Creatiile userilor - Proza

Cei doi buni prieteni ai gratiei, vointa si credinta

Cine e total in gratie, inclusiv pe aspectul veghetor si purtator de grija, ca sa nu aiba nevoie de puterea vointei si de puterea credintei?

Probabil, nimeni.

Asadar, nefiind intr-o totala dimensiune a gratie in privinta tuturor aspectelor fiintiale, in privinta tuturor starilor de realitate, se cuvine noua a cultiva gratia vointei si gratia credintei, astfel incat, atunci cand tentatiile ne ataca din diferite cauze cunoscute sau necunoscute, sa gasim in vointa si in credinta, aparatori de nadejde.

Voisec a spune ca, gratia este accesibila gradualizat, ea trebuie cultivata intru a se mentine si chiar a se manifesta in procentaje mai mari, altfel dispare.

E posibil ca noi sa cultivam gratia fara a fi constienti de asta, tot asa cum e posibil a lucra cele ce conduc la pierderea de gratie, la fel, fara a fi constienti de acest fapt.

Daca in general ai grija de sanatatea ta, cultivi gratia generala fizica si psihica a sanatatii tale; daca ai grija de ochii tai, cultivi gratia existentei ochilor tai, integritatea, sanatatea lor; daca cultivi compasiunea, cultivi gratia fiintiala pe aspectul compasiune; daca cultivi armonia cu tine si (sau) cu ceilalti, cultivi gratia pe aceste domenii etc.

Gratia vointei si a credintei, sunt doua aspecte ale gratiei totale de care e posibil a beneficia.

Fara de gratie nimic nu este, ea e constructiva existentei (desigur si iesirea din domeniile gratiei e necesara de multe ori, adica distructiva, multa distructiva e necesara pentru a constitui temelia altor tipare, forme constructive).

Gratia vointei cu cat e mai mare, cu atat iti e mai usor a face fata tentatiilor ce iti ataca gratia fiintiala pe aspecte ale doriri, pe dorinte si nu numai.

Ce insemna sa cultivi gratia vointei?

Insemna sa intelegi sublimul ei, dar si cel al altor aspecte-gratie, ca si cel al gratiei total fiintiale si sa iti dezvolti evlavia vizavi de ele, constientizand potrivit de des si profund, acest sublim (am dezvoltat la vremea respectiva).

Ce faci cu o vointa prapadita? te lasa cand iti e lumea mai draga; pe cand o vointa puternica, o vointa aflata intr-o mare gratie, nici macar nu te lasa sa faci efort de vointa, realizarile, reusitele vin de la sine foarte simplu.

Celalat stalp de nadejde (a doua aripa) a mentinertii gratiei pe aspecte poftitoare, pe dorinte si alte tentatii, este credinta.

Ce credinta?

Credinta data de un anumit concept al momentului cu care rezonezi, si care e imperios necesar a cuprinde referiri la ceva mult mai inalt decat obiectul dorintelor, tentatiilor ce te ademenesc, practic ceva de adorat; in cazul de fata, conceptul gratiei fiintiale, indeosebi pe aspecte ce au tendinta de a degenera in consum distructiv din "obiectul dorintelor".

Incredintarea ca e mai de pret gratia fiintiala totala, dar si cea pe aspectele cu pricina, dublata de o gratie a vointei ce iti permite sa te opui tentatiei cu putere multa, pot suplini necesarul de gratie pe acele aspecte in care esti atacat; depinde unde se formeaza echilibrul dintre cele patru forte, pe de o parte gratia pe aspectul cu pricina si gratia total fiintiala, gratia vointei si gratia credintei, iar pe de alta parte, forta atacului, daca predomina gratia, echilibrul se realizeaza in gratie si ramai in gratie (reusita), daca predomina puterea atacatoare, echilibrul se realizeaza in afara gratiei (caderea, tentatia te-a invins).

Nu vom uita insa de doica gratiei vointei, a gratiei credintei si a tuturor aspectelor-gratie, anume, evlavia.

Ratiunea, mai presus decat gratia si trairile inalte

Si, cum se impaca "adoratia" de care vorbeam in scrierea precedenta, cu nepatimirea de care am tot scris?

Eh, realitatea ce suntem si pe care o experimentam, e una a patimirii, patimim realitate, de la realitatea corporala, la cea psihica si spirituala si pana la realitatea unei lumi, patimim asadar starile de realitate de toate felurile.

Cum ziceam, pana si nepatimirea, e o patimire atat conceptual, cat si ca stare de realitate.

In concluzie, tinand cont de cele de mai sus, adoratia e o necesitate a acestui tip de realitate pe care o patimim (experimentam).

Tu (oricine), poti sa spui, "nu imi ador corpul", de fapt vei spune ceva de genul: "ma urasc"; la un nivel mai profund insa, tu il iubesi dar nu iti dai sema.

Poate te deranjeaza cum arati, forma corpului, dar nu corpul in sine ca functionalitate; o disfunctionalitate, mai ales daca e grava, te duce in situatia de a cere (in genuchi) ajutor.

Sau poate il urasti, te urasti, tocmai din cauza disfunctionalitatilor, eh, nu e de dorit dar ce sa faci; nimeni insa nu isi doreste real sa moara, decat pentru a scapa de calvarul starilor de realitate ce se constata si pe care le constata; daca un cineva sau ceva, iar spune: "te scot din cosmar chiar acum", negresit acela nu si-ar mai dori moartea.

Avem nevoie de adoratia de care am scris, intru mentinerea echilibrului nostru pe anumite aspecte (am dat exemplul pe aspectele poftitoare), tot asa cum in acest tip de realitate avem nevoie e starea de corporalitate.

Multe tipuri de adoratie se practica, eu am evidentiat unul care nu implica un sistem comunitar si nici un fel de "dictatura" (specifica tuturor sistemelor), e un gen de adoratie "la purtator" si poate deveni "despotica", doar daca esti suficient de tampit incat sa pui "adoratia" mai presus de chintesenta fiintiala ce te percepi a fi.

Ok. tindem catre gratie cat mai plenara, ceea ce conteaza insa mai mult decat asta, e echilibrul fiintial; daca tindem mai mult spre gratie decat ne permite echilibrul fiintial, dam in tirania proprie fata de noi insine, poate chiar in alte alea, atipice (dar pe domeniul schizo, paranoia).

Echilibratorul fiintial e o functie, e o stare de realitate ce poate fi asimilata ca fiind una cu ratiunea (cu intelepciunea si inteleptirea, adica si ca functie si ca efect), el are rolul de a da masura lucrurilor intru pastrarea unei armonii suficiente astfel incat sa vietuim si sa convietuim, dar si intru pastrarea sanatatii mentale (indeosebi); daca pentru unii nu e clar pe motiv de DEX, o spun mai clar: pentru ca sa nu o iei pe ogoarele patriei, sa nu dai peste disfunctionalitati si chiar peste nebunie si surorile ei, musai e necesara intelepciunea.

Unii, din motive dexologice specifice anumitor comunitati spirituale, sustin o aberatie mai mare decat ei, renuntarea la minte, la intelepciune, pe motiv ca, ii impiedica sa aiba acces la cele spirituale, la atipicitate initiatica.

Ei uita insa ca, fara minte, fara intelepciune, nu au cum sa functioneze, nici cel putin nu pot sa merga, sa vorbeasca, sa mestece hrana (daramite sa o procure), ce sa ma vorbesc despre a se recunoaste pe sine, pe ceilalti, cele cotidiene sau existentiale (deoarece nu au fost educati, nu au invatat de la altii sau de la mediu, cele necesare dezvoltarii, evolutiei fizice si psihice care sa le permita functionarea ce sta la baza oricaror trairi, oricarei vietuiri, fie ele si spirituale).

Pai cum oare te mai raportezi tu la trairile tale inalte, daca "ai renunta" (ca si cand ar fi posibil), la minte, la intelect?

Nu intelegi ca nu ai avea cum sa le percepi?

Pentru tine, ele ar fi doar o traire abstracta, tot asa cum pentru o gaina, un spectacol de mare clasa, nu insemna nimic.

Orice traire de orice fel, are rezonanta in noi, numai pentru ca am devenit ceea ce numim minte si intelepciune (nu ma refer desigur ca functie latenta ci, ca functie in deplina manifestare, activa si bogata datorita acumularii din experianta de viata).

Functia minte, ratiune, intelepciune, intelect, sau cum vreti voi a le numi, sunt cele care ne dau posibilitatea de a avea parte de orice traire a lumii asteia ("sau aleilate ori alorlalte").

Numai si numai in contextul dezvoltarii fiintei intr-un mediu social-cultural, avem acces la a trai ceva, altfel am fi niste legume hranibile artificial doar intru mentinerea vietii intr-o latenta pe orice alta functionalitate psihica si spirituala (chiar si fizica pe multe aspecte).

Nici macar un copil al junglei, nu are cum sa existe fizic, psihic sau spiritual, daca nu exista jungla care sa ii scoata din latenta anumite functii ce ii permit dezvoltarea si accesul la lumea perceptiilor de orice fel (in limita oferita de mediu, desigur).

Nu vine nici un dumnezeu de nici unde, sa se amestece in viata ta, in existenta ta, si sa iti ofere trairi de trairi, daca nu te afli intr-un mediu care sa iti ofere sansa de a exista intr-o lume a propriilor perceptii.

Invatand sa existam, avem parte de orice perceptie de care avem parte in viata noastra, oricat de inalta, oricat de atipica si, functia intelect, functia minte, functia ratiune, functia inteleptire, sunt absolut necesare ca sa ajungem vreodata la vreo traire inalta sau intitiatic atipica (inclusiv de putere).

Nu, nu voi spune ca e o tampenie ceea ce sustineti, exprimarea insa, lasa de dorit; voi vreti sa spuneti ca, anumite aspecte ale functiilor cu pricina, anumite acumulari de fapt, datorate experientei de viata, nu ne lasa sa abordam spiritualitatea, atipicitatea initiatica, in forma in care "aceasta" sa ne permita accesul la trairile si initierile spirituale (atipice), asa cum "mediul atipic" e dispus a o face; asta da, asa e.

Mai multe carnalități poetice.

Intangibilul la rang de trei. Intangibilul la rang de imaginar. Intangibilul la rang de intensitate.

"Slava domnului" ca nu ma doare si piciorul scaunului

Va dati dumneavoastra sema? ce ma facem eu daca ma dureau si picioarele scaunelor? ma doare unul si mi-e de ajuns.

Starea generala de realitate, in perceptibilitatea specifica omului de rand, e gradualizata si o numim natura fireasca a lucrurilor, firea lucrurilor; ar fi nefiresc si inca nefiresc grav, sa ma doare piciorul scunului dar, ar fi nefiresc pentru firea obisnuita a lucrurilor, nu pentru firea realitatii totale, cunoscute si necunoscute starilor de realitate umane general acceptate.

Anumite stari (substari) de realitate, sunt eu intr-o proportie mai mare decat altele; sunt foarte mult eu, in starea de realitate care, la randul ei isi da seama ca vede, aude, gusta, miroase, palpeaza, anume, capacitorul, convertorul, matricea perceptiva dar, sunt constient de existenta mea bazala tocmai prin perceptionalitatea ce imi da existenta, ea ma scoate din a fi un "capacitor latent" (excluzand atipicitatea vizavi de tipicitatea majoritar acceptata).

Eu vad, e conceptul impamantenit, mai potrivit poate insa ar fi: sunt vederea si ma experimentez intrinsec, adica, vad (vaz, "vazuiesc", vizualizez); ce vad? asta e alta problematica.

"Eu vad" (eu vizualizez), este un pleonasm.

La fel ca toate celelalte perceptii, nu numai referitor la cele cinci simturi.

Insasi "eu sunt corpul", e un pleonasm, chiar unul dublu deoarece "eu sunt", este un pleonasm, iar "corpul", formeaza un al doilea pleonasm impreuna cu "eu sunt".

Daca spun "eu" sau spun "sunt", e acelasi lucru, alaturarea lor formeaza un pleonasm, ar trebui spus, "euiesc", respectiv, "suntuiesc" (dar nu e conform DEX); de asemenea s-ar cuveni spus, "corporalizez" (corpuiesc, sau ceva asemanator).

"Gandesc", e aproape corect, dar nu "eu gandesc" ci, "gandesc", in sensul de "gandualizez" sau "ganduiesc", adica "eu sunt gandul" (numai ca acesta ultima expresie e un pleonasm dublu); "poftesc", iarasi e ok. dar nu in sens de "eu poftesc" (pleonasm) ci, in sensul de "poftuiesc", ma experimentez pe mine insumi ca stare de poftire.

Ce vreau sa spun?

Este inradacinata obisnuinta de a ne disimula de intrinsecitatea perceptiilor (ce suntem, de fapt), adica "eu", as fi un cineva care, vede, aude, pofteste, percepe, in loc de a ne asuma intrinsecitatea perceptiva, adica: vizualizez, percep, dar nu in sensul de, "eu fac asta" ci, in sensul de "sunt asta", sunt intrinsec vizualizarea, poftirea, gandul, trairea respectiva, starea de realitate respectiva (de obicei mai multe deodata).

Ce sunt eu?

Sunt o suma a starilor si substarilor de realitate, sunt fiecare in parte si toate la un loc, ele imi dau existenta; daca as renunta una cate una la starile de realiteate ce ma percep, poate ca ma dezintegrez, de fapt renunt la mine putin cate putin

Nu e mare lucru daca renunt la starea de realitate surplus de unghii sau la starea de realitate surplus de par, e chiar un ritual unanim acceptat (aproape), de asemenea renuntarea la stari de realitate ce sunt legate de mediul stare de realitate mai departat fata de ceea ma constat, adica daca renunt la un picior de scaun (sa zicem) sau la tot scaunul, fie ne mai vizualizandu-l niciodata (inclusiv ne-paplpandul), fie prin alta metoda (dus la ghena, oferit altcuiva; ceea ce in fond e acelasi lucru; daca il ard, atunci chiar e altceva, in sensul ca, starea respectiva de realitate dispare cam definitiv din posibilitatea perceptiva ce sunt).

Cat de mult sunt eu, starea de realitate picior (nu de scaun), adica perceptia picior?

Destul de mult dar nu spre total.

Cat de mult sunt starea de realitate corporalitate, perceptia corporalitate?

Foarte mult, posibil fundamental.

Cat de mult sunt starea de realitate picior de scaun, perceptia picior de scaun?

Destul de putin, depinde cat de atasat sunt de acest gen perceptiv, angoasele (de toate felurile) sunt denaturari ale naturaletii generl acceptate ca firesca.

Acuma, sigur, daca e sa mergem pe acesta linie, pana si perceptia stare de realitate picior sau corp, sunt angoase, dar sunt angoase "ancestrale", zicem noi, vin din negura vremurilor prin parintii progeniturilor.

Nu stiu daca e posibil sa scapam de "angoasa corp fizic", fara a disparea ca existenta, insa de alte angoase nu e chiar imposibil.

Iata asadar ca, ceea ce sunt, sunt gradualizat intrinsec, incepand de la un picior de scaun, pe care il vad (vederea fiind chiar eu), dar, nu ma vad picior de scaun; de asemenea, il percep tactil si termic, tactilitatea si termicitatea fiind chiar eu experimentarea insasi, perceptia (nu in sens psihologic folosesc termenul, nu ma consider neparat un fizic si un psihic, aceste sunt conventii), dar nu ma simt palpat atunci cand ating un scaun.

In privinta piciorului pe care il numesc "al meu", ma vad picior, intrucat sunt ceva mai mult picior din carne al corpului ce ma constat, decat sunt picior de scaun (intrinsecitate gradualizata); de ce? deoarece percep anumite stari de realitate legate de picior, care ma obliga sa il accept ca fiind eu intr-o mai mare intrinsecitate dar nu in una totala (perceptia existentei lui care, e posibil sa se datoreze anumitor subperceptii, vizualizarea, tactilitatea, termicitatea si durerea fiind de baza).

Asa cum am zis de nenumarate ori, exista posibilitatea de a percepe intrinsec, anumite stari de realitate care, in firescul obisnuit nu sunt naturale (de exemplu fiinditatea mea sau a altceva, altcuiva), dar nu asta e tema.

Daca intr-o buna zi, m-as constata a fi doar gandire (coerenta desigur), oare nu as fi tot eu?

Depinde cat de atasat sunt de celelalte stari de realitate, de starea de corporalitate fizica cu toate substarile ei, de starea de realitate psihica cu toate starile ei ("ganditismul" fiind doar o parte a ceea ce obisnuit numim psihic).

E posibil sa sufar un soc asa de mare incat sa nu imi pot accepta noua manifestare ca stare de realitate, dar e posibil sa fiu pregatit; sa nu uitam ca a fi doar "ganditism", ne scoate din a relationa chiar si cu cei dragi (desigur, ne mai beneficiind de emotional-sentimental, nu dam in depresie, nu stiu insa daca e suficient pentru a "indura" noua realitate; poate chiar si pe logica, refuz "softul", ma blochez!? (asta apropo si de tema mortii; daca sunt convins ca mor, poate si de nu dispar total din existenta, refuz posibilul "soft", posibilele perceptii post-mortem intrucat, cad sub incidenta incredintarii ca sunt mort!)

Emma_Brad a scris:

Buna

ma bucur ca randurile scrise de mine v-au smuls zambete pentru ca asta era si scopul.

Textul urmator este unul trist care, sper eu, nu va smulge lacrimi,pentru ca nu vreau asta.

~ ~ ~

O LUMANARE PENTRU MAMA !!!

( proza scurta )

V

Act de cunoastere de sine

Iar am dat dovada de lipsa de iubire fata de mine.

Cum?

Ma las purtat de valul inspiratiei si ma prinde starea de a avea asteptari peste posibilitatile mele reale, de fapt ma fura, (dintr)odata ma constat ca dau pe preaplin din cauza astepatrilor in care habar nu aveam ca m-am dus.

Treptat constat ca asteptarile (semiconstiente de fapt) nu se implinesc, nefiind in concordanta cu posibilitatile mele reale de a le aduce la indeplinire, si fara sa vreau ma demoralizez.

Starea de demoralizare la randul ei, ma face sa experimentez si starea de enervare, de nervozitate, irascibilitate, ma supar pe mine, pe altii, pe obiecte, pe lume, pe tot.

Daca m-as iubi suficient pe mine, as cultiva distinctia clara dintre inspiratie si posibilitatile reale de a se implini cele intelese inspirativ, astfel incat sa nu mai cad in cele distructive (nu am inca clara masura posibilitatilor mele fiintiale), aceasta cultivare, se numeste educatia ratiunii (a veghetorului purtator de grija, a echilibratorului, inteleptire).

Nu spun sa nu "visam", daca insa asta atrage pana la urma pierdere de echilibru si suferinta, este o lucrare gresita.

Inspiratia e o stare de cunoastere ce ma ademeneste mereu si ma prinde in mrejele ei, ceea ce e o dovada de egoism distructiv.

Iubirea de sine, presupune un egoism constructiv, adica sa imi dau voie mie la "mierea inspirativa", dar sa consum cu masura si sa nu mai pierd legatura puternica cu realitatea posibilitatilor faptice, astfel incat sa nu imi produc un rau si sa o "vomit" dupa aia, asa cum constat mereu si mereu.

Omul prin insasi structuralitatea sa, este usor "atasamentabil", de fapt, aproape as spune ca e imposibil sa experimentam viata fara legaturi atasamentale.

Atasamentul face parte din ceea ce numim afectivitate, ori aceasta este una din caracteristicile de baza ale omului.

Omul e o suma de legaturi atasamentale rezultate din cele ale necunoscutului (aici intra toate conventiile pe care diferitele comunitati umane sau persoane si le-au insusit, referitoare la originea si aparitia existentei, umanitatii si a fiecarui individ in parte), din cele educationale si din cele autoeducationale.

Atasamentele ne dau existenta.

Starile de realitate ce ne constatam a fi, sunt tot atatea atasamente.

Starea de corp fizic cu multitudinea ei de substari, sunt atasamente; corporalitatea ce ma constat e o stare, starea de corporalitate, de fizic; ea e compusa dintro enormitate de substari, starea de mana, deget, limba, ochi, picioare, piele, buric de deget, ureche, organe, celule etc

Binenteles ca nu experimentam toti aceleasi stari si binenteles ca nu le experimentam afectiv clasic pe toate, in plus le experimentam gradualizat intrinsec.

Ma simt acest corp per total, mai mult decat ma simt acest buric de deget ce apasa tastele, iar ca celule si creier, ce sa spun, nu ma simt deloc celule si creier, aceasta e un atasament mai mult pe latura intelectuala.

Starea de psihic cu multitudinea ei de substari, sunt atasamente.

Asa cum am zis, atasamentul e o emotie-sentiment, indiferent daca vorbim despre atasamentul pe care il sufar, ca a fi corpul acesta ce ma percep, daca vorbim de a fi degetele sau capul, indiferent daca vorbim despre a fi gandurile, emotiile si sentimentele, alte trairi, faptele, vorbele, simturile (vizualizarea, auzul, palparea, ...), organicitatea, durerea, placerea, grijile, ...

Sunt starea de corp fizic, sunt starea de vorbire (vorba), sunt gandul si ganditul (adica, sunt ganditul dar, atata vreme cat rulez un gand sunt si acel gand pe masura ce il experimentez intrinsec in propria-mi experimentare de intrinsecitate a lui, in impresionara pe care sunt capabil a o atribui acelei realitati gandite de mine, dar care e posibil sa fie independenta de mine si sa existe de fapt sub alta forma in intrinsecitatea ei de a fi, decat intrinsecitatea pe care eu o experimentez datorita propriei mele impresionari; asta e valabil referitor la orice stare de realitate experimentez) sunt vizualizarea, sunt masticatia, sunt respiratia, sunt durerea asta si genuchiul acesta.

De fapt, daca nu am gandi, toate starile de realitate, toata experimentarea ce ne da existentializare in noi insine, ar fi o stare contemplativa ce nu ne-ar oferi neaparat si stara ce a fi constienti de noi insine ca existenta proprie, am fi obiecte, am fi cazuti intr-o contemplatie a prezentelor inerte; tabloul acesta, masa asta, prin prezenta lor, contempla prezenta celorlalte realitati, fie ele obiecte, plante sau oameni, ele insa sunt inerte (probabil), la a isi da sema de ceva sau de ele insele.

Si totusi, chiar fara sa gandim, cred ca avem posibilitatea de a experimenta starea de a fi constienti de noi insine sau starea de a fi constienti de actul contemplativ; cat, si daca, contemplatia respectiva poate fi numita "o gandire extrem de subtila", asta e greu de apreciat.

Si cum ramane cu neatasarea?

Neatasarea, nepatimirea, isi are rostul ei dar, nu intr-o masura asa de mare incat sa devenim obiecte (daca ar fi posibila o asemenea detasare de starile de realitate); ba, daca ar fi posibil, nu ar fi indicata nici macar intr-o masura asa de mare incat sa "cadem" intr-o rapire contemplativa continua (constienti de contemplatia pe care o "patimim"), si asta pe motiv de necesitati, am muri de inanitie sau prin asfixiere (daca uitam sa experimentam starea de respiratie) ori poate am ingheta de frig, am fi mancati de ciori, ...

De fapt ce e "visarea" asta in care ma arunca inspiratia si de ce ajung mereu in atasamente pe care le constat apoi irealizabile?

Inspiratia e o trasatura artistica a realitatii suferite de noi cei ce suntem capacitore experimentatoare de stari de realitate (oameni).

E posibil sau nu, ca anumite creatii inspirative sa fie aplicate in practica atunci sau ma tarziu de mine sau de catre altii si sa se obtina rezultatele scontate.

E o labilitate din partea mea, faptul ca nu am reusit inca sa fac distintie clara intra ceea ce e de aplicat si de realizat si ceea ce e fictiune raportat la momentul respectiv, pentru mine sau chiar si pentru altii, pentru o lunga perioada de timp sau poate pentru totdeauna.

Nefiindu-mi clar acest fapt, ajung din cunoasterea inspirativa in sperante desarte, in asteptari prostesti si de aici in constatarea amara a nerealizarilor si tot alaiul unei noi caderi din "cerul iluziilor", o noua revenire fortata cu picioarele pe pamant.

Ca deaia zic si zic degeba, cumpatare, dreapta socoteala, masura, calea de mijloc, dreaci, eu zic, nici eu n-aud.

Inspiratia e o "fata morgana" in cea mai pura forma de iluzie, cunoasterea in general este metresa tuturor, oferindu-se fiecaruia in functie de cat il tine"punga" lui fiintiala a momentului, daca nu ne cunoastem suficient pe noi insine, cadem in mrejele lor, si, ne vor rusina in fata noastra sau a altora, peste putin sau mai mult timp cand, vom constata noi, ceilalti sau "istoria", micimea sau nerealismul celor cunoscute.

Deductivii vor zice, "iata, ceea ce imi rezulta teoretic, a fost demonstrat pratic".

In anumite privinte asa e intrucatva, e evident ca daca teoretic, a imi lovi un deget cu ciocanul, imi apare ca un act categoric de distrugere a degetului si de mare suferinta, asa va fi si practic; e evident (desi pentru mine si pentru noi cei ce am aflat din media si nu prin directa experimentare a fenomenului, e o evidenta insusita prin credinta, printr-un act de incredintare datorat increderii pe care o acordam informatiilor media si oamenilor de stiinta), este deci evident ca s-a dovedit si practic existenta bosonului Higgs (si desigur asta e valabil adoptand referentialul, conventia, existentei unei lumi a materialismului); cat a durat suprematia fizicii Newtoniene si alte minunatii ramase in umbra sau chiar in dizgratie?

Daca eu fac ceva, orice, care imi produce sau imi va produce distructiva fizica sau psihica, mie sau altora, e un act de iubire egoista, nu unul de iubire de sine.

E drept ca uneori nu stiu ce urmeaza sa se intample, de multe ori insa, desi stiu, nu ma pot abtine, asta e atasamentarea, impatimirea ce s-ar cuveni resetata, dar mare atentie, printr-o continua filtrare a lucrarii, astfel incat sa nu dam in alte caderi si ma distructive, sa cultivam asadar ratiunea, sa ne inteleptim.

Nu zic, complexitatea vietii e asa de mare incat de multe ori valurile ei sunt prea mari fata de masurile noastre, dar nu la asta ma refer; atunci cand "intemperiile vietii" mai mari sau mai mici se abat furibunde asupra noastra, ne vom comporta precum copacii, nu precum panourile publicitare, ca sa nu ne rupem si mai rau in loc sa ne reparam vietuirea.

Ce e in puterea noastra, e bine sa ne fie suficient de clar, daca altfel dam in demoralizare si alte cele (totusi, sa nu ucidem portalul deschiderii).

Exemplu de caz - enervare

"Cineva zice ceva care ma enerveaza intrucat ..."

Nu am continuat deoarece, de la "intrucat" incolo, e mai putin elocvent in lucrarea proprie pe care o avem.

De ce ma enerveaza?

Deoarece, atribui o valoare negativa informatiei ce imi parvine de la acea persoana, fie datorita educatiei si autoeducatiei pe care mi-am insusit-o, fie implicatiilor pe care mesajul cu pricina, interpretez ca le poate avea pentru mine, adica de fapt, tot o reflectare negativa pe care o am, raportat la informatia primita dinspre acea persoana.

Vorbele in sine nu insemna nimic, valoarea pe care noi le-o atribuim reprezinta problema.

O jignire, e jignire intrucat am fost educat sa ii dau valoarea negativa de jignire.

"Nu ai eficienta, ce facem ca avem termene?" ee, asta deja are implicatii dincolo de valoarea pe care eu o atribui vorbelor, dincolo de impresarierea artistica, de interpretarea negativa a vorbelor, presupune un posibil disconfort si chiar un stres pentru mine, anume, sa muncesc mai mult in loc sa am parte de cele 1-4 ore pe zi in care sa ma refac fizic si psihic (evident in afara orelor de somn).

Dar oare, nu sunt tot eu cu mine si acasa si la serviciu? ma poseda altcineva care imi induce disconfort si stres?

Desigur in situatii extreme privarea de odihna si detensionare intru refacere, reprezinta un act grav de agresiune al celui ce exercita presiuni asupra mea spre a produce mai mult, e un act de exploatare (mai mult sau mai putin intemeiat, in fuctie de cat de mult e sau nu o necesitate plauzibila, motivatia lui privitor la castigul/pierderea firmei/lui de pe urma mea).

Fiind insa tot eu si cu mine, se pune problema valorizarii pe care eu o atribui diferitelor tipuri de realitate; de ce e mai valors sa fiu acasa decat la munca?

E o problema de educatie si autoeducatie, de autocunoastere si autocontrol.

"Celor de acasa", le-am dat in perceptibilitatea ce sunt eu, valori mai mari decat "celor de la serviciu".

Persoanele, facilitatile, mediul de acasa are alte valente ce le fac sa primeze vizavi de cele de la serviciu.

Nici o problema, atata vreme cat asta nu ma duce la un conflict ce se perpetueaza de-a lungul anilor, cu mediul "la serviciuri".

Conflictele nu isi au locatia in incaperi, pe strada, in autobuz, in sertare, nu se afla intr-o locatie spatiala, ele sunt localizate numai si numai in perceptibilitatea mea (noastra).

"Am avut un conflict la serviciu cu ..."; gresit, nu la serviciu am avut un conflict si nici macar nu am avut un conflict cu altcineva, am avut un conflict in perceptibilitatea mea, cu??!! cu cine? cu autoeducatia, cu vortexul, cu excitatricea ce sunt pe aspectul "modul de interpretare a faptelor, vorbelor si atitudinilor celorlalti", m-am "certat" cu mine insumi, dialogul vorbelor si comportamentelor, are intotdeauna loc, intre mine si mine; adica intre mine si interpretarea pe care eu o dau vorbelor si faptelor altora (asta e valabila oriund si oricand).

Si acuma sa revenim la tema.

Azi dimineata (si nu numai), sotia (si nu numai), a spus ceva care imediat a "gadilat", a excitat, vortexul format autoeducational (si probabil nu numai), potentialul usor de inflamat al enervarii (maniei).

Am reusit totusi sa aprind in timp util (intr-o secunda sau mai putin ori mai mult, nu-mi amintesc) "flacara gratiei" (sau alta metafora "sa deschid robinetul "apei vii") pe asemenea aspecte, am reactionat rapid cu un gand care "a adus lumina multa in suflet", (respectiv, daca e sa folosim a doua metafora "a stins flacara enervarii").

Despre ce e vorba?

Se vede treaba ca uneori (rar), toata "scrierea mea", mai si rodeste; mi-a venit gandul: "sotia a reactionat asa dintr-o neputinta a ei, atata a fost draga de ea capabila" (ca sa nu amintesc din nou cele sustinute mai sus referitor la toata impresionarea pe care mi-o fac si pe care ne-o facem).

Si?

Si? cum si? nu e clar? gratia a prisosit in mine in aceasta privinta, i-am acordat circumstante atenuante sotiei, "am inteles-o" si pe ea cum ma inteleg pe mine (in general), ba am avut si vointa intr-o manifestare de mare gratie, astfel incat fara efort am reusit sa sting cea ce se putea aprinde (o vointa e cu atat mai folositoare si usor de activat cu cat e mai mult in gratie pe aspectul cu pricina).

Pentru ca "echilibratorul" ce sunt (veghetorul purtator de grija, ratiunea in fond si la urma urmei) sa aiba (sa am) asemenea reflexe permanent, intru supravegherea si echilibrarea fiintiala, e necesar sa aiba (sa am) la indemana concepte agreate si rulate (constientizate) suficient astfel incat sa-mi ofer rapid material pozitiv (cu care rezonez) suficient in toate aspectele vietii ce pot degenera de la starea de echilibru.

Intelesul expresiei "Starea de neputinta" pe care am atribuit-o sotiei, are radacina in conceptului general al "hominidismului" adica, ea e ceea ce e, inclusiv pe aspectul manifestational fata de mine, numai si numai datoritata conventionalitatii umanitatii, natiei, familiei si ei insisi in contact cu mediul oferit de natura acestei lumi-realitate in care ne constatam fiecare, care au dus la educarea si autoeducara ei, la devenirea ei de a fi ceea ce e (plus impresionarea mea atribuita realitatii cu pricina).

Un nivel superior in educatie, il reprezinta intelegerea conceptului gratiei, gratie ce nu ne lasam sa fim din nestiinta dar si din diverse conditionari de la mediul-lume (mediul-realitate generala), dar si de la mediul-noi insine (mediul-realitate proprie; mai ales pe dorinte, placeri, fobii, angoase, ...).

Realitatea sunt eu

Asadar, unde au loc si ce sunt toate problemele mele de viata?

Toata viata, totul, are loc in perceptivitatea ce sunt eu (tu, noi), sunt (suntem) capacitoare perceptive.

Toata realitatea fizica, psihica si spirituala ce sunt eu sau voi si pe care o experimentez eu sau voi, este perceptivitate a capacitatii perceptive ce sunt eu (voi).

Toate bucuriile si necazurile, starea de bine sau sufertinta, au loc in perceptivitatea ce sunt eu si, ele sunt perceptivitatea ce sunt eu.

Toata cunoasterea si trairile de orice fel, au loc ca stari de realitate ale capacitorului perceptiv ce sunt eu, au loc in mine perceptorul capacitiv si ma formeaza ca si realitate, imi dau existenta dincolo de fi un simplu capacitor perceptiv aflat in latenta, o simpla delimitate din nelimitare, neactivata; toata perceptivitatea unui capacitor perceptiv il fac sa fie un om, eu (tu).

"Realitatea sunt eu".

Cum pot eu sa fiu acest monitor sau aceasta camera ori casa asta sau vreo traire?

Ce sunt ele?

Ele sunt perceptii ale capacitorului perceptiv care sunt eu dar, asa cum am scris mai sus, daca nu as avea nici o perceptie, eu practic nu exist pentru mine, pot eventual sa exist pentru alte capacitati perceptive, dar pentru mine nu am cum sa exist atata vreme cat nu reflect nici o realitate in cunostinta de cauza, nici macar realitatea golului de realitate sau simpla realitate a fiinditatii intrinsece, a constientei de sine; existenta mea pentru mine insumi, constienta, e data tocmai de perceptiile de toate felurile, inclusiv de perceptia monitor, camera, casa, trairi.

Binenteles, primele dintre perceptii ce imi dau existenta mie pentru mine (si pentru altii dar pentru mine in mod deosebit, intrucat nu sunt constient intrinsec de perceptibilitatea altora, nu sunt constient de ei ca de mine), sunt perceptiile de fizicitate proprie si cele de psihism propriu, apoi perceptiile fizicismului si psihismului unui mediu exterior (spiritualitatea am inclus-o), cu toata entropia (activitatea, miscarea, tumultul existential cotidian, global, universal) aferenta.

Deci, nu mai zici ca materia e o traire?

Depinde ce conventie adopti tu cel ce te raportezi la concepte.

Materia e exact ce e, materie, dar eu am redefinit notiunea de realitate, in sensul ca am prezentat in toate felurile ce mi-au fost posibile pana acum, o multitudine de concepte, la fel de posibile si probabile, ca si conceptul hominidist, conceptul materialist-psihologic-spiritual, agreat de toata lumea.

Materia e materie, numai ca orice, dar orice exista, este o perceptie a capacitorului perceptiv ce sunt eu sau tu, noi.

Binenteles, toata lumea va confunda "perceptie" cu definirea din DEX, eu insa nu am dat acestui termen valoarea din DEX , adica perceptie ca rezultat al activitatii unui creier sau a constiintei unui creier, si nici ca rezultat al unei constiinte fara suport material; eu am iesit pur si simplu din toate tiparele si am oferit un inteles ce le cuprinde pe toate.

I se poate spune si capacitor experimentator, capacitor consumator de realitate, in sensul ca insasi ceea ce se constata si ceea ce se constata a face el, cu liber arbitru cu tot, reprezinta o consumatie; de asemenea am putea sa il numim convertor sau in alte feluri; in orice caz, eu pana acum l-am numit in fel si chip, in functie de nivelul pe care ma aflam inspirativ.

Si, capacitor perceptiv, nu insemna neaparat ca percepem realitatea ca si consumatori leguma, o percepem inclusiv ca si creatori de realitate.

E capacitorul perceptiv un creier si un corp fizic?

Capacitorul perceptiv (in speta eu), este o delimitare latenta din nelimitare, tot asa cum singularitatea stiintifica e considerata sau tot asa cum e considerat dumnezeu; nu vorbesc despre atributele cu care e impresionata notiunea de dumnezeu, vorbesc de posibilitatea existentei a ceva, cineva, fara a cunoaste cauzele ce au condus la existentializarea acelui ceva, cineva.

A vorbi despre aparitia capacitorului perceptiv, e ca si cand am vorbi despre aparitia singularitatii sau a lui dumnezeu.

Capacitorul perceptiv (eu) este exact ceea ce se constata a fi, daca el se constata a fi un corp din carne si oase, asta este.

Bine dar daca eu ma cred o traire, o constiinta sau mai stiu eu ce, nu cumva ca nu mai sunt un om din carne si oase?

Pentru cine, pentru tine sau pentru o alta persoana?

Pentru tine nu ai cum sa fii altceva decat ceea ce te constati datorita a ceea ce te crezi pe motive educationale si autoeducationale.

Intucat suntem indoctrinati educational ca suntem carne, ne credem carne, daca insa eram indoctrinati ca suntem perceptii (constatari de realitate), asta ne credeam.

Carnea e perceptie, desigur nu in sens psihologic o spun, carnea e exact ce e, numai ca trebuie definita altfel intrucat oamenii ii dau o definire partizana ce ii face sa se limiteze in a intelege realitatea, ramanand ancorati in acest total agreat concept, homidinismul.

Ce e carnea?

Mainile astea, corpul asta, pachetul din frigider.

Fals; carnea e o experimentare de realitate, o stare e realitate pe care o percepi tu ca si capacitor de realitate, e o perceptie de realitate a ta capacitorul perceptiv, ea e cat se poate de materiala, "e fizica pana in maduva oaselor".

Tot asa orice stare de realitate.

Materia e materie, adica o experimentare de realitate si, ca orice experimentare de realitate, e o stare, o perceptie, starea (perceptia) mea vizuala, cutanata, ..., (ca si capacitor perceptiv, nu ca si om fizico-psihic asa cum dicteaza conceptul homidinist) de a experimenta asta, materia sub diferite forme-stari de ralitate (perceptii); toate astea, perceptiile, sunt eu, ele imi dau existenta (am tot explicat mai sus).

Pentru o alta persoana, tu esti exact ce e educat si s-a autoeducat acela sa perceapa.

Daca dintr-o data 'ne-am trezi" la alta realitate, intr-o alta lume, bazata pe cu totul alte realitati, alta educatie, de toate felurile posibile, am intelege partizanatul conventional in care ne aflam; vezi filmulet pentru a intelege ca, vedem (si traim) realitatea in stil propriu, fara a sti daca e sau nu la fel cu a altora si, fara a cunoaste ce alte posibilitati exista:filmulet

Asteptarile

Printre alte nenumarate facilitati ale actului de a exista eu ca perceptivitate activa, constat perceptia numita poftire, dorire.

In aceast aspect al perceptivitatii generale ce sunt eu, ma constat un asteptator, un panditor, un poftitor, doritor.

Eu insa nu sunt numai asta, sunt o foarte complexa perceptivitate, si am aflat ca ceilalti asemanatori cu mine, ma numesc om.

In tot ce ma percep a face, in tot ce exist, sunt permanent insotit si de acest aspect perceptiv, poftire, "sta cu ochii pe mine ca un dispecer pe monitoare".

Orice fac eu ca perceptivitate generala (ca om), in aspectul poftire ma pandesc spre a-mi satisface cele cu care rezonez pe acest domeniu.

Daca abordam latura alimentara, mereu ma pandesc (exact cum face catelusa noastra cand e in casa si "se lucreaza" la bucatarie) spre a-mi satisface pofta de a manca (desi nu imi e foame, am o pofta de a manca din placerea de a manca), s-au pofta de a manca ceva anume (desi nu imi e foame, poftesc la savurarea a ceva anume, ceva ce imi place).

A nu se confunda pofta de a manca, sau de a manca ceva anume, cu necesitatea, una e sa ai sau nu pofta de mancare si cu totul altceva sa poftesti aiurea mereu si mereu.

Acesta poftire care sunt tot eu (ea sunt eu intr-una din cele fara de numar fatete perceptive ce ma constituie), ma trimit fara sa imi dau sema, mereu si mereu, in asteptari, asteptarea de a imi oferi obiectul doririi, perceptia gustativa care imi satisface pe moment pofta.

Aceasta asteptare a aspectului poftitor ce sunt, se manifesta in toate laturile, in toata perceptivitatea ce sunt, nu numai in privinta alimentatiei.

In orice fac, in orice traiesc, impletesc si asteptari, mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza.

Am asteptari negative intrucat am dorinte ce pot fi pana la urma negative, mai mult sau mai putin constientizate.

Si, ce sa fac, sa renunt la dorinte?

Nu, nici nu ai cum, pana si respiratia e o dorinta-necesitate, dar socializarea, sau implinirea, ..., ele insa sunt asteptari firesti, pozitive.

Atunci?

Sa renunti la nestiinta, adica sa cunosti si sa intelegi, sa te educi astfel incat sa sesizezi toata aceasta activitate mafiota a dorintelor si asteptarilor, in acest fel desconspirandu-le activitatea, le rapesti puterea cu care te domina.

De aceea am insistat atata pe "cel de-al treilea ochi" (echilibratorul, veghetorul purtator de grija, ratiunea suficient de inteleptita), ca sa te cultivi pe acest aspect si sa domini tu doririle, asteptarile si alte perceptii la fel de parsive, nu ele sa te domine pe tine (de fapt ele fiind tot eu, insemna sa ma domin eu pe mine, echilibratorul sa domine pofticiosul panditor).

Se cade noua a ne bucura de viata, insa nu ca sclavi ai perceptiilor ce ne constituie pe diferitele niveluri nu neaparat esentiale ci, ca oameni liberi in masura in care realitatea ce suntem permite.

Nu zic sa renunte cineva la a se percepe ca respira, doarme, vede, e corp, gandeste, iubeste, se bucura si la o multitudine de perceptii "vitale", perceptii "necesitati", dar, e posibila si binefacatoare, dezlegarea din mrejele anumitor aspecte perceptive.

Sunt asa de multe asteptarile ce insotesc vietuirea si multe dintre ele asa de subtile incat nu le percepem.

Iata, ma astept sa gasesc o podea (o perceptie-podea) pe care sa calc atunci cand cobor din pat, asta dupa ce m-am asteptat sa vad atunci cand am deschis ochii; nici nu se pune problema sa nu fi avut asteptarea extrem de neconstientizata ca asteptare, anume aceea de a avea picioare cu care sa calc, sa pasesc (perceptia ca am picioare si perceptia de a pasi cu ele, eu fiind si perceptia ca sunt un corp-om); la cobaorarea unei scari, ma astept sa gasesc treapta urmatoare la fiece pas si, atunci cand nu o gasesc, calc in gol, urmata de o cadere in toate consecintele faptului, tot asa cum, atunci cand sunt prins in multitudinea si felurimea asteptarilor (cotidiene sau a celor ce tin de o activitate mai elaborata) si acestea nu se implinesc, cad in gol, in dezamagire, demoralizare, suparare, irascibilitate, depresie, disperare chiar, suferinta si tot alaiul.

In tot ce fac am asteptari, in socializarea cu oamenii si animalele, in relatia cu mediul viu si neviu, cu natura, in relatia cu mine insumi; din toata acesta interrelationare a mea ca si perceptivitate-om, cu mine ca si perceptivitate ce ma constituie in aspectele universalitatii ce sunt, se nasc o multitudine de asteptari determinate educational si autoeducational, determinate de obisnuinte, deprinderi, conventionalizari.

Starea de realitate perceptiva, prieten sau copac ori asfalt (de exemplu), ma constituie intrucat e o perceptie a capacitorului perceptiv care prin toate perceptiile sale a devenit si devine omul ce sunt eu, ele insa nu sunt asa de bazale incat sa constituie un fond necesar sau absolut necesar pentru ca eu sa ma manifest ca un capacitor perceptiv-om, nici nu se pune problema sa le compar cu perceptivitatea bazala gandire proprie, corp fizic propriu, vedere, auz, emotii, ...

Un foarte mare potrivnic al eliberarii omului din lipsa de gratie in care a intrat, este graba, ea induce multa asteptare potentiala, e un perpetum mobile: fac ceva si ma astept sa termin extrem de repede, binenteles ca nu reusesc, ceea ce ma enerveaza si ma grabesc si mai tare, ..., graba a ajuns un mare despot al umanitatii, de la activitatile banale ale cotidianului, pana la cele mai ample activitati, ne grabim si ne grabim, astfel incat am ajuns foarte grabiti si nervosi din cauza neimplinirii asteptarilor cauzate de nebuna noastra goana.

Toti vor mai repede si totodata mai bine, doua asteptari uriase, doi tirani ce terorizeaza omul.

In mic, iata un exemplu: eu scriu, nimeni nu ma grabeste, dar din cauza obisnuintei ma grabesc, nimeni nu imi cere sa fie corect sau mai bine, dar din cauza obisnuintei ma enervez cand gresesc, e asa de intrata in reflex excitarea la greseli incat atunci cand apas o tasta gresit, simt deja pentru o secunda, emotia de irascibilitate.

De unde pana unde tine necesitatea si de unde pana unde e vorba de asteptari cauzate de dorinta savurarii de placeri (fie ele si de natura orgolioasa, vanitoasa, financiara, ...), in "sistemul terorist al lui, repede si mai bine" al carui sclavi suntem, e destul de greu de elucidat, mai ales ca nu tine intotdeuna de tine sau de un singur om, uneori tine de o famile, de un colectiv, de o comunitate, de o natiune sau chiar e un fenomen globalizat deja.

Puterea algoritmilor ce sunt eu

Ce e puterea ce te face sa jignesti, ce e puterea ce te face sa ranesti, ce e puterea ce te determina sa faci ceva anume, mai ales intr-un fel in care produci suferinta altuia?

Cum am mai spus, vorbele in sine nu reprezinta altceva decat perceptii numite sunete (create sau receptate de noi); cultivarea limbajului a dus la atribuirea unor anumite semnificatii diferitelor insiruiri de sunete, s-a creat cuvantul, apoi prin atribuirea de semnificatie si anumitor expresii, s-a creat vorbirea.

De cand ne constatam in realitate, tot invatam folosirea limbajului, tot exersam semnificatiile lui si pe vorbit si pe auz, facem chiar mai mult, nuantam specific diferitele exprimari pe care le cuvantam sau le auzim.

Asa cum limbajului i s-au atribuit anumite semnificatii, tot asa si comportamentului de tot felul i-au fost atribuite semnificatii, s-a creat un fond comun de intelesuri pe care le au vorbele, gesturile noastre, atitudinea noastra fizico-psihica (mai sunt si exceptii de la o comunitate la alta).

Omul e dotat constructiv si cu o puternica componenta atasamentala, prin exercitiu fizico-psihic, el ajunge sa isi insuseasca intelectual anumite scheme functionale de care devine atasat manifestational, adica si le insuseste nu numai conceptual dar si afectiv, isi creaza educational si autoeducational algoritmi logico-afectivi de manifestare reflex, vortexuri informational- afective, softuri, altfel spus e dresat si se autodreseaza.

Tot ce stim sau gandim, vorbim, facem, atat in plan fizic cat si psihic sau spiritual, provine din programarea insusita prin experimentarea vietuirii.

Puterea ce te determina sa faci ceva anume, e puterea educationala si autoeducationala simbiotic legata de trasaturile tale structurale ce obisnum a le numi native, puterea semnificatiei pe care ai dat-o algoritmilor si programelor pe care le-ai scris in tine, cu voie sau fara de voie in cunostinta de cauza sau doar in virtutea inertiei.

Esti produsul perceptiilor ce te constati ca act manifestational, care insa rezulta in urma actului numit educatie si autoeducatie, prin care in permanenta te-ai autoprogramat sa fii ceea ce te constati acum (nu ma refer desigur la cum arati si ce esti fizic, nu face parte din tema de azi).

Vorbele ranesc numai si numai intrucat adresantul e programat s-a simta asta la auzul unor asemenea vorbe; chiar daca cel ce le spune, o face s-au nu cu inteles de jignire, de ranire, impresarierea si trairea lor ca durere, apartine adresantului, microsoftului pe domeniul respectiv, cu care s-a programat autoeducational, prin obisnuinta.

Si cand exprimi verbal ori prin gesturi sau comportamental, atitudinal, ceva care in structura ta informational-afectiva are o anumita semnificatie, dar si cand receptezi ceva ce are o anumita semnificatie in softurile tale, tu nu te vei raporta niciodata la neutralitatea acelei realitati (am explicat cu alta ocazie) si nici macar la semnificatia ei din softul celui ce o exprima sau recepteaza (in functie de situatie, daca tu esti emitatorul sau receptorul), tu mereu te vei raporta, in cunostinta de cauza sau nu, la, algoritmii programarii ce te face functional pe tine, la algoritmii pe care i-ai inscris in tine intru functionare.

De ce ma simt asa de bine cand ofensez, jignesc, ranesc (pe cineva cu care ma aflu in conflict), cand ma razbun (pe dusman), cand sunt castigator (mereu in "dauna" altora desigur), cand "am dreptate"?

Datorita atasarii de algoritmii mei functionali insusiti educational si autoeducational, datorita biruintei incredintarilor mele, adevaruririlor mele, valorilor mele sau mai bine zis valorizarilor pe care le-am atribuit in mine anumitor algoritmi functionali si la care raportez realitatea.

Orice om, e om tocmai prin programarile sale educationale si autoeducationale, prin valorizarile sale, numai ca omenia difera de la om la om; altfel, orice fiinta zis umana, e un animalut.

In concluzie, cand pe firmamentul perceptiv ce sunt, se manifesta o situatie realitate, dintre posibilitati va invinge directia umana ce are cea mai puternic algoritm insusit intelectual-afectiv, schema bloc dominanta in softul ce sunt eu pe acel aspect; sa nu uitam insa, invingatoarea dintre posibilitati, nu e un adevar absolut al tuturor, este doar adevarul meu absolut, doar propria impresionare in concordanta si cu impresionarile altora ce rezoneaza la fel.

Daca simt trebuinta de a avea un anumit comportament verbal sau de gestica (inclusiv in privire, uitatura) vizavi de tine, eu ma simt indreptatit sa fac asta (constient sau preconstient), asa imi dicteaza "demonii", algoritmii mei, valorile mele, programele, dar aceasta e doar indreptatirea impresionismului propriu, intrinsecitatea unui adevar, numai ca e un adevar personal, o valoare, o dreptate statuata in universul meu si al celor ce rezoneaza ca si mine; e posibil ca adevarul meu sa coincida sau nu, cu adevarul tau si cu intrinsecitatea adevarului unei posibile realitati martor (independente de mine sau de tine), dar cel mai adesea nu coincid.

Eh, cum au dobandit valorile mele de animalut putere in mine, algoritmii mei comportamentali de care sunt legat intelectual si afectiv, logic-emotional, tot in acest fel (ce-i drept mai greu intrucat sunt deja programat acuma) e posibil sa rescriu softurile sau sa le "dilesc" treptat pe cele vechi, scriind altele mai evoluate, in spiritul armoniei, al gratiei.