Creatiile userilor - Proza

Consumatia de realitate numita asociativitate

O alta consumatie de realitate, provenita ca o subconsumatie a consumatiei careia i-am zis, uimirea de a fi corpuri si psihice, este consumatia de realitate uimire asociativa; in acest tip de consuamtie de realitate-uimire, ne constatam ca facand asocieri intre diferitele tipuri de consumatii realitate pe care le "digeram".

De aici rezulta toata consumatia de realitate in a carei uimire suntem cazuti si ne consideram experimentatori ai starii de hominide psiho-carnale, ganditoare, afective, creative, spirituale etc.

Unele consumatii induc aproape invariabil o alta consumatie, anume consumatia stare de a constata posibilitatatea influentarii tipului de consum de realitate, astfel: daca ne constatam intr-un consum de realitate numit sete si reusim sa beneficiem de un consum de realitate "a bea apa", constatam un alt consum de realitate numit "disparitia setei", de fapt un consum in care setea nu mai e prezenta.

Incepand cu primele consumuri de realitate, noi devenim si beneficiarii acelui consum care ne ofera stara de a constata posibilitatea influentarii tipului de consum de realitate.

Prin consumul de realitate "extensie", putem beneficia de un consuma o realitate "asociativitate", adica, ceea ce noi numim constientizare de adevar, e doar o asociere a unei experiente sau a unor parti din ea, cu o noua experienta sau cu parti din ea (desigur toate cele zise sunt consumatii de realitate; nu am mai ingreunat textul).

Aproape toata consumatia de realitate numita viata a noastra, nu e altceva decat o consumatie de stare-asociativitate, adica consumam anumite realitati, dar consumam si starea ca noi am beneficia de capacitatea de a le asocia intre ele, si ca din asta ar rezulta multitudinea de consumatii de realitate numite adevaruri, care mai de care mai aducatoare de consumatie de realitate numita incredintare.

Asa am ajuns noi sa consumam realitatea ca suntem oameni, ca suntem spirite, asa am ajuns a consuma realitatea gandire si trairile de toate tipurile, impreuna cu tot consumul de realitate ce urmeaza se pare invariabil acestor tipuri de consumuri, anume adevarurile cotidiene ale fiecaruia (punctele de vedere personale), adevarurile stiintifice si cele religioase-spirituale.

Sa impingem cunoasterea si mai departe, poate vom sparge orice tipar

Revin la intrinsecitate.

Iata, desi nu consum realitatea in care ma constat constient de mine intr-un mod pe care eu l-am numit intrinsec, totusi sunt constient de faptul ca sunt eu, nu sunt in pierderea identitatii de a fi, desi nu ma identific nici cu corpul, nici cu psihicul si nici cu intrinsecitatea.

Ce e asta?

Adica, desi nu cad nici in contemplatia extatica (dar nu beatitudine) a prezentei de sine, nici in celelalte enumerate, totusi nu ma simt catusi de putin deposedat de a fi eu insumi, si, in mod sigur nu ma asociez pe mine cu nimic din realitatea hominidica fizica, psihica sau spirituala sau cu ceva din domeniul acestora.

Sunt eu ceva, pana si de dincolo de intrinsecitate?

Foarte rar am consumat acea realitate care se numeste intrinsecitate, fie intrinsecitatea mea de a fi, fie referitor la alte aspecte ale realitatii consumate intr-un mod intrinsec, si totusi, niciodata nu am avut senzatia ca nu mai sunt eu, mereu am avut posibilitatea de a reveni in a fi constient de mine "cel vechi" desi nu consumam constientizarea aceasta intr-un mod intrisec, nu mi-am pierdut continuumul.

Aceasta e o tema de aprofundat, am mai scris despre continuum dar nu stiu daca l-am pozitionat atunci vizavi de intrinsecitate, poate o voi face acum, in plus, de ceva scrieri am asociat identitatea de a fi cu intrinsecitatea, ceea ce acum, nu imi pare tocmai ok.

Eu, eu, eu ...

Nu pot deloc sa ma acomodez cu acel concept ce sustine prezenta realitatii ca fiind propria-mi proiectie; el zice cam asa: eu sunt sursa, soarele, iar realitatea e proiectia mea, lumina mea, lumea, natura, universul, viata plus un vehicul corp-psihic de exploatat si explorat.

Indiferent in ce tip de realitate ma aflu conducand vehiculul, sunt de fapt in proiectia mea de realitate, care, exista odata cu mine sau dispare odata cu mine, indiferfent cat din ea, o constat comuna si pentru alte vehicule din realitatea asta a mea, din lumina mea, care, par a fi la randul lor, surse de "lumina-realitate".

Desi conform acestui concept, lumina-realitate mi se desfasoara spre experimentare ca o proiectie proprie care nu poate exista fara mine, nu cunosc "protocoalele" prin care o eman si ii dau complexitatea si diversitatea de care am parte.

Mai accesibil e conceptul conform caruia, eu sunt doar diafragma, ce permite realitatii, inclusiv celei a unui corp-psihic personal, sa se constituie in a fi mediul meu de viata, in aceasta veridicitatea numita existenta.

Eu, eu, eu, si tot nu m-am edificat cine sunt domn'e acest eu?

Daca nu am ametit-o de "nu mai stiu de capul meu" (iata cat de incorsetati suntem in conceptul materialist-psihist, unanim si plenar acceptat de umanitate, orice gand, vorba, motto, expresie metaforica, traditie, este o exprimare specifica acestui concept, cauzat in principal de autoeducatia la care ne supune zisa realitate obiectiva cu care suntem in contact de cand devenim constienti de noi insine, inclusiv realitatea obiectiva: oamenii din jur).

Asa ..., am impresia ca m-am apropiat de "eu" cand l-am asimilat ca "a fi", dar m-am indepartat cand l-am asimilat ca intrinsecitate.

De ce?

Intrucat nu am dreptul sa ma consider ceva ce realitatea nu mi-a dat "la purtator", acel ceva e atipic vizavi de tot ce mi-a pus la pachet maica realitate, deoarece, sa nu uitam, oricat i-oi fi eu ei de muma, tot ea mi-a dat mie existenta de a fi (sau daca nu mi-a dat existenta, ma potenteaza), aaa, dupa aia, ee, ... de discutat; a ma substitui total sursei existentei mele, e o gogomanie cat roata carului realitate (ce te faci insa daca ai ghinionul sa beneficiezi de o traire incredintatoare atipica, sau logica, ce te face sa consideri acest concept ca fiind adevarul? ca deaia am zis, atipicitatea si logica, sunt bune ele, dar numai tinute in frau de ratiune, de intelepciunea pe care am dobandit-o odata cu acumularile de experienta de viata, dar, cu un singur amendament care e deasupra ratiunii, deschiderea, ei bine deschiderea catre cele ce inca nu le-am cunoscut, nu le-am experimentat si, mai ales deschiderea la noi si diverse surse de imbogatire a intelepciunii deja acumulate, astfel incat ratiunea sa nu devina ea insasi, o piedica in evolutia noastra.

Asadar m-am procopsit "eu" (nu se intelege nimic din "m-am procopsit eu", asa-i? dar am evitat pleonasmul, trebuia sa zic: "m-am procopsit a fi eu" sau, realitatea, necunoscutul, mi-a dat existenta de a fi").

Nici, "m-am procopsit" "eu", nu e in regula, deoarece presupune ca aveam existenta cand m-am procopsit si cu "eu", ori asta e o presupunere si atat.

Fiindca am explicat-o, o trantesc asa clasic,

M-am procopsit eu cu existenta, cu fiinditate, sunt ca vantul ce strabate lumea, ca un "duh" ce bantuie realitatea trupeasca, psihica si cea a naturii inconjuratoare, ce-i drept, daca nu strabat realitatea psihica si poate obligatoriu si pe cea fizica a acestui corp, drea'k, mai scriu eu pe blog, as fi ca o "fantoma", ce nu poate sa participe la realitate, nu poate palpa nimic, ba nu as putea sa beneficiez de nici un fel de realitate, decat intrinsecitatea de a fi, o contemplatie totala de a fi si atat; ar fi fost mai bine, mai rau? habar nu am, aia ramane o realitate atipica tangibila uneori in parte, aceasta de care am parte insa, e realitatea tipica.

Cred ca, in concluzia scrierii de azi, as putea spune: eu sunt fiinditatea, acest sunt (eul), nu presupune neaparat identificarea cu intrinsecitatea, aceea e o bazalitate prea bazala ca sa ma identific cu ea, e pasul imediat urmator dupa marea (oare?) nebunie de a ma identifica cu "inexistentialul" ce as fi fost inainte de a primi potentare ca intrinsecitate, ci, fiinditatea presupune identificare cu pasul 3, anume, cu vortexul rezultat in urma impactului dintre inex. si ex. (inexex), sau altfel, potentatorul se intalneste cu potentatul si rezulta realitatea-vortex, a fi, dimpreuna cu o realitate de consumat (corpul si psihic-spiritul, lumea, existenta), asta e valabila in cazul oricui e constient de sine ca vortex, ca a fi, si nu neaparat ca intrinsecitate.

Sclavia realitatii

Ce e cu sclavia asta a realitatii?

Deh, pai ce sa fie, e ca din realitate nu poti iesi decat prin moarte; ca ce o fi dupa, daca mai e ceva, aia e alta poveste, sau poate chiar un basm.

Daca realitatea e o matrice in care nu avem nici un fel de libertate ci suntem doar consumatori-leguma, asta nu avem cum sa evitam decat boicotand realitatea in cel mai mare procent posibil, adica exersam tacerea pana ce reusim sa ne petrecem cea mai mare parte a vietii tacand, desigur nu tacand doar de vorbe, tacand isihast; mai e si varianta exersarii identificarii atipice cu intrinscitatea si contemplarea noastra ca intrinsecitati ce suntem; acestea doua, nu ne dau certitudinea ca am iesit din matrice, dar, la fel ca si alte tipuri de atipicitate, ne permit un exit din grosieritatea ei.

Daca fac abstractie ca am fi niste computere, atunci pot sa continui cu debitarile mele de secvente de necunoscut, ce colapseaza ca realitate.

Eu insumi sunt o realitate, apoi, corpul al carui posesor ma constat si cu care ma identific, este o realitate, functionarea mea ca psihic, de asemena este o realitate, oamenii, obiectele, organicul si anorganicul, natura terestra si universala, sunt realitate, masina, casa, vrabia, vantul, apa, vecinul, colegul, pietrele, praful, sunetele, imaginile, frunzele, limba si creierul, sunt realitate, imaginatia, inchipuirile, iluzia, ganditul si emotionalul sunt si ele coponente ale realitatii, faptele cotidiene si informatia, la fel, atipicitatea e si ea o realitate pentru cei ce au tangenta cu ea, logica e o realitate, orice traire e o realitate, orice consum de realitate de orice fel este o realitate, totul dar totul de la cele mai mari iluzii la cele mai absolute adevaruri, sunt doar realitate hominidica; ceea ce nu e realitate hominidica, este ceea ce inca nu este cunoscut, care inca nu a colapsat in realitate ca realitate desigur.

Si ceea ce spun eu, orice spun, atunci cand am cunoscut inspirativ se afla la nivel intermediar, adica e in devenire din absoluta (potentiala si necunoscuta la fel ca singularitatea oamenilor de stiinta sau ca nimicul dumnezeului oamenilor religiosi), in hominidica, colapseaza, cand insa am inteles-o deja, e hominidica get beget; desigur e mare diferenta intre homidinismul clasic unanim acceptat de umanitate si homidinismul celor ce reusec sa aduca noutatea in realitate, toate insa au avut momentul lor de glorie, toate au avut momentul lor in care au colapsat in realitate ca noutati, si toate au devenit treptat clasicism al realitatii.

Cea mai clasica e asta ca sunt un corp, dar si aceea ca explorez o lume materiala.

Una mai noua ar fi ca, lumea a aparut ca urmare a exploziei "nimicului singularitate", la fel de SF ca si aia cu, "dumnezeu a facut lumea din nimic"; vedeti? le-am numit SF pe cele doua concepte existentiale, asta denota lipsa mea de detasare vizavi de realitate, sclavia in care si eu ma balacesc, eu, ca promotar al "libertatii", se cuvenea sa spun ca sunt doar doua din multitudinea de posibilitati, ce pot fi, posibil adevarate sau, posibil false, atat si nimic altceva, eu nu sunt un dumnezeu, ca sa statuez care e adevarul absolut, dumnezeii se afla la indemana celor ce se indeletnicesc cu construirea de dumnezei posibili sau imposibili.

Intrucat nimic nu imi pare optim ca statut in cadrul realitatii careia si noi, cu "trup si suflet" apartinem, iaca, "bat (si eu) apa-n piua" cu "detasarea" mea.

Ce e detasarea asta care nu se lasa de loc a-mi deveni o stare cotidiana?

O voi numi vortex, ea fiind de fapt o inclinatie dobandita cu prilejul a multiplelor rodaje facute pe aceeasi tema, altfel zis e o stare, urmare a naturalizarii sau a renaturalizarii prin obisnuinta; mai intervine si factorul pe care noi am fost obisnuiti al numi ereditate, adica factorul "naturalete de la necunoscut".

Cum ziceam alta data, ce este starea de manie?

Este un vortex emotional, o stare afectiva, care se declanseaza, colapseaza in a se manifesta ori de cate ori e stimulata (nu mai intru in detaliile daca e o traire sau un consum de neurotransmitatori, adica daca e de natura materiala sau de natura psihica-spirituala, astea le-am rasnit destul la vremea lor); cine se declanseaza? mania; e mania ceva in sine? mania e o manifestare afectiva, o stare de-a noastra la un moment dat; sursa ei insa, cea care e stimulata spre a declansa emotia, e o potentialitate spre afectivitate cu care suntem noi dotati, noi capacitorul fiindic; noi suntem capacitoare si capacitam stari (in sensul ca avem capacitatea de a consuma stari de realitate), de unde vin acestea, e doar speculatie hominidica (iata in aceste vremuri de realitate, umanitatea considera majoritar probabil, ca ele vin din noi insine, noi fiind un fizico-psihic); dar cine e stimulul? stimulul poate fi o colapsare de realitate gand, o colapsare de realitate vorba sau una de comportament al nostru sau al altor aspecte de realitate, fie ele oameni, animale, obiecte.

Ce e o jignire?

Niste colapsari de realitate numite sunete, pe care le descifram comunicativ ca fiind vorbe, fraze.

Au ele in sine o semnificatie absoluta?

Au numai in masura in care eu-cobaiul, le-am atribuit o anumita semnificatie, si cum, majoritar, noi am atribuit anumitor cuvinte, manifestari comportamentale, sens de jignire, cand le aud, vad, aproape automat imi e excitata sursa emotionala spre a colapsa enervarea, starea manioasa.

Acesta e un exempli ce poate fi extins la toata gama de afectiv.

Sincer nu mai stiu exact de la ce am pornit, la asta insa am ajuns, vom mai vedea si alta data ce mai e de zis.

Aha, hai ca mi-am amintit; eram la baie si ca de obicei ma luase un val de realitate care ma purta pe unde vroiau muschii lui; la un moment dat, m-am trezit spunandu-mi, esti in sclavie, esti in sclavie, esti in ...; ce era asta, pai ce sa fie, era plapandul meu mugure de capacitare a mea (sau de activare daca ele sunt oricum existente in capacitorul ce sunt) deci de capacitare a mea si cu un alt portal al colapsarilor de necunoscut in secvente de realitate, ca de aceea am dat exemplul cu jignirile, nimeni nu apare in a fi constient de sine (nu se naste, daca e sa ma exprim conform concepului grosier hominidic), cu capacitatea de a sesiza anumite vorbe sau comportamente, drept jigniri, acest fenomen apare prin cultivare, ei bine, tot prin cultivare se dobandeste si obtinerea detasarii de realitate, adica un arbitru fiindic care sa fluiere ori de cate ori ne ia valul realitatii se ne poarta pe unde vrem si pe unde nu vrem; de fapt, care dintre noi nu isi da seama ca a gresit atunci cand incalca principiile sale calauzitoare (de la cele mai banale si cotidiene, la cele mai importante si existentiale), eh, in principiu cam despre acelasi arbitru vorbesc, numai ca, de aceasta data e vorba de a face principii din insasi abordarea existentialitatii noastre, de a monitoriza permanent realitatea, astfel incat sa sesizam orice tendinta de atasare fata de de ea, de orice tip ar fi ea realitatea, asta e marea detasare de care incerc a ma constientiza, detasarea totala; atentie, nici vorba sa renuntam la ceva, doar la atasamentul vizavi de oriceceva din realitate.

Nu e usor, v-o spun cu mana pe inima; ca sa ajungi sa reactionezi la injuraturi, e necesar sa exersezi din greu in copilarie, tot asa si acuma, numai ca noi suntem deja formatati ca hominide atasate aproape indestructibil de obisnuintele noastre conceptuale, emotionale, imaginative, faptice, atipice si ce-o mai fi.

Mi-am mai amintit un aspect ce ma strafulgerat de am inceput a scrie azi; afirmarea materialitatii lumii dar in acelasi timp, afirmarea consumului de ralitate ca fiind o traire, este, pardon, cea mai mare ineptie pe care au nascocit-o oamenii; cum poti sa fii asa de ipocrit (in "ochii" tai sau ai altora) incat sa sustii ferm materialitatea ta si a lumii, dar sa consideri ca materia e o traire de fapt?

Simptomatologia realitate

Iata-ma acum, suport simptomatologia amintirii ca am dormit si m-am trezit, in plus imi constat realitatea de a fi si a experimenta acest flux de realitate care ma acceseaza, anume realitatea de a scrie text la calculator, intr-o camera plina cu obiecte, realitatea ca sunt un corp ce face asta, realitatea ca respir, dar constat constant si, o secventa de realitate ca o permanenta a amintirilor, fenomen care ma face sa fiu impresionat cu un consum (sa-i spun asa) numit derulare temporala a experimentului dea realitatea la care sunt obligat sa iau parte ca existenta, in plus, acest simptom implementat mie ca amintiri, imi da senzatia de continuum, ceea ce ma face sa ma cred acelasi cu cel ce sunt impresionat prin amintiri sa cred ca a consumat realitate si inainte de acest consum de realitate, si chiar mai inainte si ma inainte, adica as fi consumat ani temporali de viata.

Ce e realitatea?

Realitatea sunt eu, dar si acest corp, aceasta camera, acest zgomot dar si informatia ce mi-a parvenit odata cu zgomutul, anume informatia amintire ca exista "un afara" iar ceea ce se aude ar fi un avion; ca sa nu mai spun ca instantaneu, am fost impresionat cu amintirile ce mi-au facut plinul in a sti ce e un avion.

Realitatea e un imput de existentialitate a mea intr-o lume (a nu se intelege ca eu "imputez" realitatea, nu, am zis ca e un imput ce ma potenteaza atat pe mine cat si restul realitatii), acest imput e continuu upgradat cu cadre de realitate numite amintiri, iar asta imi da senzatia de temporalitate si continuitate, atat a mea ca realitate de a fi, cat si a realitatii celeilalte, cea pe care o experimentez.

Pana acum am tot spus (vedeti? am zis, "pana acum ...", despre asta vorbesc, ma exprim asa deoarece, am senzatia ca am existat si intr-un "pana", care, a premers acestui "acum" pe care il experimentez), deci am tot spus despre realitate ca, ea face si drege si imi da si imi ia, si ma obliga sau ca vine, pleaca, ori mai stiu eu ce am mai zis, am mai zis ca e o consumatie a mea, de fapt, realitatea e un imput din care fac parte, sunt impreuna mergatoar, eu (realitatea de a fi) si cu realitatea in restul ei.

Nu pot vorbi despre cine sau ce, introduce imputul realitate sau, despre sistemul in care ar fi introdus acest imput; de ce nu pot sa o fac? deoarece ma duc si eu in balarii ca toti cei ce au facut-o aceasta, atat religiosii cat si opozantii lor (pai ei ce spun? unii spun ca dumnezeu a produs imputul din nimic in nimic si a iesit lumea, uitand sa spuna cine sau ce a produs si imputul-dumnezeu si in ce anume la introdus; ceilalti il inlocuiesc pe dumnezeu cu singularitatea si, in continuare comit acelesi ineptii; poate asa o fi, e posibil orice, dar eu nu pot sa ma bat cu pumnul in piept spre a le afirma absolutismul), acelea nu le constat , eu vorbesc despre cele ce eu le constat; stiu, vin altii suprasaturati de constatari de logica stiintifica sau traire atipica inalta, vin si ne vorbesc despre incredintarile lor, eh, si acelea sunt doar experimentari de realitate incredintatoare si nicidecum adevaruri absolute, nestiinta absolutului dimpreuna cu orgoliile, nasc monstrii fundamentalisti in toate taberele; nu va trimit in vreo stiinta absoluta, va trimit in iesirea din credinta ca stiti sau traiti ceva la modul absolut, care credinte va duc intr-un mare cacat, eh, n-am ce face, fiecare balteste prin realitatea care a devenit balta sa, numai ca ma doare sa constat pe ce coclauri sunt trimisi semenii mei fiinditatile, de acele fiinditati care desi isi dau sema de "vrajeala" logicii si a trairilor inalte, o incurajeaza, unii chiar o induc atat tipic cat si atipic, spre o mai mare productivitate a vacii de muls ce este umanitatea; domn'e ca nu stii e una, dar sa stii si sa profiti de "prosti" fara a incerca sa-i scoti din mocirla, mi se pare condamnabil.

La inceputul scrieri de azi, m-am exprimat integrand tot ce am cunoscut pana acum, mai departe insa, nu am avut capacitatea de mentine acest nivel, asa ca m-am exprimat la un nivel intermediar, intre total integrat si, clasica noastra exprimare.

Cea mai mare suferinta a noastra a fiinditatilor, e suferinta de a ne crede oameni ce experimenteaza o natura material-temporala, asta e cea mai mare "hipnoza" posibila, existenta clasica unanim acceptata de fiindurile "adormite".

O noua pauza de publicitate: "Cum sa fii idiot cu acte-n regula"

De mult vroiam sa scriu despre asta.

Domn'e! suntem nebuni la cap?

Ce e asta:

LÍBER-CUGETĂTÓR, liberi-cugetători, s. m. Adept al unui curent ideologic care promovează o atitudine critică față de religie și față de biserică.

LIBER-CUGETĂTÓR s.m. Gânditor care adoptă o atitudine critică față de religie și de biserică; ateu.

Adica biserica e totul????!!!!! Deci, daca nu imi pun poale-n cap ca si credincios al bisericii, inseamna ca sunt intr-o atitudine critica fata de biserica? Dar fata de zdrobitoarea realitate universala, cum se afla biserica asta prapadita ce a ucis oamenii de stiinta ce spuneau ceea ce si biserica nu mai poate nega azi (desi aceste ziceri sunt doar teorii ale momentului)?

Da' cine mai e si biserica asta frate, ce treaba are libertatea mea cu ea, de ce sa ma raporteze pe mine la ea?

De ce un DEX national face referire la biserica in definirea libertatii mele, cetatean al universalitatii?

Nu se poate, inca nu am scapat de inchizitie?

Putea sa spuna, definitia, liber cugetator = cel ce gandeste eliberat de orice incorsetare conceptuala; ca deia ii zice liber sa gandeasca, ce pui si pui si puii, are sula cu prefectura?

Ca mai vine si asta si chipurile o rezolva:

AGNOSTICÍSM s. n. Concepție filozofică idealistă care neagă, parțial sau total, posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, a esenței fenomenelor.

Eu cum ma numesc daca nu sunt nici ateu, nici credincios si nu ma incadrez nici in aceste doua definitii? Oare, nebun?

Va garantez ca o sa pic testul la spitalul 9.

Poate, paranoic, schizofrenic?

E posibil ca ceea ce zic eu, viziunea mea asupra realitatii, neincadrandu-se in nimic cunoscut, sa fie considerata atipica si eu sa fiu declarat un individ ce sufera de aspecte de atipicitate, normal nu, ceea ce nu s-a inventat nu exista deci o vom blama pana ce vom fi coplesiti de realitatea ei si atunci o vom slavi ca o mare realizare; promotorii noului au fost mereu blamati de catre conservatori.

Ca la nebuni, sa dea dreak de nu!

Atentiune!

Deh, in dimineata asta am probleme mai importante, nici anul asta nu am reusit gogonelele si gagalicii (pepenasii), pusi la acrit, curat murdar frate, au intrat in fermentatie si efectic fierb cu spume, la propriu.

Daca din intamplare citeste cineva aceasta fraza si ma poate ajuta cu o reteta, rog o scurta atentionare ca sa trecem la rubrica potrivita, oricum mai e timp pana la anu', acuma am comis-o iar, uf!

Despre absolutism si iluzie

Orice, este absolut dar, orice, este realativ.

Din cate imi amintesc am mai scris despre asta de cateva ori, oare am ceva de spus acuma?

Cum poate fi ceva absolut dar si realativ?

Hai sa zicem, unele aspecte ale realitatii pot fi considerate adevar absolut de catre anumiti indivizi, dar ele pot fi considerate doar ceva realativ, de catre altii, poate insa ceva concret, a avea doua valente asa de diferite, adica, sa fie adevarat si fals totodata?

Capul meu, e adevarat, e iluzie sau ambele?

Imi e cat se poate de evident ca sunt posesorul unui cap, e la purtator.

De ce nu ma identific cu capul?

Din acelasi motiv pentru care nu ma identific cu creierul sau cu curul, adica il (le) constat ca fiind al meu, dar nu ca fiind eu insumi, e o diferenta uriasa intre a-mi da seama de mine ca existenta de a fi si, a-mi da seama de mine ca si cap, ca si cur, ori ca si par pe corp, la fel ca a-mi da seama de mine ca fiind acest corp per ansamblul sau, asta ca sa nu mai vorbesc de a-mi da seama, de a ma identifica cu structurile mele interne, nici pomeneala, ce mi-e a ma identifica cu obiectele din casa, tot aia-mi e a ma identifica si cu organele interne, e vorba doar de educatia de a considera ca eu sunt acestea, insa eu, nu ma simt nicidecum acestea.

Pot sa ma consider corpul numai printr-o derogare de la perceptia mea de a fi, de fapt o extensie, i-au eu asa o hotarare si spun ca perceptia dea fi e una cu perceptia corporalitatii, o simt insa trasa rau de par.

Sa revenim la tema si sa o luam babeste.

Am cap?

Am, e cat se poate de evident si pentru mine si pentru cei din jur.

E un adevar absolut?

Categoric.

Cum oare fac sa combat un asemenea adevar?

Cum il fac o iluzie?

Cea mai simpla metoda e aceea a unei scamatorii lexicale.

Se ia o hotarare de a schimba denumirea si definitia termenului cap, cu denumirea si definitia termenului cur, si, sa avem pardon, nimeni nu va mai dori sa accentueze faptul ca are un cur in gat.

Toata lumea va blama ceea ce sta pe gat, adica capul denumit acuma cur si va adula ceea ce sta intre picioare, adica curul devenit cap, desi in realitate, pe gat va sta acelasi cap ca si inainte.

O alta modalitate de a demola mitul absolutismului existentei reale a capului, ar fi efectiv, schimbarea de paradigma, adica sa aburesti natiunea cu alta conceptie despre lume si viata, sa le dai alta viziune asupra realitatii, una asa de diferita, incat sa fie in totala opozitie cu abureala aceasta agreata in vremurile noastre.

De exemplu, se ia de bun conceptul matricei universale in care ne aflam ca si cobai, matrixul, e cea mai cunoscuta posibilitate, sau, se vesteste cu surle si trambite o alta varianta, aceea ca, ne aflam intr-o simulare de-a viata, din cauza de extraterestrii, sau de astea angelice, cum se si face de altfel de catre unii.

Mai e o varianta intermediara, anume, conceptul conform caruia, tot ce traieste un om, nu e altceva decat interpretarea creierului sau, iar creierul e izolat in cutia craniana, el nu vede, nu aude si nu palpeaza niciodata o lumea exterioara, el doar interpreteaza specific niste semnale electrochimice pe care le primeste, isi construieste singur o corespondenta a presupusului cap exterior, interpretand aceste impulsuri electrochimice.

In aceste viziuni, desi percepi capul, rezulta ca de fapt ti se pare, e o iluzie, o inductie sau o simulare ori o interpretare, ca deaia am tot incercat sa ma edific, cine sunt domn'e eu, iata eu acesta care ma intreb daca am cap si daca nu numva el e o iluzie, un adevar sau ambele.

Dar cum poate fi capul meu, si adevar si iluzie?

Daca ies din cercul adevarurilor, din patima conceptuala a absolutismului adevarului pe care eu il agreeaz si de care sunt incredintat, atunci pot considera orice adevar, ca fiind posibil adevarat si posibil fals, in functie de conceptul pe care il dezbat sau il adopt la un moment dat.

Him, poate nu e bun exemplul, ia sa incerc altul.

A fost Iisus, fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat?

Un lucru este evident de la inceput, anume, eu nu am fost de fata.

Cum poti deveni absolut sigur de faptul ca aceasta paradigma (sau oricare alta) este adevar absolut?

Daca de cand devii constient de tine insuti, ti se inoculeaza aceasta viziune despre lume si viata, vei trai sub influenta ei totala.

Daca nu ai avut acest noroc (sau ghinion), exista alta varianta, anume, sa afli despre aceasta varianta a realitatii tale si a lumii in care un Dumnezeu-Om face legea, un cineva care a luat toate greselile oamenilor asupra sa, le-a purtat si le-a iertat, murind pentru asta ca om, dar inviind pentru a-ti oferi nemurirea; ei bine, asta aflata din senin, dupa ce tu nu auzisesi de asa ceva, ba chiar confirmata de un spectru larg al populatiei, te poate reorienta; daca la asta se mai adauga si "bunavointa" unuia sau mai multor preoti (initiati in folosirea puterilor preotesti; puterile initiatice, puteri atipice de a lega si dezlega realitatea, la care au acces cei ce devin mestrii spirituali, mai mici sau mai mari, in diferitele sisteme spirituale sau religioase, ori de alta factura), care iti inlesnesc cateva trairi inalte atipice sau unele realizari care pentru tine au fost munti de neurnit pana atunci, iaca, facatura e gata si, devii total incredintat de ce vor aia sa devii, inclusiv de posibilitatea ca, Iisus sa fi existat si sa fi fost exact ceea ce sustine dogma crestin ortodoxa, sau daca ai patit-o la catolici, atunci te dai cu ei, daca ai patit-o la protestanti, te dai cu acestia, daca ai luat-o de la Martori, artunci cu acestia vei calatori in absolutul acestei paradigme, si asa mai departe.

Analizand si aceasta varianta conceptuala conform procedurii utilizate in privinta conceptului "cap", va da aceeasi rezultanta.

Tot asa e, cu orice adevar sau iluzie.

Sunt anumite aspecte de realitate care se pot supune mai multor criterii de a le contesta sau afirma absolutismul, vezi masa corpurilor in diferite sisteme gravitationele, temperatura de fierbere a apei in diferite medii de presiune etc.

Da, Ioane! Ai dreptate! Lumea e o iluzie, iar noi suntem gandurile fantasmagorice ale nefiintei.

Tu din ce lume paralela ne scrii?! :)

Totul a inceput cu, "a fost odata"?

Sau, poate totul a inceput cu "imputul", existentializarea mea.

Habar nu am daca lumea a existat inainte de mine si daca va exista dupa mine, eu ce constat e faptul ca, fie eu am debutat intr-o existenta, fie ea a debutat in mine, fie ambele.

Din ce?

Din orice posibil, inclusiv toate variantele flendurite prin realitatea umana pana acum dar si din cele posibil de descoperit in continuare.

Asadar, prima legatura a mea (sau dezlegare, daca suna ma bine), e legarea intru existentializare, de fapt e impropriu spus aceasta intrucat, daca nu eram, nu aveam cum sa sufar o legare la a fi.

Cumva, intr-un fel neelucidat de umanitate decat intru berbecisme si cocosisme, nelegarea a suferit o legare, in speta am aparut eu, a fiul.

Daca, odata cu mine, inainte de mine sau dupa mine, a avut loc o a doua legatura, asta cum ziceam mai sus e o problema de berbeci, chit e ca, ea a avut loc sau, are loc.

Ma refer la legatura existentei corpului fizic cu care ma identific.

"A avut loc" daca realitatea presupune temporalitate; "are loc", daca realitatea presupune doar prezent.

Hai ca ai datat-o-nabadai, aiurezi?

Poate da, poate nu, asta ramane de constatat de catre cei ce vor veni in realitizare cu viziuni superioare mie.

Realitatea ca prezent.

De unde provine lumea (universul)?

Nu va raspund, va las sa alegeti singuri din gama produselor expuse in realitatea voastra (pentru a ma putea exprima insa, eu aleg termenul "singularitate").

Eh, tot de acolo, in versiunea mea de azi, poate proveni fluxul realitatii spatial, temporal, entropice, pe care noi il percepem si il numim realitate universala si viata, existenta.

Un cadru de realitate, cuprinde in el si perceptia de temporalitate, si cea de spatialitate, si cea de miscare, si tot, dar tot ce percepeti voi, inclusiv perceptia propriei realitati de toate felurile, dar, el e doar 1, un singur cadru prezent.

Cum ar fi posibil sa ai perceptia trecutului daca nu exista decat prezent?

Datorita perceptiei numita amintire, in fiecare cadru de realitate prezent, e inclusa percepia tuturor cadrelor care au iesit din singularitate.

Unde sunt ele, cadrele deja iesite?

Pai ce vreti voi, sa-mi reneg pruncul ce tocmai il nasc? cum adica unde? ce ati vrea sa va raspund? in trecut? e aberant nu, pentru conceptul de azi?

ele ies din singularitatea cea atemporala si aspatiala, din "inexistenta", iesirea lor e imputul prezent, si, dispar in cele dintru care provin, singularitatea.

Pai si asta nu presupune temporalitate, asta, insiruirea asta de cadre de prezent?

Mai, nu ai inteles nimic.

Nici timpul si nici temporalitatea nu exista in acest concept existential.

Intrebati stiinta, oamenii ei, timpul e ceea ce se numeste inventie omeneasca, iar temporalitatea e un concept posibil, dar ei considera ca temporalitatea a aparut odata cu BB ul, in singularitate nu exista temporalitate.

Vezi ca o gresesti.

Cum asa?

Daca tu accepti ca din singularitate ies permanent cadre ce constituie prezent existential, insemna ca atribui singularitatii caracter de temporalitate, orice insiruire presupune existenta temporalitatii pentru ca ea sa poata avea loc.

Probabil ca m-am exprimat ambiguu.

De fapt e firesc, eu inteleg pe masura ce scriu, nu le stiu dinainte si doar le asez frumos in scris.

Ideea e ca din "inexistenta" , inexplicabil, la fel de inexplicabil ca si aparitia singularitatii stiintifice, bolboroseste aparitia de cadre existentiale, prin singularitate, sau, prin singularitati nascatoare de existenta.

Fiecare cadru de realitate, e un Big Bang, asta vreau de fapt sa spun.

Fiecare BB e o poza doar, e statica, e o imagine cadru de existentialitate universala care nu presupune nici temporalitate, nici spatialitate si nici entropie, la constituirea realitatii participa "o infinitate" de BB-uri, provenite din consumarea "unei infinitati" de singularitati.

Intelegeti nebunia? Domnilor si doamnelor, "sunt alimentat cu Big Banguri", nici cu benzina, nici atomic nu sunt, sunt doar varful prezent al unei continui explozii, vin din singularitatile ce se consuma din inexistenta pentru ca eu sa fiu.

Vin din atemporalitate, spun prezent si dispar in atemporalitate, noroc insa ca eu sunt fiecare cadru de realitate al ceea ce numesc existenta mea.

Neexistand temporalitate, perceptia de continuum a mea si a lumii, e data de perceptia amintirilor, ce se afla in fiece cadru de realitate ce ma potenteaza sa fiu (cadre ce ma potenteaza inclusiv a fi corp, psihic si spirit sau ce mai vreti voi).

Temporalitatea si spatialitatea, schimbarea-miscarea, masa si ce-o mai fi, care sunt ingrediente ale perceptiei de realitate, sunt doar constiuenti statici ai fiecarui cadru-BB eng.

Domn'e, aka fiecare dintre noi, suntem un fel de film realitate?

Daca si voi sunteti constienti de voi insiva, da.

Numai ca, filmul nu exista de fapt, cea ce exista e cadrul/prezent, atat, el e singura existenta care "traieste" doar o unitatea etalon temporala, adica momentul prezent.

Un moment prezent, e infinit mai mic decat ceea ce noi numim secunda.

In rest e doar "inexistenta" sau, ce o fi ea, adica nonsensul, deoarece ai atribui fiinditate inseamna sa o existentializez, ceea ce e aberant.

Sunt contemplatia tacerii inexistentiale, exprimata ca Big Bang, fiecare B.B. inducand perceptia de trecut (sub forma de amintire, deci inclusiv perceptia de continuum in a fi), inducand de asemeni perceptia de spatiu si cea entropica, toate astea mentinandu-ma intr-o continua stare contemplativ extatica-prezent, perceput de mine ca existenta proprie si viata ("visam" fratilor, visam cea ma reala realitate posibila, cea mai stiintifica, atat de reala si de stiintifica, incat stiinta de azi e mic copil pe lanca stiinta ce poate "veni" odata cu noile cadre de realitate ce "vor" exploda poate, ca existenta si, din care noi, "vom" mai face parte sau nu, "vor" exploda din inexistenta cea aberanta care face posibil pe dumnezu, nimicul si singularitatea stiintifica) .

Extazul e starea mea (noastra) de a fi, inexistenta se produce in iluzia existenta; de ce "iluzia"? intrucat nu e necesar sa existe temoralitate si spatialitate sau entropie pentru ca eu sa traiesc.

Viata mea, realitatea mea (voastra), eu insumi in tot ce sunt si traiesc, sunt contemplatia inexistentei, "sunt" inexistenta ce se contempla a fi (nu dati un sens pueril si intelectual termenului contemplatie, va rog!)

Desigur se pot face variatiuni pe tema conceptului de azi (existente ce apar din alte universuri de existenta) eu am oferit baza.

Nu stiu cat am reusit a fi de clar si de fapt nici nu era aceasta tema de azi, dar constat ca sa existentializat si aceasta.

Sa incercam a da existenta temei de azi (ma minunez si eu, cat de aiurea e exprimarea mea din aceste 8 cuvinte, daca ar fi sa ma raportez la conceptul prezentat mai sus, rutina unei vieti, nu e asa usor de corectat, mai ales ca, au tot venit concepte noi, unul dupa altul si, cu greu am reusit, daca am reusit, sa le integrez cat de cat, unei viziuni atotcuprinzatoare).

Legarea si dezlegarea.

Daca eu cel ce sunt "imputat" (de la imput, adica a intra, nu de la a imputa ceva in sens de repros) sa fiu, am sau nu putere decizionala in a ma realitiza pe mine si restul realitatatii , nu stiu cu certitudine, ma las purtat insa de valul a ceea ce percep ca obisnuinta in consideratiile despre lume si viata.

Am vorbit la inceput despre prima si a doua perceptie care ma realitizeaza a ma contempla ca un existential ce isi traieste realitatea sa si a unei lumi, anume perceptia de a fi si perceptia ca sunt si un corp (un corp cu toate subperceptiile lui).

A treia perceptie (constatre-conteplativa, nu uitati ca nu exita temporalitate ci, doar o stare contemplativa-prezent, dozata inclusiv cu amintirile ce constituie baza perceptiei continumului si a trecutului; am explicat mai sus) este perceptia ca sunt si un psihic, cu toate subpercetiile lui.

Acuma, intrucat nu am nivelul necesar pentru a ma exprima conform conceptului explicat azi, ma voi exprima in continuare asa cum pot.

Viata noastra si noi insine, suntem o multitudine de legaturi si dezlegari, am dat trei exemple, doua din ele incluzand o enormitate de sublegaturi.

Cam ce as vrea sa spun?

Pai asta; daca un om , nu e in preajma ta sa te ajute a-ti lega (dezlega) vorbirea, n-o sa vorbesti tu, nici cand o curge toata Dambovita-n mare.

La fel cu mersul biped, scrisul si toate cunostintele umanitatii, ba chiar si genul de trairi numite afective, nu se pot dezvolta in afara comunitatii umane decat intr-o masura rudimentara.

Vazul insa, a fost legat de nu se stie cine (ce), ca si corporalitatea si psihismul in general.

Sexualitatea iarasi, nu ti-a fost legata de un om (desi, se pare ca si oamenii au acces la a o lega si dezlega, nu, nu ma refer la a-ti creste sau cadea scula, ci la potenta).

Avem maini si organe, ganduri si emotii, astea sunt legaturi venite din singularitati, intr-o forma perceptiva ce nu ne dau impresia ca noi avem vre-o contributie.

Dar, jignirea, vine si ea din singularitati, ca orice altceva, insa vine insotita de perceptia ca, e o invatatura inventata de noi, atribuita unor sunete-vorbe si transmisa din generatie in generatie.

Simfonile nescrise nu exista, asta nu insemna ca nu e posibil ca orice simfonie posibila in vre-un secvential (flux) de cadre prezent, al perceptiei numita viitor, sa nu fie potentiala.

Orice perceptie de realitate, oricat de mica si banala, e o simfonie intrega, ea se intinde pe parcursul unui enorm numar de cadre de realitate, fiecare cadru fiind o explozie a unei singularitati.

In plus, fiece cadru si toate cadrele fiecarei "simfonii" in parte, contine toate cadrele perceptive a ceea ce noi numim amintiri care, constituie la randule, perceptii numite temporalitate.

Sa nu uitam, contemplam viata contempland cadre de realitate, din care, atentie, facem parte intru totul (din fiecare in parte), nu avem vreo existenta in doua cadre deodata, nu exista doua cadre deodata in existenta noastra.

Nebunia e prea mare, o las in inexistenta, pana ce creuzetul manifestational al singularitatilor, ii va permite si ei si mie, explozia existentiala intr-o forma mai limpede.

Omul, cea mai primitiva fiinta

Domn'e, esti handicapat, cum sa fie omul cea mai primitiva fiinta?

Cand toata lumea sustine ca omul se afla in varful piramidei evolutive real cunoscuta de umanitate, tu vii de pe coclauri si sustii contrariul?

E si ce, n-am voie? Iaca realitatea pare a permite libera exprimare asa ca ...

Ia fi 'talica atent aici:

Prima locatie al celui numit om, asa cum stim cu totii, este realitatea sinealitate, inainte de a se constata corp, inainte de a se recunoaste pe sine a fi corpul, "omul" era(este) un sine, o fiinditate, suntul.

Sinealitatea umana si a altor animale, are capacitatea de a se aventura intr-o forma de a experiemnta realitatea, diferita fata de marea majoritate a vietuitoarelor, aceasta pe care o constatam de cand ne stim.

Omul in aceasta privinta intradevar a depasit orice fiinta dar, in acest referential evolutiv afandu-ne noi, avem impresia stranie, ca e idealul de atins fara nici un dubiu; oare asa sa fie?

Un caine, nu se accepta (nu se recunoaste) niciodata ca este un corp, motiv pentru care noi, ignorantii si orgoliosii, il catalogam ca afandu-se intro forma evolutiva inferioara vizavi de noi si animalele ce au capacitatea de a se recunoaste ca fiind corpuri; ba esti nebun? chiar asa handicapati suntem? faptul ca ne identificam a fi corpuri, e cea mai mare cadere evolutiva.

Aaa! daca ne-am fi identificat a fi corpuri, numai ca o forma de a experimenta realitatea si din aceasta perspectiva, ok, no problema, dar nu, nefiind cine sa ne educe in aceasta privinta, generatii dupa generatii, de cand e lumea cunoscuta noua (observati ca am adoptat conceptul si referentialul ca am avea o istorie a umanitatii), au cazut intr-o evolutie inversa, slavind-o ca cea mai inalta forma de evolutie si, vorbesc aici inclusiv de religii si spiritualitate, nu e nici unul care sa nu se considere corp.

Corpul, e doar un univers posibil de explorat, identitatea noastra este cea de fiinduri, de sinealitati, de sunturi, de a fi constienti de noi insine, dar nu ca psihic (suflet), spirit sau corp, acestea sunt doar realitate de explorat.

Desigur, nu neg posibilitatea ca fiinditatea sa fie un produs tocmai al corpului, mai stii, insa, exista nenumarate variante conceptuale diferite de aceasta, de ce sa o adopt pe asta ca tabu de viata?

Da, stiu de ce, deoarece e foarte la indemana, corpul e cu mine in permanenta si ma invata ca eu sunt el, da, e tare greu in lipsa de educatie, sa nu adopti acest concept care practic "ti se baga pe sub piele".

Ce rost are tot acest demers?

Acela de a ma constientiza de relativitatea conceptului "eu sunt corpul (eventual si spiritul) si ma aflu intr-o lume material spirituala"; nu ca nu ar fi posibil sa fie intocmai asa, dar, e necesar sa inteleg ca mai exista si alte optiuni, asa ca nu am nici un motiv de a ma habotnici in aceasta viziune ingusta de a privi realitatea.

Revenind, de ce zici ca aceasta forma evolutiva e de fapt o involutie?

Deoarece, hai sa vedem, ne aflam sau nu intr-o totala dependenta de acest concept al homidinismului materialist spiritual?

Suntem sau nu viciati de vaz, auz, miros, gust, pipait, tactilitate termica, organicitate, vorbit, gandit, imaginatie, vointa, memorie, inteligenta, senzatii si perceptii de tot felul, de corporalitatea asta in ansamblu si pe detatii, de tot ce tine de a ne identifica cu trairile noastre, inclusiv spirituale (atipice)?

Suntem si inca rau, adica total.

Pai si ce spui tu de fapt?

Iaca spun ca, suntem impatimti de acestea toate enumerate sau neenumerate din neatentie, nestiinta si lipsa de inspiratie, noi, sinealitatile, ne-am expandat in cunoastere fizicismului, psihismului, spritualitatii etc. insa am facut-o uitand de noi insine, asta e de fapt problema, am uitat de noi fiinditatile (indiferent daca suntem sau nu un produs al corpului).

Am uitat de noi, motiv pentru care, nu ne-am dus la degustat realitatea fizica, psihica si spirituala, noi ne-am dus ca ursul la miere, am apucat si am infulecat uitand de noi, am cazut in patima mancatului de fizicism, psihism si spiritual, iar acuma, pofta de "a manca" ne-a devenit natura, permanent ne e foame si consideram natural a ne alimenta, uitand ca de fapt, degustarea a devenit nu numai pofta de anumite "produse" oferite de "realitatea existentiala", ci a devenit o vicioasa pofta de a manca orice si permanent, numai fizicism, psihism si spiritualitate sa fie.

Ne-am expandat in infulecarea de realitate materiala si spirituala considerand ca asta e rostul nostru, ca asta e realitatea, problema e ca am ajuns dependenti de ea.

Mai "neica teica", si ce altceva poti face?

Nu prea ai ce face, sclavia e totala, indiferent daca facem trimitere chiar si la realitatea de tip spiritual, paranormal, dependenta e fara limite si tota populatia umana e inconstienta de acest fapt.

Asta e ca aia care au zis-o ungurii despre romani, in urma cu ani buni, "domnule, pana ce nu vor disparea cateva generatii viciate de un anumit mod de gandire, in Romania nu va exista democratie real", eh, cam asa si cu umanitatea, problema e ca, toata umanitatea e poluata de acest concept al identificarii cu o realitate clasica, de unde sa vina "democratia"?

Aka tu ce vrei sa zici, ca suntem drogati cu realitate?

Da, umanitatea e drogata cu un anumit tip de realitate, acceptata ca singura varianta reala si posibila, realitatea de tip corpuri-psihice-spirite, aflate intr-o lume materiala si spirituala (desigur fiecare cu "pasarica lui").

Si alta care e?

Alta e cea pe care am tot expus-o, sa constientizam mereu si mereu, faptul ca noi inainte de a ne recunoaste in oglinda ca fiind corpuri, eram totusi constienti de noi insine ca sinealitati (fiinditati, sau cum vrem noi sa ne numim, ne putem numi chiar si constiinte, suflete, spirite, cu conditia sa nu alocam vre-un atribut acestei fiinditatii, daca ii alocam un atribut, deja am elaborat o dogma, nu mai reiau despre realitatea bazalitate si primele straturi de realitate necesare intru a ne putea manifesta, mi s-a acrit).

Stai ca de fapt nu ai expus esentialul, in ce scop?

Ca sa experimentam realitatea intr-un mod liber pe cat posibil, in sensul ca, din realitate nu poti iesi se pare (chiar daca iesim dintr-un anumit tip de realitate, o facem intrand in alt tip de realitate) dar, macar sa fim constienti de asta, adica, bine mai realitate, ma supun tie din lipsa de alternativa, sunt eu insumi realitate si sunt obligat sa convietuiesc cu tine realitatea de toate felurile, dar legea fundamentala ce sta la temelia mea, este legea sienalitatii (fiinditatii) celei simple naturale (necompuse, fara nici un atribut in afara de cel de a fi), in rest ma supun a te constata ca amfiteatru si experimentare pe care o sufar ca viata.