Posibilitatea iesirii din dimensiunea a treia (si nu numai) si trecerea in dimensiunea unei vietuirii de tip contemplativ-rapire, fara insa a iesi complet din celelalte dimensiuni ca vietuire (dar in cunostinta de cauza fiind)
Ce caut eu la realitatea asta?
Nu mai stiu, caut idealul, caut desigur si o mai buna armonizare cu ea?
Idealul e o utopie.
Filozofia nu se da deoparte in a cauta idealul in ceea ce pare o utopie.
Asadar, care e idealul?
Idealul pe minimal desigur, (intr-o societate) ar fi ca nici un om sa nu produca rau altui om, in perceptia aceluia.
Ca acest lucru sa fie posibil, ar trebui ca toti oameni sa fie suficient de evoluati incat sa se puna si pe sine dar si pe celalalt pe acelasi nivel valoric dar, sa fie si nepatimitori, sa nu depinda de atasamente, sa nu fie conditionati de dorinte si obiceiuri (atat pe aspectul fizic cat si pe cel psihic) care tind a le controla viata si astfel de ai duce in conflict cu altii.
Mai e si partea de realitate neumana, aceasta nu pare a avea cauzalitatea in om, si, mai e realitatea necesitati umane.
Incerc a intelege, ce rost are inspiratia mea, catre ce tind?
Daca prin absurd, eu si oamenii, tindem toti si poate chiar atingem, niveluri semnificative de evolutie in constiinta (etica), suntem in continuare dependenti de necesitatile noastre, ceea ce ne poate aduce in conflict de interese si in disonanta si cu noi si cu lumea.
Suntem dependenti de natura, de lanturile ei trofice, de fortele naturii terestre vii si nevii dar si universale.
Mai mult, venim la realitizare cu un potential comun (sau altfel zis, cu capacitatea de acces la un potential ce e cam la fel pentru toti), dar, venim si cu aspecte specifice, potentiale dar unele si independente de vointa noastra.
E prea utopic ca sa imi (iti, ne) asum realitate toata, pare insa cat de cat posibil a imi asuma realitatea personala, desi, uneori e asa de intretesuta cu realitatea altora si cu cea totala incat, e dificil de demarcat.
In ce ar consta asumarea propriei realitati?
In a ma responsabiliza de intreaga realitate de care am parte si a nu mai da vina pe nimeni si pe nimic.
Si sa dau vina pe mine?
Stii ca nu, nu vei da vina nici pe tine, doar e natural sa te iubesti pe tine, insa, iti vei identifica greselile si iti vei reevalua atitudinea in privinta celor ce au dus la a produce disonanta in realitatea ta.
Bine dar, mai mereu tine de factori ce nu sunt in puterea mea?
Asa e, dar se cade tie a fi tot mai responsabil cu realitatea ta; o iei de la baza, cu cele ce chiar tin de tine si, tinzi spre cele ce par realitate comun distorsionata fata de o realitate armonioasa, constructiva, o realitate a gratiei nu a dizgratiei (vezi sensul dat de mine acestor termeni).
Oricum asta, intr-o oarecare masura, e obligat fiecare a respecta cat de cat, te obliga viata, bunul simt, buna convietuire, legea etica, civila si penala.
Conceptele al caror intelesuri le-am trait inspirativ, nu fac altceva decat sa ma cultive astfel incat sa dobandesc alt nivel, nu numai intelectual ci si spiritual, dar si etic (asta daca e sa delimitam intelectualul de spiritual si totodata sa nu le amestecam cu spiritual-religiosul); ca rezultatele sunt asa cum sunt, asta e, insemna ca nu am atins parametrii necesari pentru o mai buna reusita.
In lume sunt o sumedenie de concepte, mai mult sau mai putin dogmatizate ca religii sau forme de spiritualitate, ce urmaresc intrucatva si ridicarea nivelului de constiinta (pe etica, dar si ca dimensionalitate) a oamenilor, problema e ca, ele prin cei ce le mediatizeza, au devenit spirit de sistem, ori sistemele sunt fiare prin cei pe care ii poseda, se cere devotiune totala, un spirit de sistem actioneaza prin constituientii sai, identic cu o matrice I.T, nu pote fi umana dacat prin aspectul despotic, mare atentie aici!!!
Spiritele de sistem sunt despotice indiferent daca ele tind spre armonia fiecaruia cu fiecare si cu toti, spre desavarsirea "binelui", spre cea ce eu numesc gratie, "sfintenie", de aceea e necesar un spirit personal si de sistem care e hranit permanent cu neatasarea conceptuala, un spirit ce evolueaza mereu, astfel incat sa nu cada in a poseda pe oamenii prin care subzista, intrucat deschiderea sa la noi trairi de intelusuri, nu ii permite sa se raporteze la un sistem de valori prin care sa ii constringa pe adepti si neadepti la slujirea spiritului ce e el.
Bine dar, acest spirit personal si eventual de sistem pe care tu il cultivi, nu e la randul sau tot un despot, nu obliga persoana sau comunitatea la a sluji cauza, anume deschiderea si neatasarea, nu esti sclavul acestui spirit indiferent cum il vei numi, nu ar ajunge si el un sistem totalitar ca orice sistem?
Ba da, constat ca da; desi accept ca orice concept reprezinta un posibil adevar, in functie de faptul de a te lasa (de voie sau fara de voie) in incredintarea adevarului sau, tot slujesc ceva, tot nasc si hranesc un spirit personal ce poate ajunge un spirit de sistem, anume nelimitarea in deschidere si neatasarea.
Pentru ca, nepatimirea la care ar duce neatasarea, ar fi salvatoarea armoniei in orice sistem conceptual si atunci nu se mai justifica cultivarea deschiderii spre noi trairi de intelesuri ce contravin conceptului dogma a sistemului respectiv dar, ea, nepatimirea, e o himera pentru umanitate; cultivarea nepatimiri duce la randu-i in mod automat la formarea unui spirit personal si eventual de sistem, care va deveni tiranul acelei comunitati, despotul sistem ce anima spiritul lor.
In concluzie, "destinul cel mai fericit", ar fi sa infiintez o "secta", o noua ramura a batranului copac-sistem conceptual al umanitatii?!
Trist destin.
Suntem prizonierii sistemului nostru capacitiv-manifestational, suntem sclavii sistemului rudimentar uman, care nu permite iesirea din matricea ce e el.
Si? atunci?
O singura stare e in afara sistemului, neutralitatea, e singura permisa.
Adica?
Starea contemplativa este singura in care vietuirea ar fi libera de sistemul conceptualizarilor, o contemplatie in uluire, nu una intelectuala.
Si ce sa contempli? ca in fiecare sistem religios-spiritual (probabil), contemplatia, capata formele de constiinta pe care cei implicati si le-au insusit ca dogma pe motiv ca revelatia lor asta le-a infatisat, practic contemplatia, paradoxal zic eu, s-a subordonat conceptualizarii cu iz "revelativ".
Contemplatia de care vorbesc acum, este acea in care nu mai traiesti tu ci, tu esti contemplatia, esti uluirea insasi, si, nimic, dar nimic, nu e concept in contemplatie, (vezi scrierea in care am vorbit despre asta).
Daca o farama din atentia ce esti atunci, e trasa spre concept, atunci nu esti in contemplatie, nu esti in rapire, esti in inselaciune contemplativa, sau, in contemplatia ratiuniilor lucrurilor, asta e alta etapa, mult inferioara.
Conceptualizarea nu se poate face in rapire contemplativa, ea apartine, celor de jos, iluminarii, revelatiei, inspiratiei, intuitiilor si alte de astea ce au indobitocit lumea (imi scapa necestitatea lor??!!).
Daca ceva trait in contemplatie, poate fi descris, definit, conceptualizat, aia nu a fost contemplatie in rapire; aaa, desigur, sunt unii ce vor neaparat sa descrie ceea ce au trait si atunci se pun pe mistificare, fie ca isi dau sema de profanarea savarsita, fie ca nu.
Din nefericire, atipic se poate da acces la contemplatia rapire, efectiv pana la a fi traita in cele mai banale aspecte ale vietii; de ce "din nefericire", intrucat, asta, din diferite motive, nu se face intru eliberarea umanitatii dintr-o etapa existentiala a conceptualizarilor ci, se face intru atragera de adepti pentru dogmticul sistem slujit de intiatii respectivi.
Iata ca si eu sunt nevoit sa dau detalii despre cele de care nu se pot oferi detalii, sunt indescriptibile si tocmai de aceea e o blasfemie sa le descrii, nu faci decat sa minti prin incercarea de a descrie indescriptibilul: In asemena stari, simti, percepi altfel realitatea, pe un nivel ce pare superior, oricum e diferit total fata de cel obisnuit, percepi evenimentele, fenomenle, activitatile, imaginile, vorbele, nimicurile zilnice, un gest, o privire, in intrinsecitatea lor, cum ziceam, e ceva de nedescris.
Intrucat e un tip de trairi de nedescris, iar conceptualizarile tocmai in asta constand, in a face cunoscuta realitatea prin a o descrie, ea, acest tip de vietuire, in rapire contemplativa, dar nu ca o "leguma sfanta" (scuzati metafora jalnica si injositoare la adresa unei mari si superioare posibile contemplatii mai presus de orice contemplatie) ar putea reprezenta, daca ar fi accesibila tuturor, eliberarea umanitatii din dimensiunea conceptualizarilor, din dimensiunea unei umanitati stientologice, dimensiunea a treia, asa cum am catalogat-o eu (a sevedea scrierea refertoare la dimensionalitatea realitatii).
Insemna ca nu e nimic de facut, daca accesul la iesirea din dimensiunea a treia, e cenzurat de initiatii atipici sclavi la randu-le dogmaticii de sistem, propriu sau insusit de la altii?
Nu e problema noastra asta, asta e tot o atasare de "ganditism" si emotional, e tot ducere in dimensiunea a treia.
Noi avem datoria fata e noi insine, a ne oferi o sansa.
Cum?
Considerand realitatea ca atotpotentiala si, indiferent daca prin intermendiul unor initiati mai presus intru totul de dimensiunea a treia, fie adoptand efectiv conceptul ca realitatea e realitate si eu doar cu ea interactionez intru vietuire, nu cu constituentii ei (fie ei si umani), atunci, ies din "conflictul" cu initiatii atipici marunti si ma ofer nemarginirii, "faca ea" ce-o vrea indiferent de natura constitutionala (atentie, nu atribui vointa realitatii neaparat, e doar o forma de exprimare).
