Creatiile userilor - Proza

Doar o posibilitate referitor la moartea din realitate

Am vrut a scrie despre moarte, nu stiu daca ma gandeam la mine sau la noi toti, nu stiu daca pentru a indulci ceva sau deoarece inspiratia a permis, numai ca nu imi aduc aminte ce idee imi venise, m-am apucat sa sterg blogul si am uitat esentialul; acuma problema nu e ca am uitat despre ce anume vroiam a scrie, intrebarea e, mai am inspiratie a scrie despre acel ceva? La mine, cu inspiratia asta cam tine de "bate fierul cat e cald", altfel, nu o mai prind.

Despre numita moarte am mai scris, era doar o adincire a incondeierii facute; deh, nu-mi vine.

...

Eh, voi forta, poate intre timp se leaga inspirativ

Nimeni nu neaga realitatea mortii, vedem (constatam) cu totii cum, corpurile se dezintegreaza iar cei dragii nu mai sunt constienti de sine, in realitatea noastra.

E o certitudine extrem de mare faptul ca in realitatea noastra, de orice natura ar fi ea, cei disparuti, raman disparuti (nu "dau" iar in atipicitate).

Asa cum ziceam insa candva, care e certitudinea ca ei dispar si din realitatea lor?

Nu ma refer in mod deosebit la o realitate trupeasca, ma refer la realitatea de a fi constienti de ei insisi.

Si, pana la urma, nu e cazul sa accentuam asa de mult pe "a fi constient de tine insuti" deoarece, in viata de zi cu zi sau, in meditatii, contemplatii, liniste, nu experimentam neaparat pe a fi constient desine, nu "prizam" neaparat sinealitatea, ceea ce experimentam e de fapt focusarea sinealitatii, atentia ei (noastra), aaa desigur, exista posibilitatea ca sinealitatea ce suntem, sa cadem in "autoadmiratie", in contemplatia de sine, asta e altceva.

Vorbeam insa de faptul ca nu trebuie neaparat sa iti dai seama de tine in mod intrinsec, pentru ca sa ai sentimentul ca experimentezi o realitate (poftim, ca sa ai sentimentul ca traiesti), ce, cand gandim, mancam, alergam, vizionam, ..., constientizam faptul ca existam? nu, nici vorba, asta e asa de "reflex", incat nu e necesara constientizarea, e in subsidiar, e subinteles; na, acuma, un somnambul, un hipnotizat ce liber arbitru are atunci?

Am dat-o in alte alea, asadar moartea.

Noi nu cunoastem ceea ce urmeaza umanitatea sa descopere, de aceea, ma indemn pe mine si pe voi, sa facem un compromis cu ceea ce cunoastem si, sa acceptam ca este posibil, nu zic cat de probabil intrucat nu am caderea a o face, e posibil deci ca, unitatea temporala in care corporalitatea sa isi faca exitul din realitatea noastra, sa nu fie ultima unitate temporala cu care fiv-om in contact.

Desigur nu pot certifica asta insa, e cineva in realitate care poate demonstra public contrariul?

Ma intreb si eu asa ca cel ce nu are ce face dimineata la 5, daca domn'e, umanitatea descopera in anul de gratie 2100 ca, moartea e doar o problema de constiinta?

In ce sens?

Poate ei vor afla despre disparitia realitatii corpurilor, ca nu e o disparitie a corpurilor din realitatea indivizilor care mor ci, e o disparitie a corpurilor "celor morti", doar din realitatea indivizilor care raman in viata?

Si asta tot nu e relevant, relevand ar fi daca ei vor descoperi ca "viata dupa moarte" tine de atitudine; ceee, poftim?

Daca umanitatea va descoperi candva ca omul moare din propria sa realitate numai daca el crede cu convingere ca moare, numai daca el se va crede mort? hai? ce mai faci atunci ca tu esti "oale si ulcele" de mult intrucat ai crezut in cele indrugate de stiinta primitiva de azi sau in ceea ce vad ochii tai din cap ori in alte povesti si basme?

Asta ar fi epocala, moartea sa fie doar o problema de constientizare, de incredintare, de impresionare, o problema de constiinta in fond, adica, cele in care moarte te va surprinde, in acelea vei trai sau vei fi mort "dincolo", in dimensiunea zisa a etenitatii: "vei trai sau vei suferi autohipnoza mortii, in functie de convingerea ta privitor la ceea ce reprezinta moartea?!!"

Rezolutia - partea a doua (fragment)

...

Insa, conceptul vederii (vizualizarii) tridimensionalitatii, e mai complex de atat, eu inteleg acum 7 niveluri diferite de abordare (pot rezulta multe variante prin combinarea celor expuse):

a) Noi de fapt vedem un relativ 3D, format din doua imagini 2D suprapuse si completam din creier cu ajutorul memoriei si al capacitatii de a vedea in perspectiva (in spatiu), aceasta profunzime lipsa a semnalului captat; e aproape ca la geometria in spatiu, toti stim prin ce am trecut pana ce am reusit sa vizualizam spatial figuri geometrice din ce in ce mai complexe, desi ele erau desenate practic in plan; in plus, chiar daca acoperim unul din ochi, vedem la fel de “stereoscopic” ca si cu ambii ochi; pentru a vedea a 3-a dimensiune real, adica asa cum exista in mediul exterior ochiului si creierului, e necesar sa ne deplasam putin vederea in lateralul obiectului respectiv dar, si de aceasta data vom surprinde tot doua dimensiuni, latimea si inaltimea in loc de lungime si inaltime, sau, le vedem partial pe toate, dar in 2D, si tot asa.

b) Pentru a vedea real in 3D, ar fi necesar sa ne aflam, din punct de vedere vizual, pe toate partile obiectului de vizualizat, pe toate laturile lui, de jur imprejurul obiectului observatiei noastre, practic obiectul ar trebui sa se afle in interiorul capacitatii noastre vizuale ca o bula de aer in adincimea apei sau ca o pasare in aer; mai e si varianta ca, intr-o vizionare de peisaj sa zicem, sa avem un senzor ocular globular complet neobturat inspre nici un “pixel” al peisajului de vizualizat, la un “360 de grade sferic”.

c) Cea mai reala vizualizare a tridimensionalitatii lumii, ar fi daca senzorul ocular si procesorul vizual (creier), ar fi unul si acelasi, in sensul ca, numai asa, senzorul fiind de fapt procesorul, nu ar mai avea loc o codificare 2D a realitatii, pentru ca apoi sa se faca o reconstructie 3D, nici in cazul relativului 3D binocular, nici in cazul mai putin realativului 3D explicat in conceptul de mai sus.

Astfel, ceea ce vedem, ar fi procesat (redat) direct in 3D in cadrul “senzorului-procesor”, e ca si cand am conecta reteaua neuronala a vizualizarii, direct la emitatorul natural, fara intermedierea unui ochi; ceva gen ochiul creier sau creierul ochi.

d) Chiar si in varianta c, creierul trebuie sa proceseze o informatizare, sa ruleze informatii despre o lume “oferita” lui spre vizualizare; pentru ca un creier sa vada o realitate (o lume) intr-un 3D cat mai aproape de absolut, ar fi necesar ca acel creier (procesor) sa experimenteze acea realitate in sine, chiar in capacitorul vizualizator, insa el fiind creatorul integral al acelei realitati.

e) Cea mai fidela realitate 3D este cea in care creierul nu numai ca e creatorul realitatii dar, e si constatatorul intrinsecitatii ei fizice; atentie!; ea creatia-realitate fiind construita din sine-creierul si facand parte din sine-creierul, deci, automat e necesara experimentarea de catre creier a intrinsecitatii personale, oricat de extinsa in actul creational ar fi creatia, ea este tot intrinsecitate a creierului.

f) In varianta e, am vorbit despre o constatare de intrinsecitate “fizicista”; mai e si tipul de constatare intrinseca in care un creier se constata pe sine ca si constiinta, ca si cel ce e constient de el insusi, isi da seama de sine altfel decat fizic, adica de sinele psihic as spune (si nu ma refer la nici una din clasicele capacitati ale S.P.U.).

g) Aceasta varianta nu se adreseaza tuturor, am expus-o numai pentru cei ce au experimentat realitatea intr-un mod atipic, fara ca dupa aceea sa isi pierda partial sau total luciditatea

Un creier ce are acces si la un nivel atipic de intrinsecitate (indiferent care e tipul realitatii), fie ca e numai beneficiar, fie ca este creator si beneficiar.

...

Principiile calauzitoare ale momentului 20 decembrie 2012

Al treilea principiu calauzitor in evolutie este deschiderea.

Toata nenorocirea din realitatea pe care o constatam, se datoreaza lipsei de evlavie fata de ea si cele ce o constituie (principiul calauzitor al evlaviei; desigur nu in sens religios o spun).

Dar, in aceasta lipsa am dat, tocmai pentru ca nu am vegheat (principiul calauzitor al detasarii in a fi veghetorul realitatii) la constructiva si distructiva realitatii (cele doua principii bazale ale constituirii realitatii).

Degeaba e si veghea si evlavia, daca ele sunt inchistate in limitare, daca nu avem deschiderea spre toate orizonturile posibile, daca adoptam un conservatorism dur, daca in noi scrie habotnicie (iarasi, nu o spun neaparat in sens religios, habotnic in orice privinta).

In toate insa, masura cea mai potrivita este calea de mijloc, drepta socotela e cu atat mai stramba cu cat ne departam spre extreme.

Toate cele enumerate au rolul de a mentine sau de a crea armonie.

In plus, cele enumerate acum cateva saptamani (cred), raman valabile: cunoasterea (inclusiv prin trairi de toate felurile), intelegerea, constientizarea, aplicarea.

"Codul onoarei" este insa ratiunea (in sens de intelepciune).

ÎNȚELEPCIÚNE s. f. Capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor. ♦ Cumpătare, prudență, moderație determinată de experiență; spirit de prevedere. – Lat. intellectio, onis.

Sursa: DEX '98 (1998

ÎNȚELEPCIÚNE ~i f. 1) Facultatea de a înțelege și de a judeca adânc lucrurile. 2) Judecată cumpănită; chibzuială. ◊ Cu ~ cumpătat. [G.-D. înțelepciunii] /<lat. intellectio, ~onis

Sursa: NODEX (2002)

Principiul intelepciunii poate fi contopit cu principiul caii de mijloc, desi consideram ca se subintelege, nu rezulta din dex faptul ca se face diferentierea intre a fi intelept in faptele rele ce le faci sau in cele bune, prin urmare o voi numi, intelepciune pozitiva.

Multi se refera la intelepciune si minte, ca la ceva care ii impiedica in evolutia (in special in cea atipica), ei pierd din vedere insa in definirea lamentabila ce o dau acestora, faptul ca fara intelepciunea mintii, nu ar avea cum sa aiba acces la nici un fel de realitate umana sau angelica cu care se tot impauneaza, nici cel putin nu ar avea cum sa defineasca intelepciunea (ceea ce face fiecare dintre ei).

Ceea ce vor ei a spune se refera la aspectul (si daca ii zic intelectual sau intelect, tot gresesc), ..., la aspectul ..., falsitate, iluzia ca stim noi bine ce stim si dincolo de ce stim noi nu mai e nimic de aflat, de trait (ei stiind foarte bine ce realitate atipica se afla dincolo de ceea ce a cunoscut omul de rand).

Fara intelepciune la ce anume veghezi? cui oferi evlavia? cum iti dai seama de esti deschis sau un conservator ermetic? cum apreciezi distructiva si constructiva (inclusiv in privinta si a fricilor)? si, cum sa intelegi insasi pozitivismul intelepciunii? dar armonia?

Le traiesti si atat? pai care dintre voi ramane intr-o traire angelica fara a o determina total, partial sau deloc? Nu intelegeti ca asta ar fi posibil numai daca v-ati afla for ever in rapire mai presus de orice fire? si ca nici atunci nu ar fi vorba decat de un adevar, de o traire care se muleaza pe experienta ta si in cel mai fericit caz pe o specificitate cat mai bazala, de dincolo de toate acumularile vietii tale?

Si inca, si mai bazal, toate astea sunt capacitati, ca si capacitatea vorbirii sau cea atipica, fara a fi cultivate intr-o realitate social umana (in cazul nostru) nu dobandesc decat manifestari specifice mediului ce le faciliteaza dezvoltarea (vezi mediul "social" al junglei pentru un copil "uman").

Degeba te inteleptesti daca te raportezi la un nivel de cunoastere si intelegere autolimitat de o experienta de viata saraca.

Asta ce inseamna? inseamna ca realitatea ne obliga sa admitem experienta, ca fiind un factor determinant in constructiva noastra ca realitate om, fara experienta nu avem acces la viata si la nimic din cele de care beneficiem, ramanem niste animale primitive (sau poate "ingeri", mai stii?)

Pe nimic nu se bazeaza toate cele de mai sus, inclusiv atipicitatea, decat pe experienta subiectului in cauza, ca deaia vin si zic, atipicitatea cu toate trairile ei inalte, angelice, minunate, reale desi de necrezut, are temelia in experienta de viata a maestrului (chiar daca el sta ascuns) si experienta de viata a discipolului; nu neaparat ca potentialitate ci, ca imbracare a ei in constiinta formelor.

Potentialitatea poate fi impinsa pana dincolo de existenta de orice fel nu? doar vine din cele ce nimeni nu le stie, vine din cele ce potenteaza singularitatea stiintifica, nimicul sau pe dumnezeu, necunoscutul e numele lor (nu personific, atentie mare!).

Ca ceva din aceasta potentialitate sa se imbrace, sa devina forme, are nevoie de contributia noastra constienta si (sau) inconstienta (nu mai vorbesc despre faptul ca potentialitatea s-a manifestat ca "a fi" si s-a tot formatat pana ce ne constatam oameni fizico-psihico-spirituali).

Noi suntem laboratorul potentialitatii necunoscute, careia ii atribuim adevaruri in functie de nivelul evolutiv pe care il avem la acel moment.

Deschiderea nu ma lasa sa dau verdicte imuable, orice e posibil dar, cumulul de experienta pe care il avem insusit de la altii sau din propria relationare cu realitatea, ne obliga la chibzuinta (componenta a intelepciunii): nu mai pun mana pe ceva incins daca m-am fript, nu ma ating de conducatorii de energie electrica daca sunt neizolati, nu traversez strada fara sa ma asigur, nu ma duc la femei neprotejat, nu ma "cert" cu cainele turbat, nu las toate gemurile si usile deschise daca se face curent, nu traversez o apa daca e inghetata superficial, nu beau apa de pe trotuar, nu ma intep cu obiecte ascutite ca ma doare, nu jignesc deoarece stiu din propria experienta ca e dureros (rari fiind cei ce au depasit aceast concept al jignirii), nu fac altuia ce mie nu-mi place, nu tot ce-mi place imi e benefic (mai ales pe termen lung), nu stau in calea trenului, eh si tot asa, multa intelepciune de care conform principiului "intelepciunea e daunatoare evolutiei ..., hai ca e de-a dreptul aberant; si, toata aceasta intelepciune e rod al intelectului, toate fiind fii si ficele mintii, inclusiv trairile atipice de orice fel, angelice, divine si ce mai vrem (chiar daca sunt ale ei prin relationare cu potentialitati necunoscute ale unei realitati ce depaseste pana si imaginatia noastra).

A cui experienta?

A genomului.

Care?

A celui fizic marcat de cel cuantic, care e marcat de cel "singur", care e marcat de necunoastere.

Adevar versus realitate, infinitul realitatii

Asta suna bine, ia sa vedem ce zice.

Am tendinta sa consider ca, nimic nu poate fi dincolo de realitate (dincolo de existenta).

Si atunci, ca sa imi dau peste nas, vin si zic, dar infinitul ce e?

Nu mai reiau tema infinitului din infinit (micul infinit din infinitul doar cu o unitate superior, fiecare infinit fiind totusi mai mare decat infinitul subunitar dar mai mic decat cel supraunitar), ma refer strict la a defini infinitul; nu ca e o chestiune cam atipica infinitatea asta?

Nu numai ca nu are limite, dar e si delimitata de infinitul imediat superior, curat paradox.

Daca infinitatea e atipica pentru realitate, oare nu e ea tipica unei alte dimensiuni decat cea existentiala?

Unul dintre elementele ce pot sprijini iesirea infinitatii din paradoxalitate, este rezolutia, e he, nu ma refer la rezolutiile omenestei cunoscute, ma refer la acea rezolutie care permite beneficiarului sa acceseze nu numai ce se intampla dincolo de secunda 10-43 dar si intr-un moment 0 al singularitatii stiintifice, acolo unde se naste infinitatea.

Daca insa materialitatea lumii este doar o traire, asa cum a dovedit stiinta, sau daca ne aflam intro matrice, atunci desigur infinitatea capata alte valente, la fel insa de paradoxale.

Deaia vin si zic, tu cel ce te afisezi detinator de adevar, pe ce te bazezi in siguranta ta, ai tu acces la momentul zero al metamorfozarii adevarurilor in rezultanta lor, adica in realitate (in existentialitate fizica, psihica sau spirituala)?

Parol ca sunt doar trairile tale incredintatoare, de logica sau atipice.

Dar, ce baza pune un materialist convins, pe atipicitate sau, ce baza pune un "atipicizat" pe trairea numita logica?

SPIRITUL CARE MA ANIMA: Spiritul fiinditatii bazale versus spiritul fiinditatii "certitudinale"

Omul, domnule, are nevoie de certitudini, e musai sa-i dai certitudini, asa e educat.

De cine?

De alti oameni.

Si de ce cere certitudini?

Educatia la incorsetat asa profund incat, a devenit viciu, viciul certitudinilor.

Daca nu ii dai certitudini, te marginealizaza.

Asa de tare e prins omul in marasmul (daca ar fi sa il catalogam asa; e practic o degradare complet epuizanta vizavi de "morala bazala naturala", a ajuns un permanent sevraj) necesitatii certitudinilor incat, a si uitat (majoritatea nu au stiut si nu vor sti vreodata) de faptul ca, certitudinea la randul ei, este doar un concept de care o majoritate covarsitoare a umanitatii nu are habar ca este de fapt un concept insusit educational.

Nu stiu daca se intelege tragedia (ar fi de ras daca nu ar fi de plans).

Educatia e maica spiritului certitudinilor, o sa dau "un banal" exemplu de cum isi insuseste fiecare propriile certitudini si la ce poate duce asta; cazul a fost prezentat la tv; militarii americani pazeau un drum important din Irak, adica permiteau sau nu accesul mai departe al celor ce vroiau sa treaca; la un moment dat se apropia o masina cu irakieni; masina se apropia incet de punctul de paza, militarii au intins mana orizontal cu palma ridicata in semn de oprire (de fapt numai in simbolistica lor, asta insemnand clar semnul pentru stop), irakienii nu s-au oprit intrucat in simbolistica lor, acel semn insemna altceva, daca nu ma insel insemna "binete" sau ceva de genul; incredibilul s-a produs (imaginile prezentau masina irakienilor ciuruita de gloantele americanilor).

Care e esenta scrierii de azi?

Nu-mi amintesc.

Esenta era pe de o parte, reconstientizarea oamenilor referitor la faptul ca tot ce considera certitudini, inclusiv faptul ca ei sunt oameni din materie intro lume materiala, sunt de fapt concepte ce au devenit tabuuri; pe de alta parte insa, cred ca exista si o morala utila, pe-asta am uitat-o.

Prin urmare ramane tot asa, adica, si cu asta ce-am facut?

Se vede treaba ca vroiam sa ma refer la tipul de spirit care te anima, un spirit fiindic ajuns hominidic (certitudinal), sau un spirit fiindic ajuns prin hominiditism, lucid insa de faptul ca el e alta dimensiune decat cea a certitudinilor, ceva de genul: el e experimentatorul nu experimentul.

Conceptul scarbei (repulsiei)

Marea diferenta intre capacitatea repulsiva si simptomul scarbei fata de ceva anume, consta tot intr-o problema conceptuala insusita educativ.

Principiul e valabil referitor la orice tip de scarba; facem insa referire la aspectul culinar si in loc de pledoarie scrisa, sa vedem un scurt video referitor la delicatesele de pe alte meridiane, foarte diferite de obisnuintele noastre:

Si inca:

Daca toata realitatea fizica este formata din particule elementare si energie, din atomi de toate felurile ce constituie molecule si celule, substante, materia, de ce ne cramponam atata in cultivarea senzatiei de scarba?

Iar daca toata realitatea o traim de fapt in creier, fiind un consum de mediatori informationali (mancam neurotansmitatori de fapt), de ce cultivam oripilarea, fobia (in sens de repulsie obsesiva)?

Ce sa mai vorbim despre concepte gen realitate holografica.

pe meleagurile realitatii;

omul este traficantul care scoate realitatea la produs

ma bucur sau sufar, traiesc.

vad o fiinta care sufera si ma intristez, alta fiinta care ii produce suferinta aceleia este multumita intrucat isi astampara foamea, intrucat se razbuna, intrucat situatia e de natura ai oferi o satisfactie de ordin necesitate mai mult sau mai putin naturala.

Unde sufera ea? Eu nu o percep suferind in mine.

Unde se proceseaza intristarea mea? o constat eu, nu altcineva, asa ca o atribui locatiei ce sunt.

Unde e satisfacut celalat? in el.

Aceeasi realitate in 3 fatete interpretative.

Suferinda canta suferinta, eu intristarea iar celalalt satisfactia; trei stari sufletesti ale unei realitati unice.

Dar ea, realitatea cea unica cum se afla?

Sufera? e trista, e satisfacuta?

Nici vorba, realitatea e imuna la cele sufletesti, ea exista si atat; atunci cine e de vina pentru aparenta iesire din neutralitate a realitatii?

Fiintele, ele rastalmacesc realitatea; da, asa e, este extrem de dura afirmatia insa, trebuie sa intelegem cum sta treaba chiar daca nu ne convine.

Fiinta a pervertit realitatea transformand-o intr-o melodrama.

Stiu, e diferenta uriasa intre un spectacol pe care il experimentam ca spectatori si ne impresionam iluzoriu, si, realitatea pe care o experimentam ca actori ce suntem impresionati pe diferite niveluri, la multe din ele aproape neavand nici un cuvant de spus.

Realitatea, teribila profesoara a jucatorului fiinta, entitate ce sunt.

Ciudat e ca ea e una cu lectia, adica nu experimentam lectiile ei ci, o experimentam chiar pe ea, pe doamna profesoara, in general insa, ea ne-o trage noua, nu noi ei.

Ia sa ma aflu eu intr-o mare durere, e he, sa vezi atunci cum nu mai gasesc loc de filozofeala, de unde atata putere in durere aflandu-ma, incat sa ma pot detasa de ea si sa traiesc realitatea cea neutra, fara a mea impresionare dureroasa?

Tipic nu cred ca e posibil decat intr-o mica masura, ceva gen stoicism, atipic insa, am constatat posibilitatea ca durerea sa dispara instantaneu atunci cand initiatul atipic a legat asta, s-au a dezlegat, nu cunosc eu detalile artistice.

In impresionarea cu realitate, care e aceasta viata a noastra, avem de-a face cu o enorma cantitate de realitate, de o uriasa diversitate, durerea a fost doar un exemplu din aceasta teribila avalansa.

Moment de moment rastalmacim neutralitatea realitatii, naturaletea ei; da asa e, nu suntem roboti, dar suntem "pute blege"?

pe meleagurile realitatii - a doua parte

Asadar, daca realitatea mea nu e realitatea cea neutra ci e o realitate pervertita de mine, daca realitatea ta e si ea diferita de realitatea nominala, daca realitatea celorlalti e la randu-i impresariata artistic de ei, rezulta ca exista o realitate de baza care serveste ca sursa pentru aceste scenarii artistice cu care ne drogam noi.

Tot ce scriu acuma, reprezinta un context, nu e o rezultanta a sintezei tuturor conceptelor pe care le-am tratat in scrierile mele.

Nu e relevant care e locatia ei, daca e spatiala, temporala, virtuala,dimensionala, afara, inauntru, informationala, fizica, atipica etc; relevanta e existenta unei realitati "neinsufletite", neimpresariate afectiv sau in alt mod specific fiintelor.

Cu cat suntem mai putin constienti de acest fapt, si din punct de vedere constientizare in cunostinta de cauza a neutralitatii realitatii, dar si temporal, adica perioada in care nu ne constientizam in detasare vizavi de impresionarea realitatii, cu atat suntem mai zombi.

Ce spun eu, e in contradictie cu toata educatia si autoeducatia umana.

Tot, dar tot ce am trait vreodata, nu a fost realitate ci, impresionare a ei.

Si, stau cazut in meditatie pe gandul: absolutul!

Nu indraznasc sa numesc absolut, consumul de realitate facilitat prin atipicitate insa, acel gen de realitate, e cu mult, cu mult mai mult decat impresarierea cotidiana a omului de rand.

Ce e un verde absolut?

In primul rand e aberant sa consideram ca verdele reprezinta o realitate neutra (absoluta); culoarea in sine poate e o realitate neutra, verdele insa, e un concept uman.

Intr-o experimentare de realitate neutra, in uluire, noi nu constatam verdele in vreo perceptie clasica, il contemplam fara sa emitem sau sa percepem vre-o "miscare" apreciativa referitor la verde, e o pozitie de fata catre fata, eu si realitatea pe care cotidian o numesc verde.

In momentul in care cunosc: verde; deja am iesit din contemplatie, din uluire, ma aflu in impresariere, ca sa nu mai vorbesc de etapele in care inteleg, constientizez in cunostinta de cauza, aprofundez, aplic, ce sa mai, a devenit de mult deja o traire in stil clasic al vietii de om, nu ma e nici pe departe realitatea cea neutra.

Dar o realitate dublu colorata, un mar jumate rosu si jumate galben?

Ca sa nu ne incurcam evitam conceptul de mar si ne raportam doar la culori.

Asadar contemplu rosul si galbenul, ma aflu in uluirea, in rapirea ce nu mai lasa loc nici unei alte informatii decat rosul si galbenul (nici ca sunt doua, nici macar ca sunt diferite), dar atentie, nu in sensul ca eu constientizez ca rosu e rosu si galben e galben ci, in sensul ca in campul constiintei ce sunt (hai sa aderam acum la acest tip conceptual al unei constiinte ce am fi noi), nu se afla decat o singura reflectare, anume, realitatea cea neutra care cuprinde o forma jumatate colorata rosu si jumatate colorata galben insa, asta am spus-o doar asa ca sa intelegem, constiinta ce suntem in uluirea realitatii, e complet plina doar de cele doua culori pe care noi cotidian le numim rosu si galben.

E asa nefireasca problematica incat nu stiu daca ma pot face inteles.

Sa ma incercam cu altceva cat mai simplu.

Cad in rapirea mintii focusand o stea (folosesc alta exprimare dar e acelasi lucru ca in exemplele de mai sus), adica, mintea ce sunt ramane complet goala de orice altceva in afara de steaua respectiva, eu mintea o contemplu pe cerul constiintei ce sunt (in care constiinta nu se mai reflecta nimic altceva decat acea stea), aceasta desi poate fi o codare-decodare de realitate, pastreza totusi neutralitatea realitatii, fara aprecieri, conceptualizari de genul, straluceste, e galbena sau alba, locatie, e una singura, simt nu stiu ce, vai ce ... etc; eu sunt cazut in uimire si atat, iar obiectul uimirii e acea stea, nu constientizez nimic, eu nu sunt constient nici macar ca e o stea; eh, la fel e cu orice altceva tipic sau atipic, stiintific, cotidian sau religios-spiritual, impresariem realitatea ce neutra, noi sau cei ce contribuie la accesul catre anumite tipuri de realitate nu tocmai firesti.

In fiecare secunda impresariam foarte multa realitate, dar intr-un minut, o ora, o zi, ani, viata?

Cata realitate traim, tot atata impresariem intrucat nimeni nu a educat pe om altfel vreodata, din contra, unii ne educa sa impresariem impresarierile, ...

Ceva mai pe inteles cred eu

Ce avem? Avem stimulul, realitatea neutra si senzorul.

1 - Stimul stimuleaza (creaza) realitate.

2 - Realitatea exista in neutralitate.

3 - Senzorul percepe realitatea neutra.

A nu se interpreta specific psihologic sau specific altei retete decat a mea.

Acesti 3 pasi reprezinta o schema clasica a modului in care se desfasoara existenta.

Acuma, daca ne raportam la o piatra, existentialitatea se desfasoara aproape perfect conform celor 3 pasi.

Daca ne raportam la un om, atunci apar disfunctionalitatile. de ce? intrucat omul nu e nativ nepatimas ca sa creeze si sa recepteze realitate neutra, asa cum face o piatra sau chiar un animal, nu, el o creaza si o percepe conform unor interpretari (atribute) personale pe care le ataseaza realitatii, scotand-o practic din neutralitate, atat pe emisie (creare, stimulare de realitate), cat si pe receptie (sesizare de realitate).

Deaia exemplul cu pruncul, cu copilul, tot mereu, intrucat in privinta oamenilor, etapa de copil e cea in care impresariem cel mai putin realitatea cea neutra, nu ca nu am impresaria-o si atunci, dar cat de cat o facem inca ceva mai puri fiind.

Asa se face ca, in cazul omului, cei 3 pasi ai schemei clasice de derulare a existentialitatii, a realitatii, devin minim 5, sau tot 3 dar upgradati cu impresionism uman:

I - Varianta in care stimulul e unul cat se poate de natural, adica cat mai pur in privinta posibilitatii de a impresiona realitatea cea neutra, e un creator de realitate neutra "adevarata".

1 - Stimul stimuleaza (creaza) realitate.

2 - Realitatea exista in neutralitate.

3 - Senzorul uman percepe realitatea neutra,

4 - dar senzorul uman impresariaza, decodifica specific nu neutru, realitatea cea neutra, o impresioneaza, o interpreteaza conform asezarii sale sufletesti (psihice).

II - Varianta in care stimulul este si el tot un om:

1 - Stimul stimuleaza (creaza) realitate,

2 - dar o face conform asezarii sale psihice, nu conform neutralitatii.

3 - Cu toate acestea, acea realitate exista ca neutralitate aproape pentru intreaga existenta neumana.

4 - Senzorul uman percepe realitatea neutra,

5 - dar senzorul uman o impresariaza, o decodifica specific nu neutru, realitatea cea cu statut de neutralitate (desi a fost creata de un alt om cu aport mistificator al neutralitatii, aport datorat felului "hominidic" de a fi a omului in general).

Si acuma sa traducem:

In relatia cu un obiect, un element, fenomen al naturii, un animal sau planta, in general omul nu prea interpreteaza neutralitatea realitatii, o ia ca atare.

Chiar daca ma impiedic de bordura si poate o injur, in sinea mea imi dau sema ca tampitul si vinovatul sunt eu, nu bordura, obiceiul insa ma asupreste, ma domina si ma comport prosteste, cam despre asta e vorba.

Cand insa ma impiedic de un picior de om, eu nemaifiind un copil pur, impresionez neutralitatea realitatii cu posibilitatea ca acel picior sa fie intins cu intentie sau din nesimtire, gata, s-a dus, am mistificat adevarul realitatii chiar daca asa o fi fost, chiar de am dreptate.

Asta e situatia in care sunt senzorul.

Cand sunt stimul, ce fac? pai de fapt am fost si stimul in situatia exemplificata mai sus, am fost stimul atunci cand m-am impiedicat, deoarece am lovit bordura, am fost stimul cand am injurat-o, am fost stimul cand mi-am dat sema in sinea mea ca ma cert ca tampitul cu obiectele, si de fapt, ori de cate ori imi exercit functia de senzor, adica sesizez un cat de mic act de realitate, urmeaza reactia la acel stimul, urmeaza replica mea ca senzor ce percep intr-un fel uman si nu percep realitatea in nepatimirea ei, in neutralitatea ei; indiferent daca stimulul creator de realitate, a impresariat, a murdarit sau nu neutralitatea realitatii, aceasta asa cum a plecat de la acel stimul (om), are inca statut de neutralitate daca noi suntem nepatimasi, daca nu o interpretam si noi ca senzor, tot printr-o murdarire, exista inca posibilitatea sa o percepem neutru datorita superperformerului care e acel senzor uman ce a dobandit starea de nepatimire.

Spiritul simple-naturalness

Vorbeam acum ceva vreme despre spiritul de echipa, de sistem, de gasca si chiar despre spiritul personal, ...; am mai scris un "cuvant" despre spiritul vointei (sters insa fara salvare la ultima curatare a blogului), acuma, sper sa reusesc sa ma edific in privinta spiritului in ansamblul sau, spiritul "simple-naturalness".

Nu vorbesc despre spiritism, vorbesc despre spiritul care ne anima (ne poseda am putea zice).

Simple-naturalness, deoarece la un moment dat am considerat potrivit ca sa nu imi ingradesc aspectul inspirational al spiritului ce ma anima si sa ii ofer posibilitatea de a se adresa tuturor, asa ca am inceput sa postez scrierile si in romana si in engleza (ce-i drept traduse de google), am renuntat intrucat nu aveau ecou nici in romana, mi s-a parut "tichie de margaritar".

Simple-naturalness este un spirit candid dar de o naturalete simpla ce tinde spre fiinditatea bazala cea necompusa ce suntem noi in cea mai profunda esenta de a fi.

Desigur nu spun sa traim intr-o tacere adanca decat in timpul lucrarii personale evolutive, desigur nu spun sa cadem in contemplatia uimirii (fie ea si a golului mintii) decat tot asa in timpul acordat lucrari personale evolutive, dar, asta nu insemna in nici un caz sa cadem in clasica imprestiere de care dam dovada in restul timpului, fie ea imprastiere necontrolata, fie imprastiere din nestiinta vizavi de lucrarea naturala.

Vorbeam despre neutralitatea realitatii.

Orice realitate, adica orice eveniment, intamplare, activitate cat de mica a unui om, fie ea de receptare sau de emisie fizico-psihica-spirituala, tot ce traim si simtim, este realitate neutra chiar daca a fost sau nu impresionata, influentata, de alti oameni; in momentul in care eu (tu sau oricine) intram in contact cu informatia, cu realitatea respectiva la nivel decizional, atunci intra in actiune spiritul care te anima (am putea zice, caracterul sau constiinta).

Cultivarea unui spirit simple-naturalness, presupune o reintoarcere la valorile naturale simple, la abandonarea adultului in favoarea copilului; nu spun sa devenim infantili si nici sa intoarcem si celalat obraz, spun sa ne lasam pe cat posibil liberi de incorsetarea aceasta specifica oamenilor mari, sa ne lasam a tinde a fi "omul nimeni al lui nimic, sa ne spunem noua: "io sunt nimeni al lui nimic"; de ce? intrucat inlocuirea lui "eu" cu "io", e de natura sa permita spiritului naturaletii simple sa ia locul spiritului omului cotidian ori, omul cotidian ce suntem fiecare dintre noi, nu mai e omul nimeni al lui nimic, adica acel om care e animat de nimic altceva decat de spiritul naturaletii simple, spiritul esentei sale, spiritul copilului din el pe care adultul la inghesuit intr-un colt fiintial ca pe un animalut intr-o cusca; atentie oameni mari, nu va mai faceti asta, nu va mai pedepsiti pe voi insiva!

De la inceputul acestui nou rand de postari pe blog, inspiratia mi-a permis sa cunosc si sa inteleg cam incotro ma duce aceasta cale, catre evolutie personala naturala, spre deosebire de orice alta cale care nu se bazeaza pe simplitatea naturii lucrurilor ci, pe conceptualizarea lor.

Cultivarea spiritului naturaletii simple, nu presupune intoarcerea la o epoca primitiva, presupune intoarcerea la valorile naturale dar, nu numai in privinta naturii inconjuratoare ci, poate mai ales in privinta naturii umane.

Ceea ce unii numesc suflet, eu numesc fiinditate, de ce? ca sa nu se confunde cu "parerile" despre suflet ale unora sau altora; fiinditatea este "io cel ce sunt constient de mine, io (omul) nimeni al lui nimic", in cea mai bazala simplitate posibila (mai e nevoie sa spun ca nu ma refer la eu corpul? corpul e pe alt plan, tot eu sunt si corpul dar, ...) dar, atunci cand ma refer la spiritul meu in sensul de spiritul simple-naturalness, ma refer la fiinditatea imbracata in minimul de layere (straturi) de care este nevoie astfel incat sa se manifeste ca spirit simple-naturalness, cu specificitatea sa bazala desigur (ca doar no sa devenim o masa amorfa).

Etica simple-naturalness, este una ce tinde catre minimal in a ne aglomera cu supozitii referitor la intortocherea realitatii, o spun in spiritul copilului candid nu al labilitatii.

Pai ce faci domn'e ne interzici placerea, noi pentru ce mai traim?

Corect, am experimentat-o pe pielea mea, viata fara placere, e fada.

Hai sa incercam sa lamurim un lucru sau doua.

Sa o luam in ordinea aparitiei in text:

Intoarcerea ceiluilalt obraz.

Aceasta e o metafora, dar indiferent daca e la propriu sau la figurat, daca se refera numai la aspectul psihic sau si la cel fizic, mai oameni buni, nu o luati mai asa prosteste, acest indemn are aplicabilitate pentru oameni foarte evoluati mai, nu pentru "cacalerele" ce suntem noi; pai voi va dati seama ce insemna sa ai acel nivel evolutiv care sa iti permita sa intorci si celalat obraz, in cunostinta de cauza fiind? nu in cunostinta de cauza referitor la faptul ca "ala" e posibil sa iti dea atatea palme cate intoarceri de obraz vei face tu ci, in cunostinta de cauza ca poti, ca poti sa duci o asemenea situatie, in cunostinta de cauza in privinta puterii pe care ai dobandit-o vizavi de tine insuti astfel incat te domini in reactiile tale chiar si in situatia in care "ala" ti-ar trage palme non stop (fizice, psihice sau cum mai vreti voi), si nu, un asememnea super-om nu o face din spirit de frica sau din spiritul vreunei neputinte.

Nu insemna ca trebuie sa te expui la asa ceva, insa nu stiu daca e cineva pe lume care a atins un asa de inalt nivel evolutiv incat, sa faca asta in cunostinta de cauza, sa se domine si sa il domine si pe "palmas" prin netulburarea sa, cauzata de putere si de o intelepciune de dincolo de intelepciunea acestei lumi; el vede in acel om, un spirit simple-naturalness, dar un spirit asuprit de spiritul hominidic, vede in el esenta fiindica (duhul, asa cum spun unii), subjugat, exploatat, de cine, de "neica nimeni"; diferenta intre "io omul nimeni al lui nimic" si "eu neica nimeni", este colosala.

Noi toti intr-o masura mai mare sau mai mica suntem "neica nimeni", adica am ajuns cineva, cei ce suntem, insa intr-o cunoastere, intelegere, constientizare, traire si aplicare a tot ceea ce am experimentat in viata, intr-un sens hominidic, intr-un sens de batjocura fata de firea lucrurilor, fata de naturalete, fata de copilul din noi, adica fata de "io omul nimeni al lui nimic".

Generalizand desigur, cele ce "neica nimeni" le considera de mare pret, nu au nici o valoare pentru "io omul nimeni al lui nimic" si invers.

Placerea

Spectrul placerilor e asa e larg incat cuprinde si virtutile nu numai patimile, adica si trairile pozitive nu numai pe cele negative, depinde ce nivel avem in a percepe si intelege realitatea de orice fel.

Pana si bucuria, fericirea, beatitudinea sunt placeri, dar sa revenim in cotidian.

Este necesara armonizarea placerii cu necesitatea vitala intru armonia fiintei ce suntem.

Placera aduce durere daca e servita in cantitati prea mari sau intr-un mod "neprincipial", aduce suferinta de diverse tipuri, partea proasta e ca aflam cand e prea tarziu, dar si de aflam din timp, nu are ecou in noi decat tot atunci cand e prea tarziu intrucat suntem nepatiti iar educatie in acest sens nu exista, mai ales educatie cu exemplu personal, puterea exemplului e mare.

O sa incerc sa reiau cate ceva din ceea ce insemna "spiritul vointei" (daca o sa reusesc), pentru ca astfel sa ne apropiem de a intelege putin mai bine ce inseamna spiritul "simple-naturalness".

Spuneam atunci ca omul poate ajunge la reusita in 2 feluri, tipic si atipic.

Modul tipic, adica modul propriu oamenilor obisnuiti, este la randul sau de doua feluri: prin efort de vointa sau prin gratia vointei.

Reusitele atipice nu le tratez acum, implica dependenta de alt om initiat in atipicitate.

Reusitele sau nereusitele tipice prin efort de vointa le cunoaste toata lumea.

Privitor la gratia vointei vreau a face referire.

Prin firea lucrurilor ne constatam posibili beneficiari ai unor posibile capacitati personale, una dintre ele este vointa; gratia vointei se datoreaza faptului ca persoana in cauza nu e asa de pervertita intr-ale lumii (pe domeniul ce face obiectul acelei actiuni de vointa), incat sa nu se mai afle in spiritul vointei si sa poata beneficia de ea (de gratia vointei).

Gratia vointei isi face simtita prezenta la cel (si pe domeniul) aflat inca in spiritul natural al vointei.

Din spiritul vointei putem cadea dar putem si sa ne inaltam din nou.

Daca ne aflam in spiritul vointei, datorita gratiei ei, nu e necesar sa facem efort de vointa intru a infaptui acel lucru propus sau dorit de a fi infaptuit, se face de la sine fara nici cel mai mic efort de vointa; aaa, daca am pierdut "simple-naturalness", daca suntem pribegi prin tinuturi straine de spiritul vointei, gratia ei nu ne mai sustine si atunci cu mare greutate reusim unele lucruri iar altele nicicum; in asemenea situatii efortul nostru e potrivit a fi indreptat spre redobandirea spiritului vointei. Cum?

Prin lucrarea acelui concept cu care rezonam intru a reinstala in noi evlavia fata de anumite valori, inclusiv fata de spiritul vointei; spiritul "simple-naturalness", include si spiritul vointei.

Nu e necesar un cult al spiritului vointei ci, un cult al renaturalizarii noastre asa cum ne-a lasat firea lucrurilor; a nu se intelege acuma ca trebuie sa infiintam si noi un cult, asa cum au facut toti dea lungul istoriei umanitatii, o secta cum zic religiosii, nu, nici vorba, fiecare e "biserica" lui insusi, cultul insemna sa iti dai sema ca e mai natural sa consumi un mar din pom decat unul din plastic (sa zicem asa), e mai natural sa stai la soare (cu masura) decat la solar, e mai natural sa bei apa dintr-o sursa nepoluata si netratata chimic decat de la robinet (macar sa intelegi asta), e mai naturala lacrima clasica decat cea de crocodil, e mai firesc sa fii in armonie cu tine si chiar cu ceilalti decat sa te urasti, e mai firesc sa tinzi spre bucurii decat spre suferinte, e mai natural sa te specializezi in mersul firesc al naturii inclusiv umane, decat in denaturarea ei, e mai natural sa mergi descult printr-o natura neajunsa cocina oamenilor, decat incaltat, e mai natural sa respiri aer cat mai curat, decat fum inclusiv de tutun, e mai natural sa sustii viata decat sa o distrugi, e mai natural sa fii deschis la a intelege decat sa te habotnicesti intr-o prostie tabu agreata de tine si ai tai, ...

Cantarul e in fiecare dintre noi, cu ce masura vom masura, cu aceeasi vom primi candva inapoi de la fiinta ce suntem, din nefericire, educatia umanitatii e dusa, e dusa fara putinta de intoarcere, dusa pe coclauri desigur.