Creatiile userilor - Proza

Tihna aduce limpezimea iar limpezimea e terenul propice propagarii luminii acelui flux de realitate

Sunt un continuu imput de realitate, experimentez intrinsec realitatea (per ansamblul constatarii ei) eu fiind totodata realitate (indiferent daca sunt un corp, un psihic, un suflet, un spirit, o constiinta ori, cate ceva din unelele sau din toate.

Cum poate realitatea (primordialitatea realitatii) sa fie propriul sau imput (indiferent daca vorbim de un imput initial sau permanent)?

Tot asa cum a fost posibil ca singularitatea sa fi creat existenta din sine, si, tot asa cum ar fi posibil ca un dumnezeu sa creeze lumea din nimic (sau din sine, nimeni nestiind de fapt ce e dumnezeu decat, eventual, ca o experienta personala irelevanta pentru realitatea totala).

Ce inseamna de fapt sa ma experimentez intrinsec pe mine ca realitate?

Inseamna sa ma constat "a fi", indiferent de varianta conceptuala de "a fi" pe care o adoptam (a fi corp per ansamblul sau, a fi psihic, a fi constiinta, a fi "constienta", a fi suflet-spirit, "a fi", sau, combinatii luate cate doua ori mai multe).

Dar, ce inseamna sa experimentez intrinsec si imputul general de realitate (atentie, nu detaliile sale), pe langa experimentarea realitatii de a fi?

Inseamna sa constat fluxul realitatii, entropia viata, entropia lume (tumultul, miscarea, cea de-a cincea dimensiune a acestei realitati convenita ca reala, degeaba ai patru dimensiuni statice, e ca si cand ar exista spatialitatea si temporalitatea, insa totul ar fi mort, impietrit, fara entropie, fara animatie; oare la ce ar mai folosi temporalitatea, si, este ea un produs al entropiei, e invers, sau ambele?).

Apropo de dimensiuni in referentialul unei lumi cuatro dimensionale agreat azi; masa se cuvine a fi considerata ca fiind a sasea dimensiune a acestei lumi, fara ea, lumea poate exista in cele cinci dimensiuni, dar holografic.

Cea de a saptea dimensiune (de fapt prima) a realitatii (a lumii), este "a fiul" (eu, tu si oricine isi da seama de sine), fara de care tot dominoul constructiilor noastre conceptuale despre realitatea universala, nu ar exista, fara noi, cei ce ne spunem oameni, nu avem nici o certitudine ca ar exista ceva (poate da, poate nu); noi suntem inventatorii legilor fizicii care, pot sau nu, sa fie aceleasi cu legile realitatii ce suntem si a realitatii pe care o experiemetam (nu mai revin cu explicatii, am facut-o la vremea potrivita), legile fizicii, sunt un calup de realitate pe care il experimentam ca fiind inventat de noi in conformitate cu legile universului, numai ca, noi nu avem nici cel putin un univers (o lume, o natura), a carei existenta certa sa atinga procentul de 100%.

Legile realitatii sunt cu totul altceva decat legile fizicii sau decat legile universului; fizica, natura, universul, ca si legile noastre (lor), sunt doar fluxuri de realitate pe care noi le consumam si le consideram adevarul; adevarul insa nimeni nu il cunoaste, el poate fi desigur acelasi cu adevarul sustinut de unul sau altul dintre noi, dar nu este cineva care sa fie indreptatit in al afirma cu certitudine de netagaduit, indiferent daca el (ei), au atins propria lor masa critica in privinta incredintarii provenita din logica sau din traire atipica; atingerea masei critice de incredintare logica sau atipica fiind doar o constatare specifica acelor indivizi, fara insa a avea neaparat valente de adevar al realitatii tuturor, al unei realitati totale.

Hai sa mai privim realitatea si din alta perspectiva decat cea pe care am primit-o pe tava, mai stii, poate mai dezlegam din obisnuintele distructive, din dependente

Desigur, nu vorbesc despre detasarea de realitatea de a fi, asta poate insemna moartea totala, dezintegrarea fiinditatii, ceea ce nu m-as risca indiferent de auspiciile preamarite de unii sau altii fata de un "dincolo" vizavi de fiinditatea actuala, intr-o alta fiinditate care pentru mine actualmente e o nefiinditate vizavi de actuala fiinditate ce sunt.

Constat cateva ingrediente de care nu pot face abstractie ca realitate de a fi.

Unul e experimentarea de realitate corporala, orice fac tot in realitatea numita corp fizic personal ma constat, sau, in alta forma conceptuala, tot corp ma constat a fi, mai plec in numita gandire, in afectiv, in imagisticul (zis mental), in cele numite trairi (inclusiv cele de tacere maxim posibila), chiar in atipicitate, dar 'geaba, nu scap nicicum de a experimenta inductia de realitate a unui corp propriu; nu stiu cine e vinovatul (eu, universul, dumnezeu, natura, necunoscutul, ...), cel ce o "sufera", sunt insa eu.

De asemenea, nu numai ca nu scap de a experimenta corporalitatea, dar aceasta ma tine conditionat de alte cateva mari dependente ale realitatii de a fi, dependenta de a ma constata ca si corp ce experimenteaza un ritual al realitatii numit respiratie, si de asemeni, dependenta de un alt aspect al realitatii pe care o devorez, realitatea numita alimentatie a acestui corp ce sunt, sau, de care sunt simbiotic legat.

Si daca ar fi numai astea, dar nu, orice agresiune, orice realitate distructiva a corpului, ma baga intr-o realitate de suferinta, chiar posibil letala.

Am fost educati sa numim aceste dependente (excluzand dependenta de a ne experimenta ca si corpuri fizice), ca fiind instincte.

Instinctul respiratiei, poate fi denumit instinct numai in sensul ca, ne constatam experimentand ritualul respiratiei, venit ca din partea inductiei de realitate numita corp, dar respiratia e doar o "iradiere" de realitate pe care o suport (sau, o traire, o perceptie, daca e sa ne raportam la un alt tip de concept existential) si care dintr-o cultivare permanenta a conceptului conform caruia suntem oameni fizici (ori, fizico-psihici), am ajunsa a nu ne indoi de dependenta numita instinct respirativ (filozofam nu dam verdicte da?), teoretic, respiratia si corporalitatea, pot fi doar inductii de realitate pe care le receptam, la fel si dependenta de alimentatie, instinctul de aparare, sexual, etc.

Nu sfatuiesc pe nimeni sa experimenteze iesirea din aceste dependente, asa ceva nu se face decat daca ati trecut total "dincolo" si mai sunteti constienti de voi insiva.

De ce aceasta pledoarie "aiuristica"?

Pentru a incepe sa contracaram marele balast educational de care avem parte de cand ne stim si care, ne-a bagat in cele mai feroce dependente posibile (ee nu, nu ma refer la superdependentele de despre care am vorbit in aceasta scriere), anume, dependenta conceptuala si dependenta afectiva (asta desigur, daca ne-o fi permis in realitatea pe care o consumam, sa avem acolo, cateva procente de libertate).

Am întâlnit un astronom. Am aflat că cerul are o poveste de spus dar cei care o spun sunt tot oamenii. Așa că oricât m-aș pierde în nebuloasă bolta mea rămâne tot teatrul și nu ceea ce se află deasupra corpului meu.

Între cerul tău şi cerul meu se află o profunzime ce ne separă prin context si ideal. Între cerul meu şi cerul tău se află pământul cu stele căzătoare.

Am ajuns în paradis dar constat că nu e cu lapte şi miere. Ci cu poveşti cutremurătoare. Cei ce au ajuns aici sunt cei plini de ambiţie si curaj. Am ajuns în paradis dar constat că nu e cu îngeri. Ci cu ţinuturi pline de istorie. Cei ce au trăit aici au fost cei plini de pasiune dar trecutul se păstrează prin eveniment şi nu simţire. Am putut vedea dincolo de faptul în sine pentru că aparţin altei lumi.

****

Dac-aș putea iubi, aș iubi cerul ce s-a lipit de mine când eram pe pajiște. Dac-aș putea iubi, aș iubi luna ce s-a dezis de mine când eram înăuntrul ei.

Dac-aș putea scrie, aș reda culori ce s-au lipit de ochii mei precum niște nori ce turnau albastru în privire și melancolie albă în depărtare.

Dac-aș putea scrie, aș reda inimile ce s-au desprins de trupul meu și de sufletul meu. Câte metafore, atâta aglomerație! Dac-aș putea iubi, aș iubi cu litere de rugină. Ca să am ce curăţa după aceea.

VIATA BATE FILMUL

Filmele plagiaza viata, motiv pentru care, orice "om sanatos la cap", in momentele in care constientizeaza ca de fapt el vizioneaza un film la tv. sau pe internet ori la cinema, isi struneste emotionalul simtindu-se chiar caraghios uneori deoarece s-a lasat emotionat de ceva fictiv, anume, o joaca de-a viata interpretata de actori (farsori ai vietii reale).

Din punct de vedere al bazalitatii de a fi naturale, viata (realitatea secundara) este un spectacol, un film la care, fiinditatea (realitatea bazala) e obligata sa participe ca actor hominidic.

Indiferent daca fiinditatea ce sunt (si sunteti probabil) e o experimentare intrinseca a corporalitatii, daca e o constiinta sau orice altceva, imi e imperios necesar sa imi reamintesc mereu ca viata e un spectacol in care (sunt obligat sa) joc, e un film la care particip.

Mi se mai permite in anumite privinte, sa schimb programul, intr-altele insa, nu mi se permite decat cu durere multa sau prin moarte.

Binenteles ca in bazalitatea cea fara nici o complexitate, sunt nimic altceva decat un potential, o capacitate (practic nu sunt, nu exist decat pentru un eventual observator), numai prin manifestarea mea in cele ale potentialitatilor e posibil sa incep a exista fata de mine, sa degust realitatea, dar, prima, de baza si cea mai importanta manifestarea a potentialitatii, este ca ea sa fie, adica sa isi dea seama de sine, sa fie constienta de sine, altfel, fiinditatea nu e, aparine nefiinditatii, nu vom dezvolta mai departe intrucat dam in aiureli.

Da, in uimire, nu iti dai seama de tine (decat in uimirea de sine), dar ca sa ai acces la uimire, e necesar in prealabil sa ai dezvoltata capacitatea de a fi, adica sa existi, sa fii constinet de tine, pentru ca astfel sa fii capabil sa receptezi si altceva din relativ vasta oferta a spectacolului realitate, de exemplu, capacitatea de a ramane uimit, sau tacerea (linistea, pacea).

Nu se cuvine a cultiva dualitatea, e foarte coruptibil, asa au aparut atatea religii si forme de spiritualitate.

Se cuvine insa a cultiva uimirea de sine, sau, macar tacerea vizavi de orice nu e tacere.

DE LA FIINDITATE LA HOMO GAINARIS

Daca sunt corpul fizic, constiinta sau altceva, nu are decat o relevanta pentru discutii divergente, esential e ca "sunt" (adica sunt constient de mine insumi, nu neaparat ca existenta fizica, psihica, spirituala ci, simplul fapt de a-mi da sema de mine insumi ca exist, atunci cand ignor celelalte aspecte existentiale).

N-am decat sa ma identific cu a fi corpul fizic, ok, daca asta ma satisface pe mine este in regula, nu voi uita insa ca nu ma pot considera corpul fizic, decat daca adopt principiul enuntat acum cateva scrieri, anume faptul ca, nu prea imi pot constata intrinsec corpul, nici pe ansamblu, nici pe organe sau parti constitutive, o pot face doar gradualizat, sau deloc (care dintre noi constata intrinsec coastele, celulele si chiar organele, inclusiv slavitul creier, mai rar asa ceva, singura solutie e sa fac echivalenta intre a ma constata intrinsec ca fiind corpul, cu "a fi constient de mine".

Revenind, realitatea e de doua feluri, ralitatea mea de a fi, in cea mai simpla forma posibila, adica doar putin mai mult decat "nu sunt", atat cat sa imi dau seama ca sunt si, realitatea experimentarii vietuirii ca om intr-o lume material spirituala (psihica).

Nu e relevant nici daca materialitatea chiar e o realitate obiectiva sau nu, ce conteaza atata vreme cat sunt supus aceleasi "iradieri" cu constatari referitoare la realitate?

De fapt, esentiala e constatarea, constatarea realitatii de "a fi" si constatarile de realitate in care, vreau nu vreau, sunt integrat de "sistemul matricial" din care fac parte.

Nepatimirea nu e asa o partida castigata la un pokeras, ca sa ajunga cineva a nu mai patimi deloc in impactul cu realitatea, trebuie sa devina detasat, in-dependent de orice constatare de realitate inafara de cea de a fi, dar astea sunt lucruri "sfinte", macar de am reusi noi oarece expectativa vizavi de tumultul realitetii pe care o suferim.

E cale lunga de la primele "simptome" de specificitate pe care le suporta potentialitatea singularitate si pana la specificitatea om fizico-psihico-spiritual, de la a te constata "sunt", pana la a te constata un temperament, un caracter, o personalitate, un om.

Eh, asta imi pare cu adevarat o lucrare interesanta, sa te intorci din a fi hominid, in a fi "suntul" (pleonasm), pentru ca apoi, sa cobori din nou in a fi om, dar OM constient de cine e si ce face p-aici, nu homo sapiens si nici homo spirtualis, ca sa nu mai vorbim de homo gainaris.

Eu, cu mine sunt, eu cu mine sunt oriunde as fi ...

Poate azi ma voi plasa mai aproape de un inteles cat de cat rezonabil.

Desigur e o forma artistica, exprimarea ce da numele scrierii de azi, de fapt, poate mai corect e sa spun ca oriunde m-as afla sunt doar eu si cu mine, si mai corect, eu singur experimentand realitatea mea, de la realitatea de a ma "survola" ca si umanoid fizico-psihic, la realitatea de a explora o lume plasata exterior acestui fizico psihic (in referentialul realitate pe care il receptez ca fiind constituit inclusiv din oameni ce agreaza anumite concepte).

Care e esenta?

Esenta o reprezinta starea mea, realitatea dinamicii mele.

Bazalitatea ce sunt, fiinditatea, e un capacitor, o potentialitate constatatoare (atentie din nou, nu voi dualiza entitatea ce sunt, "sunt" si atat, indiferent daca "sunt" il echivalez cu intrinsecitatea corp fizic, nu sunt un produs al acestuia, exist prin mine insumi corp fiind), daca insa acesta fiind, nu ma manifest, nu devin activ, nu intru in entropie cu oferta potentiala numita realitate (alta decat realitatea mea de a fi, intrinsecitatea), nu am efectiv existenta decat ca potentialitate nemanifesta, entropia este o dimensiune a existentei mele, fara de care "sunt" e ca o "pietrificare", o nemiscare, o existenta doar pentru un eventual observator, deci, ceea ce imi tulbura nemiscarea, dar totodata imi da existenta in propria-mi entitate, ma "insufleteste", este entropia.

Degeaba e posibil sa exist daca nu sunt constient de mine, degeaba sunt piatra, exist ca fiinditate dar nu am oglindirea mea, adica nu sunt constient de mine, ca tot nu intru in prima unitate de manifestare, nu deschid calea entropiei de a fi.

Si, asa cum am scris zilele trecute, chiar daca m-as afla in cea mai simpla unitate entropica, uimirea, si nu neaparat uimirea de sine ci, uimirea gen contemplatie a tacerii, aceasta nu ar fi posibila decat daca eu fiinditatea, am dobandit statutul de a fi constient de mine, chiar daca inca nu e manifest.

A fi uimit, presupune ca nu mai esti "o fiinditate piatra", esti o fiinditate uluita de ceva, fie si de tacere, dar ca sa fii uluit de tacere trebuie sa fii deja intr-o alta etapa decat cea de a fi inexistent fata de tine insuti si existent doar fata de un eventual observator (ceva gen piatra, zic eu privind dintr-un referential impus de rea;itatea experimentata pana acum, in care piatra e considerata "total inepta"; folosesc niste termeni ce pot parea stupiditati, dar ce sa fac, ma las in voia inspiratiei, pe fondul a ceea ce am ajuns), uluirea apartine entitatilor ce pot oricand sa intre in a experimenta pe a fi constient de sine, pe a-si da sema ca exista.

Iata eu (noi probabil), ma aflu dincolo de uluirea tacerii, constat ca am acest atu din start (ca fiecare de altfel; probabil) ma aflu in starea in care e posibil sa intru in uluirea de sine, numai ca nu exista informatie in relitatea pe care o consum, care sa ma invete si sa ma tenteze in a face asa ceva, de ce ce as face-o?

Acesta ce se numeste pe sine om (in speta, eu), se afla (ma aflu) intr-o etapa diferita si fata de uimirea tacerii, dar si fata de uimirea de sine, o fi de bine, o fi de rau? greu de spus, constat insa un lucru, in etapa in care ma aflu, adica in etapa uimiri fata de realitatea consumata, alta decat realitatea tacerii si realitatea sinealitatii (fiinditatii), tare mai sufar din cauza dependentei fata de ea, fata de tumultoasele ei fatete, deaia vin si zic, ce bine mi-ar prinde cate un concediu, sa mai trag o fuga prin uimirea tacerii sau poate chiar prin uimirea de mine insumi (eh, acolo cat s-o putea nu zic la modul absolut), daca nu concediu macar invoiri sau ceva pauze zilnice de evadare din gandire, din emotional, din lumea fizicului etc.

Ca deaia am zis in deschidere: "oriunde m-as afla, sunt doar eu si cu mine", intrucat, oriunde, sunt de fapt in realitatea-mi proprie, in care am de-a face cu pozitionarea sinealitatii ce sunt in consumarea de realitate personala, nu zic ca imi produc total singur realitatea personala, e prea mult si nu e demonstrabil, dar structurarea atitudinala vizavi de realitate poate fi cultivata in spiritul unei oarcare in-dependente fata de ea.

Daca pledez pentru oarece in-dependenta fata de realitatea secundara, e clar ca ma consider un ceva, un cineva care poate fi de sine statator, acesta e realitatea primara, sinealitatea, fiinditatea, dar in starea de uimirea de sine si chiar in cea de uimire a tacerii.

Nu nu pledez pentru a ramane mereu in aceste stari, nu am suficienta experienta ca sa consider ca merita, ma incumet insa a considera ca e benefica o asemenea evadare, ne mai edificam asupra faptului ca ralitatea secundara, inclusiv cea de corp fizic, psihic si suflet-spirit, asa cum sunt aceste notiuni vehiculate prin realitate, plus restul entropiei secundara (entropia realitatii secundare) nu e neaparat totul, avem alternative.

Pentru ca aceste alternative sa devina viabile, trebuiesc constientizate pana ce devenim constienti de ele in cunostinta de cauza, degeaba e totul daca nu aflu, degeaba aflu daca nu inteleg, degeaba inteleg daca nu constientize suficient si, degeaba e si constientizarea daca nu aplic (eu nu constientizez suficient astfel incat sa aplic, poate inca nu mi-am atins inca masa critica necesara, in a afla si intelege).

ZOMBILUIREA NUMITA VIATA

Daca vorbesc despre uimirea de sine si ii alatur un atribut, sa zicem atributul "minunat", apai frate, aia nu mai e uimire de sine, e "lab ...la" (pardon ...; deaia sa ajuns la comercializarea spiritualitatii, intrucat se vinde iluzia, o nu, nu am cum sa neg posibilitatea accesului la o relitate magnifica, total atipica fata de tot ce "consuma" entitatile realitatii ce sunt numite oameni, uneori si eu am fost conectat si am consumat o asemenea realitate), tot asa cum e si uimirea de realitate secundara, adica toata viata noastra.

De ce sunt asa dur in apreciere? intrucat ne-am dus "dreakului", pe toate caile posibile, numai in noi insine nu, de ce? deoarece se vinde, iese banu', apare adulatia, te simti puternic cand esti in centrul atentiei si toti sunt in uimirea unei realitati secundare al carei protagonist central esti tu, sa nu mai vorbim de faptul ca, odata sistemul adus la viata (nascut, trezit), isi "inghite maica", cei ce iau dat viata devenind sclavii marelui devorator, sistemul.

Uimirea de sine se cade a ramane uimire, dar de un sine-fiinditate, adica unitatea simpla si bazala de a fi, ca deaia i-am zis singularitate, spre a evidentia caracterul sau de a fi necompusa, fara nici un fel de atribut, potential are ca deaia e capacitor, dar nu are nici minunatie si nici groaza in sine, are doar potentialul de a constata asa ceva; de unde ar putea veni minunatia si groaza in realitatea secundara consumata de fiinditate (ca toata realitatea secundara de altfel)? e alta tema, poate veni chiar din sine, adica de la fiinditate, poate veni din alta sursa, astea sunt deja presupuneri (fiecare sustine cele despre care el e convins deoarece in legatura cu acelea a dobandit el masa critica incredintatoare, fie pe logica, fie pe atipicitate), dar, daca atribui fiinditatii orice forma de realitate consumabila, alta decat cea de singularitate, ti-ai pierdut libertatea de a fi cea necompusa, te afli deja in cele ce pot fi manipulabile din diferite interese de care este plina realitatea secundara, numai fiinditatea bazala necompusa, numai starea cea simpla de a fi constient de tine si atat, reprezinta libertatea (pierderea ei ar fi posedare, ceea ce depaseste orice limita a spiritului liberului arbitru, e blasfemie la adresa a orice urma de etica, morala a multiversalitatii realitate, e cea mai oribila crima a oricarei realitati posibile, rapirea statulului de a fi constient de tine insuti spre a ti se da alta identitate e un act incalificabil, total injust; dar mai stii).

Si chiar daca esti lasat sa fii constient de tine, dar nu ti se mai permite consumarea realitatii secundare obisnuite, adica propria-ti identitate dobandita, tot crima e.

Daca insa, cu buna stiinta, adica in cunostinta de cauza si fara a fi inselat, accepti pierderea identitatii, atunci e treaba ta, drum bun (sau poate nu e potrivita urarea intrucat a ura "drum bun", unui zombi inrolat intr-un sistem, e posibil sa insemne, "iata-ma, infruptate din mine cum doresti, devoreaza-ma, distruge-ma).

Toate sistemele construiesc zombi, de fapt, reformateaza niste zombi ai sistemului in care se aflau anterior, daca nu cumva ei raman in acelasi sistem in care au aparut pentru prima data ca fiind constienti de sine.

Cum, eu sunt zombi al propriului meu sistem?

Domn'e glumesti?

Dati-mi un argument si renunt la orice din cele ce le spun.

Cum, asta e replica oricarui zombi? Cum asa?

Orice argument oferi unui zombi, lui ii va parea neconcludent intrucat, el e prizonierul incredintarilor sale si nu poate atinge masa critica pe altceva decat pe ce stie el, pe ce a experimentat el si a atins masa critica, adica a devenit zombi, fie prin logica, fie atipic (trairi inclus).

De fapt, dragii mei, eu (sau oricine), odata ce incepem a consuma realitate secundara, adica odata ce nu ne aflam in isihia (linistea totala, uimirea tacerii depline) sau in uimirea de sine (contemplarea, uimirea fata de tine insuti, simplitatea total necompusa, fiinditatea, singularul ce esti), intram in zombiluirea numita de mine realitate secundara; de ce zombiluire? intrucat tot ce am experimenta in realitea aceasta pe care o numim viata noastra, e supus relativitatii, tot asa cum e supus absolutismului, orice, poate fi posibil adevarat si posibil fals, depinde de fiecare ce alege a fi adevarat si ce alege a fi fals, e doar o alegere de referential in care sa "ne asezam pe clocit" (am ignorat posibilitatea gen matrice dar si solipsismul simplu sau multiplu).

Nici trairile inalte, nici orice alt gen de atipicitate nu merita a fi numita sine, suflet, spirit, psihic, fiinditate, singularitate, "sunt", ele sunt doar atribute ale singuratatilor ce suntem bazal (pleonasm triplu!!).

Da, am echivalat fiinditatea, cu spiritul, cu psihicul, dar numai pentru inlesnirea intelesurilor, altfel, intre definitiile date acestor termeni actualmente si sensul dat de mine fiinditatii, nu e "absolut" nici o legatura.

GENOMUL REALITATE

Deci, hai sa o spun clar.

Asa cum am zis si cu alte ocazi inclusiv ieri, domn'e, de ce nu accepti si tu ca toata lumea unul din conceptele la care se poate adera cu lejeritate, de ce chinuiesti sistemul realitate?

"Daia", sau, un alt raspuns mai aproape de a fi cel real; din cauza a doi factori:

1 - Am suferit "moartea conceptuala" printr-o moarte spirituala.

2 - Am avut ceva experiente atipice care vin in contradictie cu tot ce stiu oamenii de stiinta si cei de rand.

3 - Iata ca sunt trei. Specificitatea mea nu ma lasa sa iau ceva de bun si sa urmez orbeste, iaca nu vrea ea, imi da ghes sa inteleg, ce, de ce, cum si in ce fel, in plus, a mai dat si inspiratia asta navala in realitatea mea, si nu a venit asa ca dintr-o intamplare fireasca, a venit cand mi-am cerut talentul specific, unei persoane care e maestru spiritual (ce-i drept, nu am cerut, m-am intrebat in prezenta ei, si, hopa topa inspiratia asta, care deja are cativa ani de cand a devenit o functie ca oricare alta.

Aiaista-i treb'soara.

Ca sa ma exprim in cunostinta de cauza (adica din incredintarea primara, proprie), trebuie sa ma raportez doar la mine (la experienta mea), daca nu, atunci ma exprim din incredintarea secundara, venita dinspre convertoarele oameni (posibil convertoare, decodare).

Binenteles ca e foarte posibil ca ambele tipuri de incredintare sa nu fie o rezultanta a mea sau a lor ci, sa fie receptare de constatari, eu fiind in acest caz doar un receptor fara nici o urma de liber arbitru.

Eu exist = realitate exista.

Eu nu exist = realitate nu exista pentru mine, dar oare exista pentru cineva? Daca ma raportez la faptul ca eu totusi constat realitate dupa ce unii oameni au disparut din realitatea mea si daca ii creditez pe oameni cu "a fi constieni de sine", pot concluziona ca, realitatea face parte din "a fi constient de sine al fiecaruia dintre noi, sau, realitatea e ceva la care fiecare are acces, adica e independenta de aparitia si disparitia celor ce se identifica cu a fi oameni.

Dar, e foare simplu si comod sa dezlegi un caz de infractionalitate, cand iei de bune primele aparante, sa fie asa de simplu?

Atata vreme cat cei ce dispar, sunt altii, e foarte usor sa consider ca realitatea e independenta de ei, daca insa eu dispar, odata cu mine dispare intrega realitate de care am avut parte, dar toata (sub rezerva a ceea ce eu nu stiu, desigur); ce certitudine mai am eu cel disparut, ca in urma mea oamenii si lumea isi vor continua existenta? una de bun simt? pai tocmai asta e problema pe care atipicitatea mi-a rapit-o, tot ceea ce pare de bun simt pentru hominide, inclusiv pentru hominidul ce eram, s-a dovedit total fals, daca spun unei "pachiderme hominidice" despre cele ce le-am experimentat, ma va trimite la psiholog, deoarece el nu a avut asemenea experiente (daca ar cauta cu "adevarul" oriunde e posibil de cautat, ar fi posibil sa experimenteze si ei asa ceva, dar ei sunt perfizi, il cauta pentru al blasfemia; a nu se intelege ca trimit pe cineva in a avea tangenta cu lumea magiei, cu lumea spirituala, nu o fac intrucat e foarte riscat, pot ramane epave plutitoare in deriva pe dogmatica de sistem, deoarece vor asocia minunatia noilor experiente de viata, cu sistemul si acolitii lui, va deveni adept; inca nu am raspuns pentru asa ceva, cum poate cineva cunoaste atipicitatea fara insa a deveni un zombi al sistemului in care el a fost dezviriginat; asa cum spuneam, eu am trecut prin asta si, am fost eliberat, dar trecand prin "moarte", nici azi nu stiu cine (ce) m-a ucis sau daca a fost seppuku.

Sa revenim la tema.

Intrucat ma straduiesc sa ma exprim la nivelul la care a ajuns inspiratia in a-mi da acces, voi face in continuare efortul de a ma ridica la oferta ei, desi imi e foarte greu.

De fapt, mare efort nu prea fac eu cand scriu, daca am inspiratie pot sa scriu, daca nu, nu pot nici "sa ma pici cu ceara", fara inspiratie sunt ca un ratat, ce bine inteleg ceea e interpreteaza actorii atunci cand joaca roluri de artisti care se exprima datorita "muzelor", eu nu am o muza care sa imi determine inspiratia, ea curge cand vrea si se opreste la fel, cred totusi ca am dobantit si "accesul la cerere", asta e de discutat dar, ..., eu sunt totusi cel ce e la cheremul ei, nu invers, mai ales ca nu e "nativa" (nu ma refer desigur la un posibil potential cu care e accesorizat orice om), asa cum a venit poate si disparea.

Genomul realitate.

Ultimul tip de genom despre care am scris a fost genomul cuantic, acuma sa vedem daca imi iese cu noul tipar genomic.

Cea mai mare libertate posibila pare a fi iesirea din realitatea cunoscuta, atat de mult, incat sa taci de ganduri, sa taci de afectiv, sa taci de imagini si inchipuiri, sa taci de fiziologic, sa taci de orice traire sau constatare, sa taci asa profund incat sa dai in uluirea tacerii (sincer nu am atins un asemenea nivel de tacere).

O alta mare, la fel sau poate mai mare libertate, e libertatea uluirii de tine insuti, de tine fiinditatea, de tine cel ce esti constient de tine (in sens de singularitate total necompusa).

Dar, chiar si in aceste exituri, nu ma aflu eu in realitate?

Sa nu uitam ca "eu", sunt intrinsecitatea (pleonasm, chiar dublu) si nu voi zice ca sunt intrinsecitatea mea deoarece trimit in dualizare, pot zice doar, sunt intrinsecitate fiindica (intrinsecitate constienţa) sau intrinsecitate corporala ori intrinsecitate constiinta, nimic altceva si nimic in plus.

Insasi exprimare, "ma aflu in realitate", e o trimitere la localizarea mea undeva, anume in realitate, dar aceasta exprimare vrea sa relifeze faptul ca ma aflu in consumul de realitate si nu ca ma aflu undeva, realitatea nu e neaparat un "undeva".

Si, ca sa raspund la intrebarea pusa: Da, ma aflu in realitate, "sunt", implica debutul realitatii mele existentiale, daca eram ceva pana la asta, eram poate un "inexistential" pentru mine, poate eram un existential pentru un alt observator dar nu pentru mine, ("sunt' e ceea ce unii numesc constiinta, adoptand conceptul conform caruia constiinta se reflecta in sine; altii au adoptat alt concept, ei dau mintii calitatea primordiala iar constiintei pe cea de reflector nascut in minte, care o oglindeste pe aceasta), atentie a fost doar o paranteza in afara contextului scrierii de azi.

Asadar sunt intr-o simbioza cu realitatea de cand exist in a fi constient de mine, sunt una cu ea, ne-am "nascut" impreuna, sau, suntem impreuna dintotdeauna, mai stii.

Of, iar am dat in dualism.

La acest nivel, eu sunt realitatea, da, asa pare mult mai ok.

La acest nivel pot afirma ca sunt genomul realitate (pleonasm intrucat "sunt" = genom realitate).

Mai departe insa, vai de mine, imi vine sa renunt, nu stiu daca o pot scoate la capat.

Cum sa fac legatura intre genomul realitate primara, cel de care am vorbit in fraza de mai sus si, genomul realitate secundara, adica toata mixtura asta de viata, de realitate, toata entropia realitate cu care suntem in contact (corpul fizic propriu inclusiv) ca si consumatori sau chiar ca si coproducatori?

Ca sa nu cadem in patimirea specifica tuturor "pachidermelor umane", suntem nevoiti sa aratam care sunt toate posibilitatile cunoscute noua pana acum, precum si faptul ca suntem supusi limitarii (vorbesc si in numele celor ce poate vreodata vor afla si vor intelege cele despre care scriu eu acum).

Si, pentru o mai usoara exprimare dar si pentru accesibilitatea ei, voi face o paralela intre modul in care afirma oamenii de stiinta ca functionam noi ca oameni si functionarea genomului realitate.

Stimulul intern sau extern corpului uman, excita senzorul intern sau extern, vehiculele moleculare sunt incarcate cu informatia respectiva printr-o decodare si descarcare specifica (azi putem usor sa facem analogie cu lumea informatica, cu lumea computerelor), acestea ajung la centrii neuronali (creier inclus), informatia e descarcata (sau, neurotransmitatorul e consumat), astfel, reteaua neuronala formatata deja decodifica specific informatia, cu ajustariele de rigoare in extinderea retelei pe domeniile noi aoparute, daca sunt) si, apare trairea, constatarea, consumul.

Intrucat, atipicitatea dar si stiinta in parte, dovedesc ca tot acest lant poate fi scurcircuitat, sunt nevoit sa definesc un nou concept, genomul realitate.

Voi considera neurotransmitatorii (purtatorii de informatie) ca nefiind neaparat de natura fizica, sau cel putin nu de natura grosier fizica (asa cum am evidentiat, sper, in cazul genomului cuantic).

Ca "sunt", ok. sunt, o constat, dar ce e cu toata fizicitatea, psihicitatea si spiritualitatea care ma inunda?

Pai ce sa fie, constatarile mele, nu spun ca nu e posibil sa existe si sub alta formatare decat ca si constatari ale mele fiinditatea, dar nu am certitudinea totala, atata tot

Constat corp si corpuri, ce e al meu, e constatarea nu corpurile, corpuriele ar fi ale mele numai in conceptul conform caruia, eu sunt universul, omul univers propriu, sau, chiar conceptul, omul dumnezeu sau oameni dumenzei (vezi solipsismul).

Eu nu stiu daca realitatea acestui corp ce ma constat si realitatea lumii, sunt si altceva decat constatarile mele, pot face presupuneri, eu insa stiu cert ca le constat, poate e visare, iluzie sau realitate intocmai asa cum apare ea, constatare insa e singura ce o am a mea si doar a mea.

Nu stiu deci ce e realitatea, o constat doar, cum de o constat?

O constat intrucat am aceasta dotare, capacitate, potentialitate, de a fi constatator de realitate.

Cum se face transferul de realitate, de unde catre cine?

Transferul se face prin "neurotransmitatori" (evidentiez ghilimelele) genomului de realitate; cine sunt ei? vom incepe a afla dupa ce terminam de explicat dilemele fizicii cuantice, inclusiv solutionarea dilemei "ce este mintea, sau constiinta (dar nu in bataie de joc, asa cum sunt ele definite azi, un lucru e sigur, acesti atipici "neurotransmitatori" contrazic tot ce stie stiinta moderna

De unde? Din genomul raealitate, fie ca acesta sunt chiar eu, fie ca e o alta sursa.

El se face catre mine, cel ce sunt constient de mine, realitatea primara de a fi cea simpla, cea necompusa, singularitatea, "suntul".

Nu e posibil sa statuam ceva fara a tine cont de posibilitati atat de larg raspandite, asa cum sunt fenomenele de atipicitate, din nefericire, se insista pe o latura de toata jena, cea care a fost mai convenabila initiatlor in atipicitate si pe care ei au incurajat-o, ascunzand adevarata forta, puterile initiatice de care ei dispun

Mereu mai aproape de demascarea consumatiei de realitate numita viata.

Focusarea atentiei, este o consumatie de realitate zis intelectuala, pe cand uimirea, rapirea, e o consumatie de realitate zis mistica.

De exemplu, atunci cand consumam realitatea de a invata, ne aflam intr-o consumatie focusare a atentiei, deci intelectuala; atunci cand consumam realitatea contemplativ extatica, dar nu neaparat in sens de beatitudine ci, in sens de intensitate a fenomenului de detasare fata deorice alt tip de consumatie a realitatii, ne aflam in uimire, uluire, rapire.

In consumatia cotidiana de realitate, nu facem altceva decat sa ne oferim pe noi insine fara a ne da sema, sa ne oferim deci, consumului de realitate.

Intrinsecitatea ce suntem, in plaja noastra gradualizata de la focusarea atentiei pana la uimire, deci in spectrul de la intelectual pana la mistic, ne acuplam permanent consumului de realitate; suntem ca niste magneti ce sunt atrasi fara putinta deimpotrivire, ori de polul sud, ori de polul nord, adica ori pe consum intelectual, focusare atentie, ori pe consum mistic, deci uimire.

Desigur, in marele amalgam consumational de realitate, cel mai mult ne aflam intr-o consumatie ambigua, intre focusare si uimire; de exemplu, cand consumam realitatea mersului cu autobuzul, in paralel cu aceasta consumatie si cu altele ce tin de consumul cotidian de realitate hominidica, de multe ori, cadem intr-o consumatie de oarece uimire, consumatia de uimire a golului de ganduri sau cea a gandirii auomatiste fara insa a constientiza ceva in mod deosebit, mai rar cadem in consumatie de uimire datorita consumatiei de realitate peisagistica, adica rapiti in consumatia fata de realitatea natura inconjuratoare, mai degraba cadem in consum de focusare a atentiei, pe consum de asociere a unor paleative, la cele pe care le consumam ca vizualizari dintr-un mediu natural.

Intrinsecitatea, de la focusarea atentiei pana la uimire, este o functie, functia de a fi a mea, a ta si a oricui e constient de sine, suntem noi insine, functiile intrinsecitate; "ea ne permite", de fapt e impropriu spus asa, mai corect ar fi, "noi ne permitem", deoarece noi suntem functia intrinsecitate, deci ne permitem consumarea de realitate complexa si stratificata, ceea ce ne ofera posibilitatea sa o consumam astfel incat sa ne putem considera hominide intr-o lume materiala tridimensionala si temporala, ba chiar, ne permitem sa consumam o realitate psihica si mistica.

Cine reuseste sa ajunga la acea consumatie de realitate, care sa il edifice in privinta fenomenului de magnetism dintre consumatia de realitate intrinsecitate, ce este el, si consumatia de relitate ce i se ofera "ca fiind o viata de trait si o lume de cunoscut", acela e o intrinsecitate ce si-a castigat dreptul la autoderminare.

Uimirea, starea noastra cea de permanenta

Intrinsecitatea e starea noastra naturala, adica uimirea de sine; starea de uimire vizavi de alta consumatie decat uimirea de sine, poate s-ar cuveni sa poarta numele de posedare, suntem posedati de acea realitate careia, ne oferim intru a o consuma ca intrinsecitate ce suntem, ne identificam cu ea.

Chiar si consumarea de realitate numita focusarea atentiei, e de fapt o consumatie de uimire; care focusare presupune la randu-i inca un strat de consumatie si anume, consumarea acelei realitati pe care consumarea focusarii este tintita.

Daca iesim ireversibil, din uimirea de sine, din intrinsecitate, e posibil sa disparem total sau cine stie, e posibil ca ceva necunoscut sa ne astepte.

Daca iesim insa din uimirea de orice altceva si ramanem in uimirea de sine, e posibil sa ne regasim, sau sa ne gasim, pe noi insine, intrinsecitatea.

Noi, suntem cazuti in uimire, suntem posedati aproape de cand suntem constienti de noi insine, de consumatia de realitate zis hominidica, de consumatia identificarii cu a fi corpul acesta fizic, ba mai mult, suntem cazuti si in transa vietuirii intr-o lume materiala; aceste doua consumatii, cea de a fi corpuri si psihice sau spirite si cea a vietuirii ca hominide intr-o lume materiala, reprezinta posedarea in care suntem cazuti aproape fara exceptie si care nu ne-a lasat nici o sansa de a iesi din ea intrucat consumam prea multa realitate ce ne da starea de uimire vizavi de complexitate, in detrimentul uimirii de simplitatea totala pe care o presupune intrinsecitatea, adica cunoasterea de sine.

Cunoasterea de sine, e cea mai banala consumatie uimire posibila, in nebuna noastra goana de a ne drogarea cu realitate; a atribui uimirii de sine si altceva in afara de necomunerea intrinsecitate, oricat de mistica ar fi acea atribuire, e deja oconsumatie de realitate numita mistificare de sine, e consumatie de uimire de altceva decat de intrinsecitate.

Mistica cea mai mare, e sa nu mistifici, sa nu adaugi ceva la cel necompus ce esti, extazul, beatitudinea, minunatia, trairile inalte de orice fel, revelatia, sunt o mistificare de "eu"; nu spun ca e ceva rau, spun numai ca e alta posedare decat singura "posedare" legitima, singura legitimitate, aceea de uimire intrinseca de tine, intr-un cuvant, intrinsecitatea, asta e consumatia de realitate regasire, de la care se cuvine a porni pe orice drum consumational de alte tipuri de ralitate.

Daca nu ajungem in consumatia prezentei de sinele cel necompus si lipsit de orice atribut vehiculat de consumatia numita spiritualitate sau stiinta, degeaba, nu consumam intrinsecitatea, consumam mistificare si posedare nelegitima.