tema pe a nu gandi deloc sau pe retragerea din perceptiile fiziologice, includ insa pe a nu te plictisi de tine stand degeaba vizavi de orice activitate obisnuita (ca exercitiu nu ca permaneta).

Cum oare e posibil sa ajungem la o asa mare denaturare incat sa ne plictisim de noi insine, sa nu reusim a sta cu noi insine, sa nu ne dorim a sta singuri (eu cu mine, adica eu singur de fapt)?

"Ma plictisesc, trebuie sa fac ceva", "inebunesc daca nu fac ceva", sunt mostre ale exprimarii noastre vizavi de entitatea ce suntem.

Fugim de noi insine, fugim de cele mai bazale, mai intrinseci caracteristici de a fi ceea ce suntem, facem tot ce putem sa nu ramanem singuri, sa nu ramanem cu noi insine.

De ce?

Deoarece educatia umanitatii e una ce cultiva altceva decat cunoasterea de sine; e cat se poate de neproductiv sa cultivi cunoasterea de sine, neproductiv in privinta profitului financiar contabil al familiei, firmei, institutiei, natiei, umanitatii.

E o mare plictiseala si irosire de timp sa stai degeaba (in plus realizarile, bunul mers al vietii, iti e direct conditionat de calitatea relatiilor tale sociale, de cultivarea lor), dar problema e, poti sa stai degeaba?

Nu, deoarece "demonii" educationali, algoritmii pe care ti ia-i inoculat in cunostinta de cauza sau nu, nu te lasa, te apuca toti dracii, "dai in balbaiala", te enervezi, "ti se urca piticii pe creier", nu ai stare (cum ziceam, "graba" si "mai binele", sunt motoare ale eficientei economiei de piata dar, sunt distrugatorii temeliei noastre personale).

Trebuie, trebuie, trebuie, pana intr-o zi cand se dovedeste ca, tot acest "trebuie" poate sa nu mai trebuie, intrucat te-a distrus si nu mai corespunzi nici unui trebuie, si atunci esti obligat sa stai singur cu tine (daca mai poti, daca "demonii" tai nu te devoreaza trimitandu-te sa prinzi muste sau sa scapi de tine).

Cine sa ne invete "echiparile si dezechiparile" de noi insine, astfel incat in orice stare de ralitate ne-am afla noi ca entitate experimentatoare de realitate, sa stim daca e cazul de a ramane in ea sau daca nu cumva e necesar sa ne dezechipam de ea si sa ne echipam cu alta.

Cine sa ne invete a nu ne mai confunda cu una sau alta din starile de realitate pe care le experimentam, a nu ne ma confunda cu suparatul sau bucurosul, nervosul sau calmul, entuziastul sau deprimatul, invingatorul sau perdantul, sanatosul sau bolnavul etc?

Ok, le experimentam insa, vai mie, nu facem din asta o problema existentiala, noi suntem altceva, noi nu suntem in primul rand starea respectiva, suntem ce-i drept suma starilor de realitate pe care le experimentam, dar nu suntem o stare anume si, in primul rand, suntem capacitoare de experiementat realitate, entitati experimentatoare a fenomenalei complexitati-realitate, pe care o numim omul si viata ce suntem si o traim (a se relua conceptul intrinsecitatii gradualizata de a fi).

E extrem de greu ca atunci cand te simti mizerabil, sau esti bolnav, sa te poti detasa de asta, daca insa te lasi, dus esti (nu mai zic daca si hranesti "demonul" ce te macina atunci, montandu-te practic spre amplificarea lui).

Nu dau metoda, de a sta cu tine, asta chiar e la tine daca o vrei, atata zic, daca nu poti, cauta si vezi de ce nu poti, "desfa in patru" firul cauzei, si pe cel al cauzei cauzei, pana ajungi la algoritmii devoratori de sine ce s-au constituit in vortexuri, in "animatoarele localului" ce ai devenit.

Ca deaia dadeam candva exemplul cu "batutul apei in piua", al "taierii frunzei la caini", de fapt exemplul lovirii unei buturugi cu un bat, cat e ziua de lunga, zi dupa zi, ca sa intelegem detasarea din ceea ce facem, in ceea ce suntem, tu nu esti cel ce pierde timpul, tu esti cel ce s-a castigat pe sine siesi, aia-i treaba.

Disimulare pozitiva - exercitiu

Este o lucrare disimulatoare, ce e totusi in spiritul gratiei, anume, acea metoda de lucru in care lasi de la tine pentru ca sa "zidesti" pe altul.

Ea consta in a te lasa intentionat dar nu pierzator intr-o anumita neputinta, in asa fel incat cel pe care "vrei sa-l folosesti" (sa-l ajuti in lucrarea lui fata de sine), sa simta nevoia de a face in asa fel incat sa te ajute el pe tine sa treci cu bine tentatia, neputinta.

Sa o luam pe aia de toate zilele si "foarte casnica".

Sa zicem ca poti sa iti domini suficient o anumita pofta culinara; daca vrei sa ajuti un membru din familie, ce e foarte tentat de aceeasi dorinta, sa sporeasca in lucrare vizavi de poftire, adica sa ajunga cat de cat si el (ea) sa faca fata tentatiei, e necesara foarte multa diplomatie astfel incat sa nu se prinda ce faci; ai grija, o sa isi dea sema imediat daca nu esti suficient de atent in felul de a te manifesta, trebuie sa o cam faci "pe bune", sa te cam lasi in pofta ca sa o convingi (atentie insa, ai masura sa o faci si apoi sa revii la nivelul de virtute pe care il aveai???).

Dupa ce te vede de cateva ori ca nu rezisti tentatiei (daca se poate nu "cadea in ispita" de cateva ori la rand, mai taieti voia, nu de alta dar s-ar putea sa cazi de adevaratelea), poti sa incerci lucrarea in sine, adica sa ii spui asa ca o rugaminte foarte subtila la inceput, sa te ajute protejandu-te de cele ce te duc pe tine in tentatie, intelegi?

Omul e mult mai binevoitor si mai saritor in a ajuta pe altul decat in a se ajuta pe sine, atunci cand e vorba de dorinte (tentatii) la care trebuie sa renunti(e), adica una e sa ii ceri sa renunte el la ceva si cu totul alta cand ii ceri sa te ajute cumva sa renunti tu.

Nu e o metoda care sa reuseasca din prima, e o lucrare diplomatica pe termen lung si nelimitata ca si potential de lucru, este insa o lucrare a intelepciunii, a dragostei (iubirii), armoniei, gratiei.

Durerile omului nimeni

Emotiile "ne trag clopotele".

Da', vorba aia, "rau cu rau, dar mai rau fara".

Ee he'!

Ce e durerea?

O suferinta.

Ce e suferinta?

O stare.

Cine sunt eu?

O entitate fizico-psihica (spirituala)

Ce e materia?

In care tip conceptual, in ce filozofie?

MATÉRIE, materii, s. f. 1. (În filozofia materialistă) Substanță concepută ca bază a tot ceea ce există; realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința omenească și care este reflectată de aceasta; diversitatea fenomenelor reprezentând diferite forme de mișcare ale acestei realități. Sursa: DEX '98 (1998)

Ce e psihicul?

Raportat la care concept?

Iata definitia in cadrul conventiei materialiste:

PSÍHIC, -Ă, psihici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. Formă specifică de reflectare a realității, produsă de activitatea sistemului nervos și prezentă la animalele superioare; totalitatea fenomenelor și a proceselor proprii acestei reflectări; structură sufletească proprie unui individ. 2. Adj. Care aparține psihicului (1), privitor la psihic. – Din germ. psychisch, fr. psychique.

Sursa: DEX '98 (1998)

Ce e constiinta?

CONȘTIÍNȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere.

...

Sursa: DEX '98 (1998)

CONȘTIÍNȚĂ ~e f. 1) Formă de reflectare psihică a realității, proprie oamenilor, produs al activității creierului uman.

...

Sursa: NODEX (2002)

CONȘTIÍNȚĂ s.f. 1. Forma cea mai înaltă, proprie omului, de reflectare a realității obiective, produs al materiei superior organizate -creierul uman- și al vieții sociale. ♦ Ansamblu de procese psihice variate, complexe, cuprinzând senzații, percepții, reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere.

...

Sursa: MDN (2000)

Mai e necesar sa vedem cum e definita fiinta umana?

Nu, tot DEX-ul e un produs al conventiei materialiste adoptata tabu, prin "ordonanta de urgenta" de catre cei ce ne conduc "destinele".

Si care e baiul?

Pai e un non sens; cum vii tu si impui conceptul materialitatii lumii, dar totodata sustii ca noi prin fenomenul psihic, prin fenomenul constiinta, suntem de fapt constienti de realitatea noastra de fiinte umane si de realitatea lumii?

Poftim?

Daca eu nu am cum sa constat efectiv materialitatea lumii, ci numai prin consumatia de informatia electro-chimica a neurotransmitatorilor (adica prin fenomenul constiinta), deci, "citesc si ma citesc o existenta" fara a o experimenta intrinsec, cum si de ce am ajuns noi asa de unanim indoctrinati de conventia materialitatii lumii si a entitatilor ce suntem?

Am tot explicat, nu asta e tema.

Binenteles ca e posibil ca noi si lumea sa fim exact asa cum defineste filozofia materialista (pe care orice adept al spiritualitatii a adoptat-o ca pe o certitudine absoluta evidenta zi de zi si clipa de clipa, ca doar cu totii ne constatam corpuri).

Problema e, redefinirea termenilor si mai ales, evidentiertea si a celorlalte concepte ce pot foarte bine sa ia locul materialismului.

In privinta conventiei materialitatii lumii, ea e gresita la acest moment, conceptul psihic-constiinta si (sau) conceptul retelelor neuronale, vin sa puna semnul intrebarii in privinta existentei cu adevarat a materiei; noi percepem ce? cumva intra in capacitatile perceptive ce suntem, fiintele si obiectele? nici vorba; asadar?

Pentru ca materialismul sa fie valid, e necesara adoptarea termenului constienta, in loc de constiinta; abandonarea intregului concept al psihismului si definirea constientei ca fiind o experimentare intrinsec gradualizata a lumii materiale, adica eu omul, sunt o entitate-conştienţă si tot ce experimentez, experimentez in mine insumi (si tu la fel, orcine esti).

Lumea e tot in mine, dar nu ca si constiinta, traire, reflectare (perceptii) doar a unei posibile (sau nu) realitati fizice exterioare sau proprie fiecaruia ci, este efectiv in mine ca materie.

Altfel conventia materialista se autoflageleaza, se contrazice singura (prin oameni desigur).

Ce m-am mai indepartat de tema!

Revenind:

Totul se reduce la durere si placere (hai sa spunem asa, grosso modo).

Frica e o durere, daca nu e placere.

Multe sunt asa de greu definibile incat pot trece ca neutre.

Dar, ce sunt toate?

Stari, aia sunt, stari.

Ce stari?

Stari de realitate.

De la ganduri si emotii-sentimente, la totalitatea senzatiilor, perceptiilor si tot alaiul psihicist si pana la fizicism, totul e stare de realitate a entitatii-capacitor de experimentat realitate ce sunt eu si probabil fiecare dintre voi.

Cine ne da de fapt dureri de cap?

Cine? Cine daca nu emotiile (sentimente inclus), a vazut docamdata careva, un robot sa se planga de ceva?

Bine dar poti sa numesti durerea fizica ca fiind emotie?

Deocamdata nu, atunci insa cand vom reusi sa construim roboti sentimentali, da.

Durerea e o stare emotionala primordiala, asa de "instinctualizata" incat e siameza cu starea de realitate fizica, si poate chiar cu starea de realitate gand, cu starea de realitate respiratie etc.

Ceea ce noi numim materie, este o stare e realitate (stari de realitate), un capacitor de experimentat realitate si e "instinctiva" prin sine insasi", se auto-defineste, se autoconstruieste, se autodetermina in functie de factorii de mediu in care sa formatat deja, altfel zis, evolueaza fara ca ceva sa fie neparat "hotarat" (proiectat) dinainte (nu ca nu ar fi posibila si varianta Inteligent Design, dar vorbeam mai sus despre materialitatea existentei).

Deci, emotiile ma devoreaza si nu ma lasa sa fiu liber (in masura in care exista libertate-n realitatea numita existenta).

Am, n-am treaba, de emotii nu pot scapa (nici nu cred ca e de dorit).

Acuma problema e, cum de hotaraste emotia in locul meu?

Eu sunt doar spectator la "romance" "de-a viata"?

Adica practic e viol, nu?

Daca eu nu imi dau consimtamantul?

Dar oare, chiar nu mi-l dau?

De dat mi-l dau, numai ca o fac fara stirea mea deoarece nu am fost educat sa sesizez asemenea subtilitati.

Un adult, isi da consimtamantul sa cada in emotie, intr-o fractiune de secunda si deaia nu observa ca si-a dat acordul.

Intelegeti, aprox. 1/10 dintr-o secunda ii e necesar unei emotii sa beneficieze de acordul tau tacit (nu mai zic daca o faci in cunostinta de cauza) ca sa te tarasca in imbuibarea cu ea (fie ea pozitiva sau negativa).

Si ce sa facem?

Ce dreak sa mai faci acuma dupa o viata de morfoleala.

Daca te tin balamalele, cultiva ceea ce eu am numit "veghetorul" (ratiunea inteleapta), astfel incat sa iti formezi un vortex veghetor asa de activ, asa de vigilent incat sa ofere constientului ce esti, informatia corecta in timp util (sa nu uitam ca omul inca e cel mai performant computer, dar nu e antrenat), un "veghetor" antrenat iti ofera (iti oferi de fapt, intrucat tot tu esti si veghetorul) informatia inainte ca tu sa dai acceptul caderii in emotie, iar daca tu ai lucrat "verticalitatea gratiei" (a nu se confunda in nici un caz cu perfectiunea, intrucat asta duce la distructiva personala nu la constructiva, nu duce la armonie daca ai tendinte prea mari si disonante, de perfectionare), intelege ce insemna gratia si ce insemna disonanta ce te duce in "dizgratie"si asa ca vei face la un moment dat alegeri intelepte si benefice tie si altora.

Si ce, daca nu am reactia de a nu da acceptul emotiei, in fractiunea aia de secunda, nu mai pot reveni?

Ba da, dar cu atat mai greu cu cat emotia-paianjan te insfaca si te imbalsameaza.

Si de reactionezi in acea fractiune de secunda, adica sesizezi atacul, daca nu ai ce gand pozitiv sa oferi instantaneu, reflex, geaba, tot "papica de emotie" esti.

Durerile omului nimeni - 2

Emotiile pot fi experimentate si de sine statator, in general insa noi experimentam starile de realitate numite emotii-sentimente, impreuna cu gandurile.

In viata de azi cu zi, tipica, nu prea avem tangenta cu emotiile decat in urma impresionarii cu ganduri, fie si ca urmare a unor imagini.

Emotia e un raspuns la comanda gand, care gand e un raspuns la comanda unui stimul, fie el (stimulul) acustic, vizual, tactil etc.

Uneori e posibil sa observam cum gandul nostru se simbiotizeaza tot mai mult cu emotia pana ce aceasta devine foarte puternica, majoritar insa, nu stim cand am fost stimulati, cand actiunea respectva a primit reactia noastra si cand a inceput declansarea emotiei, totul e fulgerator din cauza vortexurilor emotionale dobandite educational si chiar prin insasi realitizarea noastra ca oameni.

In mod normal (traditional) emotiile nu vin din senin, ele urmeaza gandurilor noastre, constientizate sau nu.

Eu am indicat in scrierea trecuta, urmarirea emotiei, considerand-o simbiotic legata de gand, poate era potrivit sa spun, gandul-emotie are nevoie de 1/10 sec. ca sa ne rapuna, timp in care se cuvine sa-l deturnam asa cum scriam.

E dificil de catalogat dorinta ca fiind emotie, ea face parte din categoria celor trei mari potrivnici ai libertatii noastre: nestiinta (necunoasterea), uitarea (daca am cunoscut vreodata ceea ce e gratia; de fapt toti stim ce e gratia insa nu constientizam, gratia e tot ceea ce functioneaza asa cum a fost lasat de natura realitatii; sub rezerva nivelului nostru evolutiv actual, in privinta intelegerii realitatii existentiale) si poftirea (dorinta).

Pentru simplificare insa, dorinta e o emotie, e cea care deschide calea celorlalte surate, adica: sesizezi, recunosti, gandesi (selectiv) intai preconstient de cele mai multe ori (de dorit sau nu), poftesti, cazi in emotional; si totul, in general, cu viteze ce aproape fac imperceptibila aceasta "schema logica" de functionare a noastra.

La vita e bella

La vita e bella?

De felul meu, adica pe modul de functionare tipic, nu sunt dotat cu o activa capacitate in savurarea frumusetii vietii, nu vad si nu simt frumosul si in general mirificul.

Asa sunt eu de la natura realitate, dar pana si eu imi dau sema de posibilitatea de a ajunge la anumite intelesuri referitor la realitate, care intelesuri pot inlesni beneficiarului o perspectiva mirifica in privinta realitatii.

Nu abordez mirificitatea de provenienta atipic inititiatica intrucat nu am acces la ea sau la cele ce o produc, desi acest gen de mirific e cu mult mai usor de atins, cu o singura coditie, sa dai semnale ca te faci de-al lor, sa rezonezi cu "dogmatica lor" si sa iei de bune trairile de care ai parte in contact cu ei.

E atata splendoare in toate cele existente, e atata "magie", incat sunt uimit de rudimenteriasmul meu functional, nu inteleg cum de nu ma "pocneste", nu ma "bombardeaza", nu ma asalteaza infinitatea minunatiilor existentiale.

Vietuiesc in mirific, si sunt mirificul, dar eu nu il observ, de ce oare?

Pentru ca nu am fost educat, nu m-am antrenat sa "vad" realitatea in acest gen de abordare, nu am cultivat asta.

Cine sa o faca daca nimeni pe lume (a mea) nu stie cum se face?

Intr-un film, o doamna matura spunea unei tinere ca, "sexul ajunge cu timpul ca si spalatul pe dinti"; asa se intampla cu toata realitatea pe care o experimentam, o luam ca un dat, ca ceva firesc, banal, de la sine, chiar daca initial poate a insemnat ceva special; cine are timp sa se aplece asupra ratiunii de a fi a fiecarei entitati existentiale cu care are tangenta, spre ai descoperii mirificitatea? e aiurea, noi nu adresam nici macar un gand intr-o viata intreaga, partilor de realitate ce ne compun ca entitate fizica, dara sa fie un gand inaltator, dar sa ne gandim astfel la cele ce compun realitatea lume (existenta)?

Te-ai gandit vreodata la degetul tau mic (mare)? cat timp? de ce? care e ratiunea sa de a fi? ce e? din ce? cum de e? din ce e compus? cum functioneaza? cine la inventat? cum de e posibil asa ceva din nimic? magie, curat magie.

Existenta insasi e ceva magic si nu o spun in sens mistic sau mistificator ci o spun ca cel ce e surprins de nesimtirea sa.

Nu imi e activata "capacitatea de simtitor" pe aceste aspecte si nici nu e de dorit daca asta s-ar face fara a mentine echilibrul functional total "entitational" (fiintial); o activare prea mare a anumitor simtiri fara o compensare si prin cresterea activarii pe alte aspecte functionale (vezi intelepciunea pe care unii o blameaza atata tocmai pentru ca ii impiedica in racolarea adeptilor viitori ), duce la o dereglare functionala a individului si de aici conflictele dintre cei ce urmeaza calea initierilor atipice si familiile lor (in general, ajunse foste familii).

DIVITIAE APUD SAPIENTEM VIRUM IN SERVITUTE SUNT, APUD STULTUM IN IMPERIO (lat.) bogăția este sclava omului înțelept și stăpâna celui prost – Seneca, „De vita beata”, 26, 1.

Sursa: DE (1993-2009)

Dreak, cine are nevoie de o asemenea intelepciune? o intelepciune ce te impiedica sa intri in mult trambitata servitute fara nici o rezerva logica.

Intelepciunea de care vorbeste Seneca e in final la fel de eficienta in a te pune in slujba comunitatii si, in fond, in slujba realitatii ce esti si din care faci parte, pe cat de eficiente sunt "simtirile" dobandite atipic, dar, este un mare dar, intelepciunea nu iti rapeste libertatea decizionala, nu face din tine un zombi sclav al simtamintelor, al trairilor atipice, inalte sau doar de constiinta extinsa.

Abandonarea intelepciunii e ultima frontiera in drumul spre sclavia totala si neconstientizata.

Acuma na, daca esti sclav dar tu te simti bine, care e problema?

Problema e familia, rudele, prietenii, cunoscutii, in fond, conflictul, ajungi in conflict cu ei; si? in fond si la urma urmei ce, tot asa fac si cei ce sunt racolati intru calugarie, lasa tata, lasa mama si se-'c de-i urmaza unui "Lui"; eh, dileme existentiale frate!

Sotia a cumparat un tablou "Asteptarea"; infatiseaza o tanara intr-o ipostaza oarecum sexi din perspectiva mea de a percepe realitatea, ma atrage, imi starneste intr-o oarecare masura gandul si pofta daca nu ignor mesajul captat de mine din acesta imagine; daca insa stau culcat si privesc peste cap tabloul, perspectiva mea in privinta realitatii se schimba, imaginea nu mai e asa o atractie, parca e o gramada de forme, de legume mari, dovleci, sfecle, pepeni galbeni si alte obiecte ce alcatuiesc un maldar.

Daca majoritar in viata mea as fi privit peste cap, as fi dobandit o rezonanta cu realitatea din perspectiva privitului peste cap si, ceea ce acum imi pare foarte normal, atunci mi s-ar fi parut cam nefiresc, cam greu de asimilat, respectiv atragatorul nu ar mai avea valentele actuale si neatragatorul poate ar fi fost atragator.

Eh, nu prea mi-a iesit exemplul, ideea e, totul tine de perspectiva asupra realitatii si, perspectiva e una data de educatie; nu zic ca nu avem specificitate zis nativa, educatia insa face toti banii.

Daca "ii retezi atipic" unui om, intelepciunea si frica, il poti face un zombi perfect; nici o problema daca toti am fi la fel, altfel insa, "miroase a pute"; o servitute a unora de pe urma careia altii traiesc? coane, "curat murdar".

"La vita e bella", dar sa fim in cunostinta de cauza, nu vite posedate.

Schemele logice si algoritmii programarii functionale, educational insusite

Suntem roboti?

Nu suntem roboti din perspectiva noastra, dintr-o perspectiva mult mai evoluata insa, da suntem inca in etapa de roboti cibernetici sau mai dulceag, suntem animalute.

Stiu, nu ne convine, realitatea asta e.

O entitate copil (si adult desigur) isi scrie fara sa isi dea seama programele conform carora va functiona manifestational, simbol dupa simbol, algoritm dupa algoritm, scriem schemele logice si programele conform carora reactionam la stimulii de toate felurile.

Contactul cu mediu stimulilor (umani sau nu, proprii sau nu) ne provoaca educatia (in fond educatia e pana la urma tot o autoeducatie, o insusire a cunostintelor provenite de la altii) ce scrie structurarile conform carora vom reactiona incepand de atunci sau dupa mai multe repetitii necesare inscrierii ori rescrierii codurilor functionale (nu neg componentele ce vin dinspre cea ce numim ancestralitate).

Avem acces la autodeterminare?

In privinta ancestralitatii, evident nu, cine dintre noi hotaraste daca vrea sa existe sau nu, daca vrea sau nu sa aiba corp fizic si ce fel de corp, cine hotaraste singur daca vrea sa fie dotat cu una sau alta dintre capacitatile psihice sau sa aiba sau nu acces la cele ce nu sunt accesibile efemeridelor?

Practic ne trezim ca existam si suntem intr-un anumit fel, adica ceea ce numim oameni (in rest filozofie insusita ca doctrina de viata sau de discutii).

Nu ma leg de programele ancestrale, neantalitatea (necunoscutul) e "vinovata" de ele, in privinta acestora doar atrag atentia referitor la perspectiva noastra asupra lor, noi ne raportam la ele uitand esentialul, anume, faptul ca tot ceea ce elaboram in legatura cu ele, este doar propria noastra impresionare, provenita de aici din starea de realitate ce suntem noi, de aici din infinitezimala stare realitatea (pestera, satucul sau orasul tau si al stramosilor tai, ce au si a-ti elaborat norme de viata, ce au si a-ti hotarat cine si ce e existenta) pe care o numim Terra, ce este o particica a marii stari de realitate Calea Lactee, care la randu-i e o minuscula particica a starii de realitate Univers, care la randu-i ...??!!

Cele insa insusite educational sunt numai si numai "vina" noastra a efemeridelor.

Da, parintii si cei ce ne-au educat (starea de realitate mediu neuman zis organic si anorganic, toata natura deci, le trec in vina neantatalitatii) sunt vinovati, insa nici ei nu au habar de mai mult, ne-au educat cum s-au priceput si cum au fost si ei educati la randu-le.

Dupa o anumita varsta insa, ce-i drept, in general prea tarziu, suntem vinovati noi insine de educatia care scrie ori rescrie simbolurile, algoritmii, schemele logice si softurile conform carora functionam comportamental (si la comportament am inclus tot, dar tot, de la gandire la fapte, orice urma de entropie, de miscare pe care o producem, orice manifestare functionala).

Suntem intr-o continua relatie cu programarea proprie, nu exista gest, gand, emotie, manifestare, care su nu fie sesizata de matricea programatoare, in functie de puterea manifestationalului, programele sunt sau nu modificate, putin sau mai mult.

Tu ti-ai scris singur, in cunostinta de cauza sau nu, cum se face "a manca", tu (eu, noi) ti-ai scris singur poftirile, comportamentele (in masura in care nu sunt ancestrale, instinctive).

Ma uitam in DEX, orgoliul e o parere, o opinie? nu e o emotie, chiar un sentiment?

Ok. ai o parere despre tine, ce te face sa te simti atacat daca acea parere e contrazisa, insa, nu traiesti orgoliul ca sentiment, nu tocmai acest sentiment e ranit cand te simti atacat?

Eu consider ca experimentam sentimentul orgoliu, nu e doar o parere, o idee, apartine afectivului nu gandirii.

Acuma, nici eu nu stiu daca e posibil sa existe fiinte ce gandesc dar nu au emotii si sentimente.

Nu poate nimeni sa spuna ca sa invatat sa se sterga pe nu stiu unde si pe urma sa bage degetul in gura din cauze ancestrale, si daca o spune pe asta, nu poate sa o zica si pe aceea ca nu se poate dezobisnui deoarece e instinctiva; eh, tot asa e cu multi algoritmi insusiti educational, cei drept, aia de care vrem sa scapam sunt de obicei mai puternici, necesita o lucrare serioasa si zilnica, atat in plan conceptual (insusirea unei educatii de autocunoastere), cat si una aplicativ faptica (insusirea unor metode de autocontrol).

Emotia, sentimentul

Pana la urma ce e emotia, sentimentul?

EMÓȚIE, emoții, s. f. Reacție (stare) afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate; p. gener. orice reacție afectivă. [Var.: (înv.) emoțiúne s. f.] – Din fr.émotion, it. emozione.

Sursa: DEX '98 (1998)

Foarte interesanta definirea emotiei estetice.

EMÓȚIE s. f. reacție afectivă puternică și uneori neașteptată, care oglindește atitudinea cuiva față de lumea înconjurătoare. ◊ ~ estetică = moment al vieții psihice exprimând experiența contemplației obiectului estetic. (< fr. émotion, it. emozione)

Sursa: MDN (2000)

SENTIMÉNT, sentimente, s. n. 1. Proces afectiv specific uman, care exprimă atitudinea omului față de realitate; simțământ. ♦ Afecțiune. 2. Facultatea de a simți, de a cunoaște, de a aprecia ceva; conștiință. ♦ Credință, impresie intimă; convingere. Avea sentimentul că l-a mai văzut undeva. [Var.: (înv.) simtimént s. n.] – Din fr. sentiment.

Sursa: DEX '98 (1998)

SENTIMÉNT s. 1. (livr.) afect. (Senzații și ~e.) 2. simțământ, simțire. (Un ~ delicat.) 3. pasiune, simțire, (livr.) patos, (înv.) simț. (A cânta cu ~.) 4. simțământ, (înv.) simțiciune. (Are un ~ ciudat.) 5. impresie, părere, senzație. (Are ~ul că e inoportun.) 6. conștiință.(~ul datoriei împlinite.) 7. certitudine, convingere, credință, încredințare, siguranță, (livr.) convicțiune. (Am ~ul că așa se va întâmpla.)

Sursa: Sinonime (2002

SENTIMÉNT ~e n. 1) Proces afectiv care reflectă atitudinea emoțională a omului față de realitate; simțământ. ~e nobile. ◊ ~e pozitive sentimente care aduc satisfacție sufletească și care stimulează activitatea omului. ~e negative sentimente care tulbură spiritul și demoralizează. 2) Atitudine afectivă față de cineva sau față de ceva; simțământ. ~ de frate. 3) Convingere proprie; impresie intimă. /<fr. sentiment, lat. sentimentum

Sursa: NODEX (2002)

SENTIMÉNT s. n. 1. proces afectiv mai durabil și mai complex decât emoția, exprimând atitudinea pe care omul o are față de realitate; simțire, simțământ. ◊ afecțiune. 2. credință, impresie intimă; convingere. (< fr. sentiment)

Sursa: MDN (2000)

O sa le reformulez numai in privinta esentei ce ma intereseaza.

Emotie - Stare afectiva relativ scurta, ce oglindeste atitudinea individului fata de realitate, ea e acel moment al vietii psihice ce exprima experienta contemplatiei obiectului (situatiei) realitate.

Sentiment - Proces (afect, simtamant, pasiune) care reflecta atitudinea emotionala a omului fata de realitate, mai durabil si mai complex decat emotia.

Dupa cum observam, ambele reprezinta atitudinii reflectate (oglindite); conform definitiei constiintei, insasi realitatea noastra (in care suntem cuprinsi cu tot ce suntem noi ca fiinte) e un act de reflectare, de oglindire a realitatii, adica un act de constiinta (in conceptul fizicist-psihist, deci in conventia materialista a umaitatii), prin urmare emotia si semntimentul sunt la randu-le acte de constiinta ce oglindesc o realitate interna, reactiune la o actiune interna sau externa, la o stimulare a unui stimul, insa problema e mai complexa.

Intru in contact cu un stimul intern (gand, imagine, fie el si din amintire) sau cu un stimul extern, in general, pentru a ajunge la experimentarea emotiei, sentimentului, stimulul (stimulii) e necesar sa dobandeasca in capacitatea constiinta, o oglindire specifica ce, poate determina activarea capacitatii afective pe acel aspect afectiv.

Consider ca unele aspecte afective pot fi inclusiv ancestrale, pe altele insa le consider doar dobandite prin cultivare, educatie (nu ma refer desigur la capacitatile afective pe care foarte probabil toti le avem ca dotare, ci la gradul lor de activare; omul e un capacitor de experimentat realitate, care are nenumarate capacitati si subcapacitati prin intermediul carora o poate face).

Exista o schema logica foarte exacta ce face posibila manifestarea afectiva cu pricina, atunci cand individul indeplineste conditiile, afecul cu pricina devine activ sau mai activ.

O sa iau ca exemplu vanitatea (slava desarta).

Ea nu e numai o dorinta de a face impresie ci si impresia ca faci impresie.

Poate fi asa de subtila si asa de bine inradacinata incat sa te urmareasca in permanenta in tot ce faci (in social desigur, dar poate chiar si in particular cu gandul la viitoare sau trecute actiuni in social) si faci ce faci fiind mereu asaltat de gandul referitor cat de minunat trebuie sa le para celorlalti, comportamentul, tinuta, spusele, gestica, actiunile tale; ma intreb si acum ca si in cazul orgoliului, e vanitatea o parere sau un afect?

Desigur oglindesc vanitatea in ceea ce sunt si oglindesc un anumit comportament datorita expertimentarii ei, dar ce e ea?

Adopt un comportament fie si numai verbal, datorita vanitatii ce ma domina, insa vanitatea e declansata la randu-i, tocmai de o anumita informatie (informatii) pe care eu (preconstient, automat si extrem de rapid) le consider comenzi intru manifestarea starii de vanitate, care stare ma face sa declansez o anumita reactie in consecinta.

Vanitatea (ca si orgoliul) "nu e o parere", a mea despre parerea oamenilor referitor la mine, aceasta (parerea) e doar reactiunea "capacitatii gandire" la actiunea stimulului, dar ea e influentata direct proportional de cat de puternic e "algoritmata" (incastrata) in mine, afectivitatea vanitate.

Oglindesc o manifestare comportamentala, verbala, tocmai datorita faptului ca in capacitatea constiinta, subcapacitatea vanitate (in cadrul capacitatii afective) are un statut dominant (in detrimentul altora, de exemplu al modestiei).

Gradul de activare, nivelul puterii, amplitudinea (posibila la un moment dat) a vortexului vanitatii si a oricaror altor emotii-sentimente, tine de educatie, de cultivare in cunostinta de cauza sau nu (si de componenta ancestrala desigur), iar aceasta s-a realizat cu ajutorul algoritmilor de gandire dar nu numai, simbolistica ce i-a formatat poate fi mai larga.

Emotia, sentimentul, nu e un act de gandire, nu tine in sine de idee, ea e un act contemplativ intr-o masura mult mai mare decat gandul (nu voi aborda acum conceptul conform caruia viata noastra toata e de fapt un act contemplativ sau in varianta religioasa, o rugaciune), ea poate fi declansata si poate declansa ganuri, pareri, este insa stare afectiva, nu stare gand.

Daca emotia, sentimentul sunt oglindiri atitudinale, atunci atitudinea emotional-sentimentala, reprezinta ceva ce nu poate fi observat de altcineva, ci numai de catre cel ce o experimenteaza, ceilalti vor observa doar influenta pe care atitudinea afectiva o are asupra comportamentului nostru, inclusiv verbal, din aceasta ei vor trage concluzia ca suntem dominati de vanitate sau orgoliu ori alte stari afective.

Necesitatea obtinerii disponibilitatii spre starea catre care tindem

Scriam candva despre "a avea starea", daca nu dobandesti "starea", totul e zadarnic, tot ce am scris intru evolutie e scris, dar nu are nici o valoare daca nu rezonam suficient cu cele scrise, daca nu le constientizam cu atata putere, atit de suficient incat, sa ne deschidem, sa ne dezlegam (sa ni se deschida, sa ni se dezlege), disponibilitatea intru manifestare conform celor despre care scriu.

Imi amintesc despre raspunsurile oamenilor (probabil tineri) la intrebarea "Ce ai face daca ai afla ca mai ai foarte putin de trait?"

Toti isi exprimau parerea referitor la cum ar condensa ei viata netraita in intensitatea trairii a ceea ce le-a mai ramas din ea, ce ar mai face fara restrictii si deastea felurite.

Uitau un singur lucru atuci cand scriau acestea, ei aveau starea de bine a omului sanatos si nestresat de fenomenalul exitului iminent si foarte aproape, daca insa te afli in situatia exemplificata, nu mai ai starea, nu mai ai disponibilitatea sufleteasca sa faci cele despre care vorbesti atunci cand esti sanatos sau cand, chiar daca ai vreo problema de sanatate, nu te gandesti ca ea iti va fi fatala foarte curand.

Am tot vorbit despre uriasa importanta a "trezirii veghetorului", activarii tot mai puternice a capacitatii noastre purtatoare de grija, si pe aspectele evolutive despre care scriu, in fond am zis eu, a ratiunii intelepte (oricum ea e activa si avem grija, suntem atenti zilnic, clipa de clipa, la o multitudine de aspecte ale vietii, sa executam corect lucrarile in care suntem angrenati, sa incuiem usa cand plecam de acasa, sa nu lasam focul aprins, copilul la supermarket, catelul in casa, apa deschisa, sa traversam pe verde, sa nu jignim, sa nu calc pe picioare, tin gura inchisa cand mananc, ochii deschisi cand merg, televizorul conectat cand privesc la el si chiar sunt atent sa nu cad in obisnuinte nesanatoase ...), dar, nu vom avea rezultate, pana ce disponibilitatea nu va fi dobandita, disponibilitatea spre starea de "veghetor suficinet de treaz" incat sa fie eficient, tot asa cum el, potentialul, a devenit eficient in cazul tuturor exemplelor despre care am scris si a multitudinii de activitati cotidiene la care fiecare dintre noi e foarte atent pentru a nu gresi, pentru a face ceea ce e potrivit la momentul respectiv.

Disponibilitatea e necesara in dobandirea oricarei stari de realitate, binenteles e necesara si dotarea capacitiva cu stare pe care tindem sa o activam tot mai puternic.

Daca nu s-a inteles, repet, nu e vorba de a avea disponibilitatea sa faci, aia sau ailalta ci, de a dobandi disponibilitatea, deschiderea, dezlegarea "sufleteasca", spre starea catre care tinzi, e cu totul altceva, a atinge masa critica necesara intru a se produce schimbarea catre ..., a da pe-afara in privinta dobandirii starii, a-ti atinge nivelul materializarii dobandirii; de exemplu, straduinta spre autoeducatie pentru a te abtine de a mai evidentia ca nu esti tu de vina in privinta a ceva ce s-a intamplat in ziua respectiva si asa in general (cu masura insa, intrucat aceasta chiar e o lucrare extrem de greu de purtat, "lucrarea purtarii vinovatiilor de care nu esti responsabil"; urmarile unor astfel de actiuni pot avea consecinte dintre cele mai violente, neprevazute si stresante pentru lucrator!!! a nu se incerca asa ceva "acasa"!!!), implica poate ani de zile de lucrare autoeducationala; numai daca ne gandim cat timp ne-a luat sa ne educam, autoeducam in observarea realitatii astfel incat sa ne dam sema de mersul lucrurilor in sensul in care ele se desfasoara, intru dobandirea perspectivei pe care o avem in privinta celor cotidiene, acuma, sa intoarcem pe dos perspectiva? wow!!! e o nebunie!

Omul e cu mult mai mult decat un hominid materialist-religios-spiritual, e un multivers perceptiv

Asa cum am tot avut inspiratie in a clarifica pana la urma, sunt un multivers, un capacitor perceptiv, un capacitor fiindic.

Totul si toate cele despre care iau la cunostinta, nu iau la cunostinta de ele decat in cadrul dimensiunii capacitor perceptiv ce sunt.

Daca ele se afla si in alta locatie, in alte dimensiuni decat locatia (dimensiunea) perceptiva ce sunt, asta nu am de unde sa stiu, doar dezbat idei, teorii, concepte, doctrine, certitudini absolute insa nu exista decat prin faptul ca eu sau altii, ni le insusim ca certitudinii absolute (nu vorbesc aici de conceptul intrinsecitatii ce da valoare de adevar absolut fiecarei realitati posibile (entitate manifestationala posibila, entitate-fenomen entropic posibil).

Acest copac, este copac in mod sigur doar in capacitatea perceptiva ce sunt eu si, eventual, in toate capacitatile perceptive ce il percep astfel (de exemplu, altii ca mine, adica ceea ce numim oameni, cu conditia ca si ei sa fie constienti de ei insisi ca si mine; amintesc pentru a mia oara, eu (oricine as fi) sunt constient de mine insumi, insa in firescul obisnuit nu sunt constient de tine ca de mine, clar?

Daca ma ciocnesc cu copacul, ma ciocnesc "eu, omul clasic (hominidul)" cu "el, copacul", in "el, in afara" dar, si "eu, hominidul" si "el, copacul" cat si "el, in afara" se afla ca locatie, in dimensiunea, "eu capacitorul perceptiv", toti se afla (ne aflam) intr-o locatie dimensionala nu intr-una spatiala.

Daca nu e clar, desavarsesc; toata realitatea mea, toata realitatea ce sunt si cu care intru in contact (si a ta desigur, daca si tu esti constient de tine), exista in dimensiunea capacitor perceptiv, adica in "eu"; inclusiv hominidul ce sunt si hominidele ce sunteti.

E evident ca voi diferentia hominidul de om.

Ceea ce obisnuit numim om, eu voi numi hominid (adica aceasta fiinta fizico-psihica-spirituala), iar termenului om ii voi oferi identitate de capacitor perceptiv.

Ba mai mult, daca si ceilalti oameni sunt constienti de ei insisi, fiecare "traieste" ca perceptii, in fiecare dintre cei ce l-au perceput, in felul in care l-au perceput si il percep.

Asadar pana la urma, lumea, universul sunt eu, totul sunt eu, toata natura sunt eu, toti oamenii sunt eu, toate animalele, flora, obiectele, mineralele, existentele, fenomenele, sunt eu, sunt un multivers, tot asa cum multiversuri sunteti toti cei ce va percepeti constienti de voi insiva, multiversul om, din care fac parte si ca hominid ce ma constat si am fost educat a ma considera.

Inclusiv toate fenomenele atipic initiatice, isi gasesc raspunsul in entitatea capacitor fiindic, adica in "multiversul om".

"Multiversul om" vine sa dea raspunsul acestor vremuri, intrebarilor actualitatii.

Fiecare entitate existentiala, este intrega numai in intrinsecitatea sa, in rest poate fi perceptibila in proportii diferite; nu neg insa puterea necunoasterii mele si las loc pentru viitorime, cine stie, poate chiar e posibil sa experimentam intrinsec si alte entitati decat fiinditatea perceptiv capacitoare (capacitorul perceptiv) ce sunt si probabil suntem, deci sa le experimentam total, nu empatic sau prin alte impresii (perceptii).

Si cand spun asta, nu afirm ca eu (tu) ma experimentez total, adica intrinsec ca hominid sau ca parti constitutive de hominid, intrucat e o mare prostie; care dintre voi se experimenteza intrinsec ca si corp, mina, creier, ficat, celule, deci care se constata a se identifica cu ceva din cele enumerate, tot asa cum se constata constient de sine, tot asa cum se intuieste pe sine, entitatea fiindica?

A experimenta intrinsec ceva, pe cineva, nu insemna neaparat ai trai "extensiile" ci, ai trai intrinsecitatea fiindica, chintesenta.

In extensiile atipic initiatice (in zisele extensii de constiinta) eu cred ca se traiesc mai mult extensiile decat intrinsecitatea (e doar o opinie).

Si, ca de obicei, voi pune iarasi intrebarea cea mai grea: "Imi creez pana si propria realitate in intregime, pana si accidentul si moartea?"

Daca eu sunt totul, ce e intamplarea?

Din cele intelese mai sus, rezulta ca da, insa nu eu hominidul, ci eu omul capacitor perceptiv (universul zis macrocosmic si microcosmic ce sunt; fiecare individ constient de sine fiind universul, cosmosul propriu, multiversul perceptiv).

Ia ganditiva putin, daca eu sunt totul, inclusiv soseaua, semafoarele, pietonii, masinile, soferii si hominidul acesta carnal, plus orice fenomen, miscare, rezulta evident ca sunt si toate accidentele posibile, eu ca univers (om-multivers), nu eu ca hominid.

Unde ma aflu eu hominidul, unde ma percep in tot ceea ce ma percep a fi, inclusiv ca fizic, psihic si atipic initiatic (spiritual-religios)?

In dimensiunea capacitor perceptiv.

Dar masinile, unde le percep?

Tot in mine, in dimensiunea capacitor perceptiv.

Dar oamenii?

Tot in perceptia mea.

Dar intamplarile?

Tot in mine.

Asadar?

Pai sa o luam altfel.

Te indoiesti de faptul ca tu singur iti pompezi sange in tine?

O sa spui ca nu tu, inima.

Dar inima nu esti tu, e altul?

Mergand pe acest rationament si facand analogia cu conceptul explicat mai sus, o sa constati ca te afli in aceeasi dilema:

Cine puii mei sunt eu?

Si, cand iti plesneste un vas de sange, nu tu esti cel ce si-l plesneste?

E ceva din tine, care nu esti tu? perceptiile esti tot tu (perceptiile psihiste in aceasta varianta, in aceasta conventie materialista).