Creatiile userilor - Proza

Ea. a scris:

Nu imi mai iese nimic...

Pacat! Esti o fata profunda - un izvor de frumusete spirituala. Ei lasa atunci... poate o sa ai mai multa inspiratie pe viitor. Esti tanara inca... Ai tot timpul din lume. Nu pierdem trenul acum... :)

STAREA SUPERIOARA DE CONSTATARE (PERCEPTIE) A REALITATII, VERSUS STAREA HOMINIDICA, CLASICA

Pentru a reusi cat de cat sa elucidez anumite aspecte din realitate, a fost necesara introducerea unor noi termeni in DEX (cel al scrierilor mele), unul dintre ele a fost, constienta.

Nu exista un termen care sa defineasca constatarea de realitate materiala, ca fiind o constatare intrinseca a acesteia, motiv pentru care, rezulta ca, materia este o traire "(re)generata" electrochimic de catre creier, sau o traire numita constiinta, generata de catre psihic (probabil ca o decodificare, o reflectare, o oglindire a unei realitati fizice interioare si exterioare omului si a unei realitati psihice a lui).

Pentru latura psihica era ok. deocamdata faptul ca aspectele de traire psihica se numeau constiinta, pe latura fizica insa, daca acceptam constiinta ca traductor, rezulta automat ca materia este o traire, ori asta este o limitare in cunoastere.

Deposedand partial sau total constiinta de atributele acordate, deci poate chiar inlocuind-o cu termenul constienta, obtinem un termen care defineste constatarea intrinseca nu numai a trairilor, ci si a materiei.

Desigur constienta va trebui la randul ei sa fie clasificata pe cel putin doua niveluri, constienta tipica si constienta atipica.

Constienta tipica este trairea intrinseca a intregii realitati psihice de pana acum (preia rolul constiintei definite de psihologie in problema trairilor ce nu includ decodarea fizicului), in plus, ea este si constatarea intrinseca a materiei si fenomenelor exterioare si interioare corpului fizic.

Asa cum am mai spus insa, acest gen de intrinsec, este unul mai degraba insusit ca fiind intrinsec de catre intrega umanitate (cu mici exceptii), nu un intrinsec superior (atipic), adica este exact diferenta dintre a ne constata constienti de noi insine (ca fiinduri), vizavi de a ne constata constienti de monitor, de un copac, o pasare, o piatra, sau a ne constata constienti de corpul nostru (am invatat in copilarie sa ne identificam ca noi suntem acest corp, noi nu eram deloc corpul, coabitam) sau de mana, de gand, de bucurie etc.

Constienta atipica, este ceva ce omul poate constata partial, fie daca: are o doatare exceptionala de la natura (fie ca artist, ca "magician", ori ca ceva ce nu ajunge sa cristalizeze intr-o profesie),fie: daca are tangenta cu initiatii diferitelor sisteme religioase, spirituale, iar acestia ii inlesnesc anumite stari atipice.

Asadar, daca eu imi "traiesc" intrinsec corpul, de fapt daca il constat intrinsec, intrucat scopul actual e sa demonstrez ca materia nu este neaparat o traire, atunci, vom accepta ca si orice alt element fizic il constat intrinsec si nu este neaparat o traire.

Da, nu simt natura inconjuratoare asa cum simt corpul (decat in fenomenele de constienta atipica; cei ce au acces), dar nici corpul nu il simt asa cum simt "a fiul", si totusi mi (ni) l-am insusit ca facand parte din "eu" (din a fi); daca disparitia corpului "meu" ma inspaimanta, oare disparitia realitatii intregi de care beneficiez, nu e extrem de aproape de a fi acelasi lucru? (sa nu uitam ca o posibila realitate exterioara, care ramane dupa ce noi disparem, e doar un concept aproape unanim acceptat, este totusi un concept ce nu poate fi dovedit cu certitudine 100%).

De cand a ajuns sa "realitizez", sa "ingurgitez" ralitate, m-am constatat pe mine insumi si m-am identificat, m-am constatat corp fizic si m-am identificat, acuma ma constat realitatea intrega si ma identific cu ea.

Eu si lumea suntem al dracului de fizici, de psihici, de spirituali, suntem trairi materializate si materializari de trairi, suntem tot ce vreti voi, important e ca suntem; sa vedem daca vom intelege si ce-o fi cu noi p-acilea (nu va trimit in ogorul lucratorilor religiosi si spirituali ca "nu mi-a luat d-nezeu mintile"), si nici in nestiinta marilor atotstiutori moderni, dar asta numai daca o vrea inspiratia.

STIINTA, ASASIN SI SALVATOR AL MATERILITATII LUMII (REALITATII)

Eh, stiinta, stiinta, pana la urma esti cunoastere, asa ca nu ai cum sa te dezici de mama ta, ne dai cu o mana si ne iei cu alta.

Daca ramaneam noi la stiinta clasica, fara stiinta psihologica (milenar-cotidiana si moderna), atunci stiinta era salvatoarea "materialismului trairilor", adica ceea ce azi numim traire emotionala sau de cugetare, rezulta ca nu e altceva decat o deversare de neuropeptide in creier, practic, nu se mai inventa termenul traire, bucurie, emotionalul in general, dar si gandurile, nu erau considerate altceva decat o constatare a experimentarii intrinsece a neurotransmitatorilor si a hormonilor.

Ei bine da, iata, bucuria poate fi de fapt, nu o traire, ci o experimentare intrinseca a neurotransmitatorului (sau a hormonului) bucurie, este materie.

Of, si ne-ai mai asasinat cu ceva stiinta, nu te-ai lasat pana nu ne-ai demonstrat tu, ca de fapt nu experimentam intrinsec carnalitatea acestui corp si materialitatea lumii, nu, ci, o sesizam cu senzorii clasici ai celor 5 simturi dar si cu toti ceilalti senzori interni ai acestui corp, pe care acestia o transpun conform propriului sistem de codare, o informatizeaza specific, pentru ca apoi, odata ajunsa la creier, sa fie decodata conform algoritmului de functionare al acestuia, si astfel experimentam intrinsec un purtator de informatie codat si decodat sau, daca alegem un alt concept, un alt referential, rezulta ca experimentam o traire, in loc sa experimentam intrinsec materialitatea lumii.

Ca si cand nu ar fi fost de ajuns, te-ai apucat de fizica cuantica, ca sa ne termini definitiv, sa ne spiritualizezi fara voie.

Ne-ai facut sa alergam bezmetici pentru a descoperi musai ultimul salvator al putinului materialism ce mai poate fi salvat, bossonul Higgs, cel ce ar trebui sa dea masa particulelor-unda, adica sa le dea substanta materiala, pentru ca altfel, "doamne fereste", rezulta ca sunt holograme sau "stafii".

Cunoastere! eu care te stiu de ani buni, fata catre fata, mi-am dat seama de ce esti in stare, si nu o sa iti permit sa ne inseli, voi da parte si "cezarului" dar si lui "dumnezeu".

Acuma suntem in etapa de a da parte cezarului, intrucat pe "dumnezeu" l-am umflat destul demonstrand ca materia este o traire.

Singura sansa pentru a pastra materialitatea lumii (previzibila deocamdata), e sa renuntam la stiinta care demonstraza ca materia este o traire (mai ales psihologia), dar si la stiinta neurologica, care demonstreaza ca nu ai cum sa traiesti intrinsec lumea exterioara creieului tau.

Ce te faci insa cu oamenii? ei sunt deja convinsi ca au trairi afective, trairi ganduri si alte tipuri de trairi, iar acestea nu sunt de fapt materie (ba chiar unii le numesc, impreuna cu toata oglindirea de realitate, le numesc deci, constiinta); daca ma duc la un om de pe strada si ii spun ca bucuria este o entitate materiala, acela ori ma trimite la 9, ori nu ma ia in serios.

BUCURIA, DEVENITA TANARA SPERANTA CE POATE ECHILIBRA BALANTA

Fie, mai postez inca una, dar atat.

Oare esti tu in stare sa ma calauzesti?

Cum ziceam in scrierea precedenta, constat ca experimentez intrinsec bucuria; conform unui anumit concept, experimentez de fapt o traire, conform altui concept, experimentez decodarea intrinseca a electrochimiei proprii (fie in varianta decodarii unei realitati independente de mine, fie ca emanator al ei), iar, conform conceptului pe care il dezvolt in aceasta etapa, experimentez intrinsec realitatea materiala de orice tip, bucuria fiind o entitate cu origini necunoscute, pe care o experimentez intrinsec.

Asadar, daca e posibil ca bucuria se fie de natura materiala, adica un hormon sau neuropeptida ori altceva, pe care eu il constat, il experimentez intrinsec (intrucat e evident ca ma bucur uneori), de ce nu ar fi posibil ca, intreaga realitate (inclusiv eu) sa fim materie?

Desigur apare dilema reliefata in scrierile din zilele trecute, nu ma refer (de exemplu) la cantitatea de bucurie/minut si nici la intensitatea ei, ci, la nivelul, la intensitatea intrinsecitatii acesteia, deoarece, nu la fel de intrinsec constat bucuria, vizavi de constatarea intrinseca a materialitatii limbii, ca sa nu mai spun de constatarea ficatului; de fapt, corpul il sesizam mai ales prin durerile pe care le suferim, in general, il constatam prin anumite fenomene organice, si totusi ne consideram corpuri, ceea e presupune intrinsecitate!!

Asa ca, vrem nu vrem, intrucat 99,99% din populatia zis umana, a realitatii, ne consideram corpuri (sau, ne consideram a fi, si corpuri), suntem nevoiti sa acceptam fenomenul de a experimenta corporalitatea, fizicismul, ca o constatare intrinseca, ceea ce, conduce automat la gradualizarea intrinsecitatii (vezi cat de intrinseca e experimentarea bucuriei vizavi de cea a corporalitatii).

Fac mai multe treburi de odata si imi pierd limpezimea inspirativa, renunt deocamdata, le las la decantat.

DACA REALITATEA DISPARE, EU DISPAR

Asa cum am zis in una din scrierile acestor zile, realitatea la randul ei, este parte intrinseca a ceea ce sunt eu, cu cat parti mai mari din realitate dispar, eu dispar, iar disparitia completa a realitatii, presupune dispariatia mea, indiferent daca realitatea exista sau nu si undeva intr-un inafara de mine.

Acuma, nu o sa dispar daca imi tai un fir de par sau daca ma tund ori daca mai pierd doi neuroni, tot asa cum nu o sa dispar daca un tunami matura Japonia (mai ales ca, el e pentru mine numai o realitate auditiva si vizuala la tv, atata vreme cat nu ajung in acea realitate in care sa constat Japonia si prin intermediul altor capacitati la care am acces).

Ce rezulta de aici?

Rezulta ca intrinsecitatea mea continua in toata realitatea, nu numai in privinta corpului pe care mi l-am insusit candva in copilarie, o intrinsecitate gradualizata insa (asa cum am explicat in celelalte scrieri).

Asa cum scriam candva, daca mergem pe conceptul clasic, eu sunt creierul, ei bine, corpul meu si intreg universul meu-realitate, au un corespondent in creier (ca sa nu mai vorbesc de latura psihica), Pamantul, Luna si Soarele, pasari si animale diverse, plantele si obiectele, oamenii si intreaga natura, stelele si tot universul meu, au un corespondent in creierul ce sunt; daca creierul dispare si eu sunt doar creier, imi dispare realitatea, daca realitatea imi dispare, eu dispar indiferent daca ceilalti mai constata inca in realitatea lor comuna, un creier ce eram eu.

Candva, se vor realiza interventii chirurgicale atat de precise, incat, daca s-ar dori, orice parte din realitate ar putea fi extirpata prin inlaturarea retelei neuronale ce corespunde acelei realitati formatate in creier, inclusiv parti de realitate ale corpului (in functie de scop, dupa interventie nu mi-as mai percepe o mana, un deget, o ureche, nasul, sau nu as mai percepe florile de nu ma uita, o anumita persoana, oamenii, vantul, pietrele, apa, stelele etc.).

Daca adoptam alt concept ne-am putea raporta la "interventii chirurgicale" in "fiinditatea" ce sunt (scuze de pleonasm) adica dincolo de materialitatea conceptului la care fac referire acum.

Asa cum am tot atras atentia, suntem obligati sa admitem gradualitatea intrinsecitatii, atata vreme cat adoptam conceptul conform caruia eu sunt acest corp (sau, si acest corp), pe care, desi nu il percep intrinsec la fel cum ma percep intrinsec pe mine cel ce sunt constient de mine, adica "a fiul", l-am asimilat si pe el ca fiind eu; iar azi am aratat ca intrinsecitatea se extinde nu numai la corpul meu, ea cuprinde intreaga realitate.

EU SI SISTEMELE MELE OPERATIONALE

E he, treaba complicata, masinaria asta ce ma constat eu.

Indiferent daca sunt o "masinarie" sau doar sunt informatizat ca as fi aceasta "masinarie", pentru mine situatia e aceeasi, anume, imputul realitate, de la cea de "a fi" la cea de a a fi corp, psihic si "spirit", adica de la a interfera cu aceste "programe casnice", pana la a interfera cu marele soft numit natura, lume, univers.

De fapt ca sa interferezi cu ceva, trebuie sa existi, ori a presupune ca am interferat cu " a fi", ca am avut un imput in "a fi" ( a fi, este prima realitate existentiala), presupune ca eram un inexistential (dar cum sa fii daca nu esti?), adica o singulariate, un nefiind, tot asa cum numesc oamenii de stiinta ceea ce a declansat B.B. (existenta, inclusiv existenta temporala nu doar cea fizica tri sau multi dimensionala), eram deci, ceea ce era si lumea inainte de a fi ceva, un "nu-mi dadeam seama de mine" ca fiind cel de care imi dau seama acum, poate imi dadeam seama de mine, ca alt fiind, dar nu ca acesta (asta insa nu ma incalzeste cu nimic, asa ca voi porni tot de la a fi, si, nu voi porni de la un a fi de dinainte de a ma identifica cu corpul, ci voi face abstractie de cele doua variante de a fi (a fi ca traire si a fi ca si corp), le voi unifica intr-un a fi comun deoarece nu e relevant daca sunt o traire sau exist fizic, nici pentru mine si nici pentru intrega realitate cu care sunt in contact, aceste concepte a trebuit sa le dezvolt la vremea respectiva intru edificarea noastra vizavi de lumea conceptelor).

Asadar, sunt cel ce sunt, masinaria asta, buuun, nu conteaza nici daca eu si (sau) lumea suntem dintotdeauna, si asta e doar un motiv de dispute si povesti.

Gasindu-ma care va ' zica, un supercomputer (holografic sau fizic = irelevant), super mega computer, ma aflu fata in fata cu programele, interactionez cu ele, de la programul de a fi (orice ma constat eu a fi, inclusiv corp) pana la programele intregii realitati (ATENTIE mare insa, vorbim de un SUPER MEGA .. ne mai intalnit, ne mai imaginat, in care softul si hardul au depasit granitele de separare, sunt una, materia si informatia sunt un tot, la fel cum particula elementara sa demonstrat ca este si unda, ei bine da, vorbim de un computer cuantic).

Nu am incotro intrucat fiecare concept se dovedeste a fi adevarat sau fals in functie, nu de o confirmare absoluta, ci de atingerea masei critice de incredintare rezultata din logica sau incredintare provenita din mistica, a diferitilor indivizi pe care ii constat prin realitatea mea, sau, de propriile-mi incredintari logice sau mistice (aceste incredintari insa s-au dovedit a fi relative, subiective).

Acuma va dati sema, este foarte posibil sa vina un altul dupa mine, candva, si sa imbunatateasca sau sa schimbe din temelii ceea ce spun eu, ce sa fac ca doar nu traiesc in anul 5000 sau 90000, tot asa cum nu traiesc in anul 3000 sau anul 2 inaintea acestei ere, in plus, voi ce sunteti, marionete, nu aveti dotarea oare spre a imbunatati sau chiar inlocui ceea ce scriu eu, cu ceva mai de soi?

Prin urmare ma lasa rece si bosonul Higgs, atata vreme cat nu imi da raspunsuri referitor la cum sa tin in frau aceasta "dracovenie naravasa" care sunt eu, ba chiar, cum sa construiesc realitate asa cum vreau eu.

Revenind; softul (cuantic al) gandirii, pare a fi ok. atata vreme cat nu interfereaza cu softul afectiv (emotional-sentimental); are si el posibilitatea de a incurca bunul mers al lucrarii naturale, intrucat poate duce la neintelegeri in privinta logicii de urmat.

Softul afectiv insa, vine si condimenteaza asa de tare realitatea pe care o consumam, incat de cele mai multe ori devine prea "iute".

La fel si celelalte softuri, fiecare are impactul sau asupra realitatii rezultate.

Controlul emotiilor (afectiv), e de departe cea mai mare provocare (zic eu neputinciosul ce privesc la el ca la un abis).

Pot eu (tu) sa fac orice minune, daca nu sunt in stare sa fiu "stapanul inelelor" (afectivului), geaba, sunt doar un flutura vant (nu spun ca intrarea in afectiv e jalnica, duce insa la dependenta).

Eh, vorbesc si eu vrute si nevrute, cine scapa de afectiv?, nici nu stiu daca e de dorit sa ai un control total asupra intregii plaje afective, de la cele mai periferice senzatii si perceptii, pana la marile sentimente si trairi mistice; da' macar, niscai control al orgoliului si maniei, al placerilor si durerilor, nu ar strica la casa omului, si, nu vorbesc sa te abtii (sa le tii in tine suferind), o nu, nu la asa ceva trimit, stiu ca se poate si altfel, nu stiu cum sa o fac, dar e posibil ca sa nu se mai manifeste in noi, anumite "stari sufletesti" si comportamente care inainte faceau ravagii.

Vedeti dvs, eu unul nu am intalnit computere care sa se certe, sa sufere, noi de ce ne certam, de ce suferim?

Eu spun ca o facem din cauza de afectiv, discutia in contradictoriu, oricat de contradictoriu ar fi, daca nu e atinsa de "aripa ingerului" (imi place aceasta metafora desi nu cred in ingeri) afectivitatii, nu e cearta, nu e suferinta.

Ei bine da, durerea e o emotie si ea (nu ma intereseaza daca emotia e o traire sau un consum de neurotransmitatori chimici, tot asa cum, in aceasta etapa, nu ma mai intereseaza daca trairile de orice fel, sunt de natura fizica sau sunt stari imateriale).

Poate fi durerea altceva decat o emotie?

Daca un computer este avariat, sufera el?

Nu (culmea ar fi sa se demonstreze peste n-spe mii de ani, ca sufera comuterele de azi, ha, ha, ha).

De ce?

Pentru ca nu e viu.

Atunci plantele sufera?

Se pare ca da.

Ma rog, e alta discutie, deci, computerul nu sufera, dar eu pot sa nu sufar?

Am aflat (si chiar constatat) ca, prin intreruperea contactului cu realitatea ce provoaca durerea, dispare suferinta, fie o intrerupere a ceea ce numim nerv, fie o indepartare (ridicare) energetica, mistica, initiatica (atipica) a semnalului dureros.

Rezulta ca, omul poate beneficia de facilitatile de a fi un computer mai putin performant, dar oare, in anumite privinte, nu ar fi de fapt, o mare realizare?

Pfu! uite ce fac eu la ora asta in loc sa dorm, halal computer o sa fiu la ora trezirii!

MORARUL

Pierdut prin "sistemele operationale" pe care le receptez ca fiindu-mi proprii, nu reusesc sa am stop cadrul" necesar la momentul oportun, adica nu reusesc sa nu ma confund cu realitatea conceptuala si afectiva a momentului, ceea ce ma face sa ma enervez si sa ridic tonul (acesta e doar un exemplu de stare).

Unde sunt eu atunci?

Sunt in realitatea conceptual-afectiva a momentului.

A cui realitate?

A mea desigur, ca doar nu sunt eu in capul, creierul, mintea, pana la urma de fapt, in realitatea celor cu care am tangenta, nu, binenteles ca ma aflu in realitatea mea.

In exemplul dat (un mic incident la piata de zarzavaturi), nu conteaza aspectul conceptual de realitate materiala versus realitate imateriala, o abordam ca o traire.

In primul rand pentru a reusi sa edificam starea de fapt, e necesar sa vedem cine sunt eu si pe ce carari orbecai.

Deci, cine sunt eu cel ce m-am enervat si am ridicat tonul? A avut vreo relevanta in acel context, corpul?

Nu.

Daca nu, facem abstractie asa cum am zis.

Cine sunt eu dincolo de corp?

Nu ma voi numi minte ca sa nu intru in conflict cu niscai dintre cei ce definesc mintea altfel decat mine; sunt cel ce ar trebui sa fie decidentul.

De zeci de ani constat insa ca, eu cel ce ar trebui sa fiu un decident lucid, nu reusesc sa constientizez momentul de trecere de la decidentul lucid, la un decident tarat de rat de catre conceptualul si afectivul cotidian, uit de mine si "calc" in mizerii.

Ce rezulta de aici?

Rezulta ca sunt mult mai usor excitabil de catre conceptualul ce duce in afectiv negativ (si in pozitivul obisnuit e la fel), decat de starea mea de luciditate, de detasare.

Asta se poate numi, dependenta conceptual-afectiva.

Sunt ca un fumator sau un dependent de droguri, pe undeva, de cum apare in realitatea mea, un gand ce poate duce in afectiv negativ, gata am cazut in balaceala mocirloasa, tarat de o impletitura gand/emotie ce are viteza luminii in a-mi deturna linistea (starea fireasca) acelor clipe in care ma aflam.

Ce anume poate da unui om trainicia unei anumite stari fiintiale?

Probabil ca exercitiul.

Exact, nimeni nu m-a invatat si nici eu nu am fost insistent, in a ma identifica cu "omul liber" din mine, acel launtru de a carui prezenta depind atat manifestarile conceptuale cotidiene cat si cele afective.

Fara acest decident ce a uitat ca el ar trebui sa fie decidentul, nici o taire fizica, psihica sau spirituala nu e posibila, el e natura realitatii, el sunt eu in cel mai profund mod, numai ca eu, am uitat sa fiu el (asta daca am stiut vreodata).

Nu trimit la nimic spiritual cunoascut, e doar ceea ce inteleg pe masura ce scriu acuma.

Acel decident liber este ca un strajer din turnul de paza al cetatii, forfota mare e in cetate, paznicul turnului insa se cuvine sa vegheze asupra intregii cetati astfel incat totul sa decurga natural.

Daca paznicul e prins de forfota cetatii, de anumite aspecte ce il fac sa isi uite misiunea de paza si protectie, el isi incalca natura sa, incalca statutul si principiul caruia ii e harazit.

Cand nu sunt in mine decidentul liber al acestei fiinte si realitati in toata amploarea sa, ci ma pierd fara voie in forfota cetatii gandurilor, emotiv-sentimentala si a altor elemente ce constituie realitatea pe care o devorez neincetat, se cheama ca am parasit postul si am incalcat consemnul existentei naturale.

Mama mia, pai frate, eu de o viata, nu ca am parasit postul, dar constat ca nu prea am dat pe acolo, adica am si uitat de mine ca veghetor al acestei realitatii ce sunt si al intregii realitati procesabile, m-am confudat permanent cu forfota cetatii, nu cu farul ei calauzitor.

Aia e, daca de o viata savurezi excitatia gandurilor, cuvintelor si faptelor ce duc la afectiv negativ, daca nu ai reusit sa dobandesti detasarea trainica care sa iti dea posibilitatea acelei clipe de limpezime din momentul in care poti sa cazi in afectiv sau sa ramai neclatinat, cum vrei sa stai in netulburare?

Bine, dar eu stiu ca am tot cautat sa obtin asta.

Ai cautat nu zic, dar concret si asiduu nu ai avut o lucrare eficienta, ai avut lucare insa era departe de a realiza ce cauti.

Vii de la mii de ani lumina fata de targhetul discutat acum, tot asa cum si conceptual ai venit din departari inimaginabile.

Lumina nu se obtine "rasnind cafea" decat daca rasnitorul are lucrare in cea ce face, iar tu, desi fara sa stii, ai tot rasnit cafea, iata, ai ajuns la lumina in anumite privinte, continua si cine stie, poate lumina ta inca nu sa terminat.

Tu nu esti afectul, nu esti gandul, nu esti realitatea, tu esti acestea desigur dar, dar, tu esti primordial, "paladinul" cetatii realitate, esti nobletea ei, superbitatea ce o proniaza pe cat ii e permis, vegheaza dar, vegheaza si repetati fara incetare intru o profunda constientizare, consemnul, "io sunt centrul de veghe, singularitatea emanatoare a proprie-mi realitati, singura realitate pe care o traiesc" (dupa cum stii, cuvintele nu conteza decat in masura in care constientizezi o anumita semnificatie).

Degringolada cautarii acului in carul cu fan, sau, cum dreak sa fac ca sa fac ceva

In anii trecuti am tot scris despre atentie si focalizarea ei, despre anumite practici isihaste, revin acum spre a le reliefa la actualul nivel pe care il am.

In crestinismul ortodox, exista o lucrare, o tehnica a rugaciunii (rugaciunea orala, rugaciunea mintii si rugaciunea inimii, sau altfel zis, a mintii in inima).

Rugaciunea orala il obisnuieste pe lucrator sa dea mintii sale o preocupare permanenta pe cat posibil , astfel incat, pe langa activitatea zilnica care oricum era supervizata de focalizarea atentiei mintii, sa aiba in paralel o activitate pe care o putem numi intelectuala spre dezvoltarea unui nucleu de focusare in acest scop, si anume repetarea unei mantre in gand sau chiar verbal care treptat il obisnuia sa se concentreze in doua directii simultan, activitatea sa obisnuita zilnica si activitatea sa tainica (sa nu uita ca tehnica provine din vremuri in care activitatile intelectuale erau apanajul a foarte putini), mentionez daca mai e necesar ca omul este capabil sa faca mai multe lucruri in acelasi timp, inclusiv sa aiba in paralel doua lucrari constiente ale mintii, vorbim de atentia distributiva.

Dupa cum se stie atentia distributiva reduce capacitatea, nivelul, procentajul de focusare pe o singura tinta, nu mai reusesti sa fii la fel de atent in a face ceva daca faci si altceva, si, nu ma refer desigur la faptul ca vezi si auzi in acelasi timp, astea sunt atat de integrate sistemului ce suntem incat pot fi facute simultan in mod automat, ma refer la ceva de genul, vorbesc la telefon in timp ce conduc masina; ee, oricat ar sustine unii ca ei o fac fara probleme, atentia lor nu mai poate avea procentajul de 100% concentrare pe condus.

Unii sunt mai dotati de la natura, exercitiul insa e mama renaturalizarii.

De aceea practicantii rugaciunii mintii ca si omul modern, sa straduiau (ma sunt inca cei ce se straduiesc, in deosebi monahii) sa isi dezvolte atentia distributiva.

Acuma noi privind dinafara avem tendinta sa spunem ca e o prostie din partea lor, de ce sa faca asta, la ce le foloseste?

Mintea ce suntem noi, e un mare "dar" totodata o mare pacoste, daca nu e insrtruita se comporta ca o apa ce inunda tot ce ii iese in cale; eh, nu ma refer la instruirea moderna, ma refer la a o tine in frau, la a nu-i mai permite sa prinda in vizorul atentiei orice-i iese in cale, cand trebuie si cand nu trebuie.

Care dintre noi reuseste asta, cine nu se trezeste cu gandul in te miri ce, fara ca el sa fi dorit asta, sa nu mai spun ca in afara de a fi pierdut in ganduri, de multe ori ne ducem in cele pe care, pe undeva, nu prea am vrea de fapt sa le experimentam, ne ducem inspre cele ale conditionarilor si dependentelor datorita prostulului obicei.

Revenind, lucrarea mintii reprezinta aceea etapa in care efectiv se reuseste concentrarea pe doua lucrari distincte, activitatea zilnica pe deoparte si rugaciunea (mantra) pe de alta parte.

Domn'e, erau "nebuni la cap"?

Nu domn'e, ei intelesesera deja ceva ce noi nu am inteles nici azi, necesitatea separarii aurului din pamant, a deosebirii firii naturale de cea a obisnuintelor, necesitatea reidentificarii cu starea profunzimii, cu ceea ce unii au numit suflet, altii spirit, altii duh, cu ceea ce eu am numit in fel si chip, cu paladinul, cu "io", cu "a fiul", cu fiindul (poate chiar cu posibila lui potentare din nefiind).

Binenteles ca nu dau o tenta religioasa sau spirituala cunoscuta, scrierilor mele, ma refeream strict la denumirea data unei profunzimi sesizate de diferitele curente ce au bantuit umanitatea.

Eu marturisesc, nu am reusit aceasta decat sporadic.

Rugaciunea inmii este deja altceva, dupa ce practicantul sa obisnuit sa aiba si o lucrare intelectuala, anume rugaciunea orala (ceea ce nu mai e cazul in zilele noastre), dupa ce s-a obisnuit sa faca doua lucrari deodata, una obisnuit cotidiana si una intelectuala, dar executata pe cat posibil permanent (rugaciunea mintii), se ajunge la intrarea mintii in inima.

E multa exprimare plastica in aceste denumiri, nu trebuiesc interpretate neaparat ad litteram, desi sunt elemente care concorda catre asa ceva (nu le mai dezvolt, am facut-o atunci cand am scris despre asta).

Dupa ce la desteptat pe lucrator si la facut sa inteleaga posibilitatea de a avea doua lucrari, dupa ce la invatat sa aiba efectiv doua lucrari, acuma ce face? il invata instinctualizarea celei de a doua lucrari, a lucrarii intelectuale de care nici macar nu isi dadea sema ca e capabil sa o faca desi uneori o facea fara sa isi aleaga o mantra, o facea ca asa e omul de la naura, rasneste mereu ceva in minte fara insa a acorda atentie prea mare acestui fapt.

Rugaciunea inimii nu face altceva decat ceea ce face orice elev, student sau individ preocupat de invatatura, focalizarea atentiei pe o singura tema, concentrarea totala pe subiectul de invatat.

Numai ca rugaciunea inimii, numita si rugaciunea mintii in inima sau, in alta varianta, instituirea mintii ca strajer al inimii in care nici un gand sa nu patrunda intru tulburarea lucrarii mistice, continua acolo unde lucrarea intelectuala se opreste.

Mai mentionez ca, targhetul de dinainte de lucrarea efectiv mistica, este ca, lucrarea mintii in inima sa aiba loc in paralel si ma presus de lucrarile obisnuite ale zilelor noastre, adica sa ajungi a sta cu mintea in inima concentrat asupra lucrarii naturale de a fi domn al regatului tau realitate, totodata insa sa poti in mod firesc sa iti desfasori activitatile zilnice.

Nu o sa ma avant acuma in explicarea celor pe care nu le-am experimentat decat extrem de rar si numai in parte, ma voi rezuma la cele in care ma aflu acum, spre constientizarea lor, doar, doar voi ajunge la un liman.

Este necesara reeducarea noastra, intru identificarea tot mai mult cu mentorul veghetor spre armonie al acestei entitati ce suntem.

Marturisesc ca 99% din realitatea pe care o consum, ma aflu pierdut in imprastiere prin diferitele aspecte ce o compun (pe ea, realitatea din care fac parte cu tot ce sunt eu), uit de mine, uit mereu ca sunt un "mine" ce s-ar cuveni sa fie soarele sistemului sau solar, cel ce lumineaza si supervizeaza realitatea.

Acesta e scopul rugaciunii despre care am vorbit, reinstituirea starii naturale in fiintele ce suntem, nu ma refer desigur la doctrina practicata de diferitele religii, culte sau comunitati spirituale, ori alte tagme, e vorba de principiul de functionare al taraseniei numita realitate (proprie, ce poate contine sau nu si elemente comune tuturor).

Constientizarea si exercitiul imi par a fi singurele ce pot reinstitui starea de fapt naturala a noastra (exceptand desigur legarea si dezlegarea atipica de realitate, apanaj al initiatilor in cele "para"normale, religioase, spirituale si al vrajitoarelor autentice, acolo insa dai de mama si tatal tuturor "dracilor", o subordonare totala sistemului (eu nu am reusit sa le ofer asa ceva), altfel, esti "dilit", mancat; ca sa nu mai vorbesc de realitatea total atipica pe care o sa o intalnesti in contact cu astfel de oameni, o realitate ce duce pana in paranoia si nebunie, aproape orice iti parea imposibil poti constata ca e posibil prin intermediul lor, ti se poate facilita accesul la o realitate de vis, dar si la una de cosmar).

PUNCT SI DE LA CAPAT

Unde e muntele asta, dar tunamiul?

Ele sunt in realitate.

Unde e corpul asta al meu, dar oamenii acestia.

In realitate.

Unde e natura, planeta asta si universul?

In realitate.

Unde sunt eu?

Tie nu poti sa iti pui o asemenea intrebare decat daca esti ratacit prin realitate.

"Unde?" este o intrebare de localizare a cuiva, ceva, ori tu nu ai localizare intrucat esti de dincolo de cele ce pot fi localizate, esti singularitatea constatatoare.

Din tine provine intreaga inundatie de constatari pe care o numesti realitate, nu spun ca neaparat realitatea provine din tine intrucat sunt mai multe concepte ce pot fi adevarate indiferent daca realitatea insasi provine sau nu din tine.

E posibil ca realitatea pe care o constati si cu care te hranesti non stop sa fie o traire imateriala directa a singularitatii ce esti (ceva gen matrice), sa fie o traire datorata electrochimiei corpului, sa fie efectiv, nu o traire ci, o constatare intrinseca a electrochimiei corpului, sau, sa fie o constatre intrinseca a intregii realitati (desigur inclusiv materiale, nu numai a cele "zis psihice") adica intreaga realitate-univers sa fie in tine si in fiecare individ constient de sine (fiecare cu realitatea lui dar cu parti asemanatoare si chiar identice).

Indiferent de varianta, ceea ce emana din tine e constatarea de realitate, esti un capacitor constatator, asadar, B.B. tau este un B.B. de constatare de realitate te explodezi in expasiunea-ti proprie universala de constataor de relitate; si te tot expandezi, te dilati, esti univers doar (nici daca o faci numai ca rezolutie perceptiva sau efectiv fizic, nu are relevanta), si, relevant e ca tu esti toata constatarea de realitate intr-un plan secundar, in plan principal esti tocmai ceea ce nimeni nu ne-a spus, anume, singularitatea constatatore.

Ne-am pierdut in ceea ce numim trairi de relitate, in viata, in corp si univers, in micro si macrocosmos, ne-am aventurat in constatarile de realitate, uitand ca de fapt noi nu suntem in primul rand omuletul maimutoi sau omuletul suflet ori spirit, asa cum constatam conceptele provenind dinspre constatarile noastre numite oameni, noi suntem in primul rand singularitati constatatoare de realitate.

Si ca sa facem legatura cu ultimele scrieri; singularitatea constatatoare, e paladinul, a fiul, fiindul, suntul care experimenteaza (constata) realitate, trieste ca realitate om fizic-psihic-spirit intr-o realitate lume-univers.

Pot sa spun: eu sunt in mine insumi?

Ha, poti sa spui dar e asa de aiurea, e pleonasm dublu, daca nu chiar triplu, poti zice, euiesc, suntuiesc, minuiesc, insumiesc, ceea ce insa nu exista in constatarea de ralitate numita DEX, in afara de asta, exprimarea "sunt in mine", reflecta iarasi o localizare spatiala, iar localizarea spatiala ca si cea temporala apartin constatarilor, adica realitatii secundare, nu apartin singularitatii, adica realitatii primare (singularitatea constatatoare).

Dar realitatea "singularitatii ce sunt" (iar am scris un pleonasm, dar ce sa fac e aproape imposibila o exprimare fara asa ceva) nu e tot realitate, ea nu face parte din constatarea de realitate?

Ba da, e actul primordial, inceputul existentei de a fi al singularitatii, poate metaforic vorbind, e ceea ce ne-am obisnuit a numi constiinta (constienta in varianta despre care am scris acum una sau mai multe saptamani), e aparitia oglinzii ce ii da singularitatii companie, ii da realitizare, o face constienta de sine, ii naste sinele) e primul act de realitate, actul in care se cuvine noua a ne reintoarce spre o coagulare care sa ne permita o noua expansiune in manifestarea ca si constatatatori de realitate liberi insa de orice act al ei (in afara desigur de a ne elibera de actul de "a fi", altfel e posibil sa ne ducem in nefiind, ceea ce implica posibilitatea extintiei), constatatori constienti ca ei sunt singulariatea ce experimenteza constatarea de realitate, nu sunt niste omuleti pierduti prin realitatea unei planete, unei naturi, unui univers.

De fapt ideea de baza a cuvantului deabia acum incepe.

Cand ma retrag din toata constatarea de realitate, unde ajung?

Iar incepi? nu poti sa intrebi, "unde?", deoarece nu te duci nicaieri, acest "unde" se afla in actele constatatoare de realitate ale singularitatii ce esti; te referi la "acasa", dar aceast "acasa", noi suntem obisnuiti sa ii dam o valoare de locatie, e ceva locativ, ceea ce e o exprimare plastica dar gresita in cazul de fata, singularitatea care esti tu, neavand locatie spatiala sau temporala, ea e alta dimensiune; spatialitatea si temporalitatea (ca si timpul de altfel; am o scriere undeva ce explica asta) se afla in domeniul constatarilor pe care le experiementeaza singularitatea ce esti.

Ca sa fac abstractie de deficientele de exprimare (intrucat altfel nu mai ajungem la liman), iti voi raspunde fara alte obiectiuni; cand ma retrag din toata constatarea de realitate, ajung in realitatea de "a fi", in singularitatea constienta de sine care nu experimenteaza altceva decat prezenta de sine.

Cine e sinele singularitatii?

Mai! E tot ea, isi da seama de ea ca e, cum vorbesti tu cu tine, cine cu cine vorbeste?

Pai, pana la urma nu vorbesc cu nimeni, adica nu vorbesc cu altcineva, vorbesc singur (vorbesc e desigur o metafora).

Eee, asta e singularitatea, tu singur, dar, nici macar nu mai experimentezi constatara de a "vorbi" singur, experimentezi doar prezenta de sine, a ta desigur, dualizarea asta e tare contraproductiva, dar asa sunteti educati, trebuie sa renunti la ea, altfel cazi in conceptualizari spirituale.

Ba mai mult, si tacerea (inclusiv cea constatatoare de fiziologic), nu e experimentarea actului primar, a bazalitatii de a fi, e altceva, tacere se cuvine sa faci in lumea constatarilor, adica in realitatea pe care o experimentezi, tocmai pentru a te regasi pe tine singularitatea (binenteles ca e eronat sa spunem ca "te regasesti tu pe tine", ca si cand a-ti fi doi, dar ce sa fac daca asa ne-am obisnuit a ne exprima), pana si acest dialog si toata aceasta scriere e gresit conceputa, e ca si cand un cineva imi vorbeste mie, sau eu vorbesc unui alt mie, astea sunt niste prostii uriase, dar nu am inca luciditatea unei exprimari mai inalte.

Ceea ce scriam zilele trecute, la asta se refera, mantrele, rugaciunile, tehnicile religioase si spirituale in esenta lor, la asta trimit, la "marea regasire", care, este de fapt o banala constientizare a actului prim de a fi, a singularitatii.

Numai identificand aceasta stare, starea de a fi, numai obtinand starea aceasta de prezenta (nu in sensul ca nu am fi avut-o mereu ca potential, ci in sensul ca nu eram constienti de ea), ne dam seama de marea involburare in care ne-am aflat si cu care ne-am identificat, si, deabia atunci, e posibil sa experiementam starile constatatoare e realitate ca niste "domni" ai lor, nu ca niste pierduti in spatialitate si temporalitate, pierduti intr-o realitate material-psihico-spirituala.

Numai ca, una e sa ajungi in a iti da seama de toate astea si cu totul altceva sa faci o constanta din a experimenta "prezenta de sine", de a sta constant in prezentul singularitate, eu unul nu reusesc, nici cel putin uneori nu mai reusesc constientizarea de a fi.

In orice caz, din cate imi amintesc, atunci cand esti circumcis cuvintelor (mantrei de identificare cu singularitatea), adica intrega atentie iti e focalizata la ele si cuvinteleau un inteles clar, traiesti intelesul lor, constientizezi continutul acelor cuvinte, savurezi esenta lor, se cheama ca esti pe aproape (aceasta in varianta crestin-ortodoxa e rugaciunea mintii la cel mai inalt nivel).

De asemenea esti pe aproape cand reusesti sa contempli tacerea in care nici un gand nu intra desi tu nu mai veghezi, adica mintea isi permite luxul sa nu ma vegheze intrarea in inima, (aceasta e rugaciunea inimii la cel mai inalt nivel in varianta crestin-ortodoxa, dar, acesta e un nivel de dinainte a de a atinge mistica, atat ca apendice al ei adica magia, cat si ca esenta a ei), atentie insa, nu ma refer la etapele ce pot avea loc in varianta in care cu voie sau fara de voie, in cunostinta de cauza sau nu, apelezi si participi la comuniune cu initiatii in cele religioase-spirituale-magice, in acea varianta, neica dracu' isi baga coada asa de tare incat eu nu am rezonat decat aleatoriu.

De la capat de la capat dar sa stim si noi!

Purtat de constatarea numita indeobste "val inspirativ", asadar purtat de valul inspirativ m-am dus in departari cam mari.

Lucrarea zilnica poate fi ceva de genul:

In ce sunt acuma?

Pregatesc micul dejun.

Unde era constatarea mea numita atentie?

Pai era "toata" (totul, e ceva realativ) focusata pe activitatea pregatirii micului dejun.

Iti mai dadeai seama in acele momente de tine cel ce esti implicat in realitatea constatatoare a unui corp fizic care pregateste micul dejun, de tine sngulariatatea de a fi?

Ete dreaci, da de unde, habar nu aveam de mine, cel de care zici.

In functie de cat doreste fiecare, poate dedica (sau nu) un timp mai lung sau mai scurt acestei lucrari zilnice, spre (re)identificarea cu esenta sa de a fi, dobandirea detasarii de realitatea constatarilor fiziciste, psihiciste si spiritualicesti, spre a le constata ca un experiemnt secundar al realitatii priamare de a fi, nu ca pe insasi esenta sa de a fi, esenta de a fi e realitatea mea (ta) primara de a fi, singularitatea ce sunt.