Creatiile userilor - Proza

Clipe

Sunt clipe cand tot ce conteaza e o fiinta draga: intreg Universul simti ca e concentrat in ea, in chipu-i, in conversatia banala ori filosofica ori poetica... Momente magice, peste care timpul prea zorit trece, lasand in urma-i o perdea intunecata de lacrimi si nazuinte sfasiate. La finalul lor, constati ca te-ai afundat si mai mult in bezna prapastiei, tocmai fiindca ti-ai ingaduit sa gusti tentatia, sa-i simti mireasma. Treptat, sesizezi ca dulcele miros al placerii se transforma in izul mortii, al putreziciunii. Si in ciuda tuturor, alergi continuu dupa magia noptilor privite in doi, dupa gustul atractiei, mireasma initial imbietoare a florilor placerii. Cauti iubire, insa n-ai cunoscut-o vreodata. Si cum sa o cunosti, cand tu te zbati in cautari, in loc s-astepti in pace sosirea ei la tine? Can tu te amagesti cu fiorul profan al dragostei trupesti, ridicandu-l la loc de cinste, conferindu-i atribute inaltatoare? Pierzi bucati din tine in fuga asta intortocheata. Sunt si clipe de o profunda apatie.( vi se pare ciudata asocierea cuvintelor? Ei bine, da, exista apatie profunda, totala!). Can iti simti trupul, sufletul neputincioase si nu iti pasa, cand carnea ti se usuca pe oase si tu continui sa fii indiferent, cand nebunia te urmareste si tu ii intinzi bratele, cand nu te intereseaza daca orologiul bate ora douasprezece noaptea sau ora patru dimineata, cand ti-e egal daca mori sau traiesti( doar o teama infima de nefiinta te mai separa de moarte), cand niciun sunet, nicio muzica pamanteasca nu-ti dezamorteste simturile narcotizate. Ai nevoie de o singura soapta, doar acel susur bland te mai ridica, acel sipot ce erupe de undeva din tine, fara a fi propriu-zis din tine( tu stii ca nu esti capabil de-o muzica atat de fina, stranie; iti cunosti limitele). Vorbesc, scriu despre momente, caci ele sunt unitatea de baza a vietii. Fiecare suflare este un moment, fiecare secunda pe care-o simti interioara tie, e un moment din viata sufletului tau.

CUNOASTEREA, INGER SI DEMON

Cunoasterea te ajuta cu o mana si de pedepseste cu cealalta, inger si demon sub aceeasi infatisare, nectar si cucuta in acelasi potir, frumoasa si bestia, salvator si criminal.

Marea salvatoare ce te impiedica sa mai mananci cacat dintr-o totala si candida nestiinta, asa cum faceai cand erai un bebelus, te imbranceste sa mananci cacat dintr-o paruta multa stiinta ce-ti musteste ca un puroi din toate gaurile fizice si psihice.

Eliberatoare si inlantuitoare, niciodata nu iti da fara sa ia, si, niciodata nu iti ia fara sa iti dea, intruchipare a sinceritatii sau a perfiditatii?

Cunoasterea este ea insasi, neutra, asa e de la mama ei, de la neantalitate, informationala pana-n maduva oaselor (daca ne raportam la un anumit concept), dar neutra sentimental.

Nu cunoasterea se pierde in tine, ci tu in ea, inclusiv afectiv si mistic.

Cunoasterea mistica (atat trairile inalte atipice cat si puterile atipice) este de departe o perspectiva mult mai atractiva, una de lux, prostitutia insa este tot prostitutie, cunoasterea te amageste si ti se ofera in toata spendoarea, te lasa sa o savurazi daca ai contul plin (contul fiintial ce-ti poate oferi acces la ea prin mijlocitorii ce-i sunt slugi).

O prostituata isi face doar meseria, ea insa e neutra, nu se implica, asa si cunoasterea, indiferent daca e fizica, obisnuit-psihica sau mistica, nu se implica, doar te amageste, insa, calator prin realitate fiind, nu ai incotro decat sa experimentezi cunoasterea realitatii ce iti este consoarta de existenta.

Cand intelegi cine e cunoasterea si ce-i poate pielea, ramai cu un gust amar, dar si cu dulceata provenita din detasarea vizavi de adevarurile infailibile, absolute.

Mai inalt insa, telul nu ar trebui sa fie sa te regulezi cu cunoasterea ci, sa ii afli sufletul cel pangarit de un destin nedreapt, sa o iubesti si sa te bucuri de ce-ti poate oferi cea mai profunda esenta a ei, libertatea.

Care e esenta asta a cunoasterii, esenta ei de factura zeiasca?

Ea se numeste candoare, ei bine da, cunoasterea in cea mai adanca facura a ei, este candida, ea insa nu stie, cat e ea de cunoastere, nu stie, pur si simplu nu are cum sa stie (dar, mai stii), numai tu, daca o iubesti cu adevarat, poti sa permiti sa devina atat de diafana incat, sa poata fi sotie, nu tarfa, daca insa nu ai in tine specificitatea iubirii cunoasterii, stiu si eu, mai greu, ai insa negresit alte aptitudini.

Atunci, cunoasterea ti se ofera pe sine insasi, iti da sufletul ei, anume, cunoasterea ca orice cunoastere e pe masura partenerului ei de dialog, indiferent daca e un dialog al corpurilor, psihicelor sau al sufletelor, nu e nimeni pe care cunoasterea sa nu il poate satiface, ea se ofera fiecaruia in functie de gradina lui fiintiala.

Cunoasterea e relativa ca orice (inclusiv cunoasterea mistica, oricat de atipica ar fi ea), insa, cunoasterea ca si orice altceva, poate fi absoluta daca tu atingi masa critica ca sa o constati ca fiind absoluta.

Absolutismul sau relativismul realitatii noastre, e dat de starea noastra fiintiala, de ceea ce ne-am obisnuit a numi trairi (inclusiv cele de logica si cele mistice), pe care eu acum, le numesc constatari.

Facerea - Care este inceputul realitatii (al lumii)?

Cui sa ii pui o asemenea intrebare, adultului, copilului?

Nu imi amintesc sa fi fost confruntat cu o asemenea intrebare, copil fiind, iar daca intreb un copil, nu am cum altfel, decat sa ma constat un creditor al spuselor unei alte entitati a realitatii mele, de care nu sunt constient, dau automat in credinte periferice.

Si atunci ce sa fac? ma intreb si eu pe mine, sau un alt adult (a intreba insa pe altul presupune de asemenea sa il creditez).

Inceputul meu si al lumii (realitatii de care sunt constient) a debutat odata cu constatarile mele despre realitate, odata cu fiintarea mea constienta; in raport cu ce? pai in raport cu realitatea (inclusiv realitatea mea fiintiala); numai ca realitatea mea e constienta mea (mare atentie, nu folosesc termenul constienta ca fiind cel utilizat in psihologie si, nu are nici o legatura cu termenul constiinta); constienta=constatare (constatator).

Inmugurirea mea ca si constator al existentei mele si al lumii, a coincis cu facerea lumii; in rest? credinte periferice datorate creditarii altora (istorici, arheologi, astronomi, oameni feluriti etc).

Eu (si probabil ca si voi) ma constat devorator de realitate, dar acuma, mai constat si existenta a doua carduri al caror cont pare a fi nelimitat.

Un card "contabilizaza" credintele primare care sunt rezultate direct din decodarea contactului meu cu realitatea, al doilea card, "contabilizaza" credintele periferice (secundare), cele rezultate din decodarea contactului meu cu ceea ce sustin altii.

De fapt, sunt posesorul unui cec in alb, un cec pe care il pot mentine pur, sau, pot sa il mistific folosindu-l pe deoparte, ca si carte de credit pentru a plati credite principale si a ma infrupta cu credintele principale , provenite direct din propria mea interpretare a contactul meu cu realitatea existentiala; pe de alta parte, il pot mistifica, spre a ma infrupta din credintele secundare, cele provenite din creditul acordat decodarilor celorlalti participanti la realitate; si, mai e varianta neutilizarii cec-ului, adica, sa il utilizez ca un permis de libera trecere prin realitate, fara, a ma lasa tentat de credinte, constator al realitatii dar, nu si impresar (decodificator) al ei, caci, dragii mei, asta fac si faceti de o viata, impresariem realitatea, pe deoparte mijlocim receptarea realitatii conform decodarilor noastre, iar pe de alta, nici macar asta nu o mai facem ci, o ingurgitam conform unor tipare incrustate in noi; realitatea se cere constatata natural, fara a o interpreta prin ceea ce am numit, gandire, imaginatie, afectivitate, atipicitate, psihism, spiritualitate si ce mai vreti voi.

O educatie in acest sens, eu unul nu am intalnit prin realitatea de care am avut parte pana acum; sunt in filozofie, psihologie, religie si spiritualitate, unele rebuturi, asa ceva insa, mai ba; e si foarte greu, dupa o viata traita ca "cititor" de mistificare, e aproape imposibil sa te mai resetezi total (unii o fac spiritual si dau in atipicitatea trairilor inalte, crezand ca au cec-ul natural, acela insa, desi e "angelic si divin", nu e cec-ul natural, e doar mistificare cumparata pe creditele principale si secundare, datorita pangaririi cec-ului neantalitatii, cu care toti venim la a constata realitate existentiala.

PREZENTA REALITATII

A-ti constientizat vreodata prezenta realitatii, dar nu asa ca iures de vietuirie ci, asa, in tihna si pe indelete? altfel spus, ok, am inteles, ingurgitati realitate non sop, dar, v-ati adus vreodata aminte de ea, ca sa va opriti din frenezia "inhalarii" ei si sa o savurati (contemplati) ca un tot unitar al acelor momente, ori pe bucati?

Chiar acum, mi-am luat privirea de la o vaza, dupa ce am contemplat-o cateva momente; am constatat-o (trait-o, daca e sa ma folosesc de alt concept despre lume si viata) "intrinsec" in acele momente?

Ce-i drept, nu am avut aceeasi senzatie pe care o am constatandu-ma (traindu-ma) pe mine, nu am avut senzatia, contempland-o pe ea, ca as fi eu, insa, ce anume nu ma lasa sa nu imi mai pun acesta problema, sa nu arunc o piatra in lac, pentru ca apoi sa trebuiasca sa ma strufoc tot, pentru a o gasi? Nu ma lasa cunoasterea. Cu cat rezolvam mai multe dileme, cu atat apar altele noi, asta e cunoasterea, neterminabila decat prin abandon.

Nu neg posibilitatea ca, prin cunoastere (inclusiv afectiva si atipica), sa ne largim viziunea, insa, pe de alta parte, cunoasterea aduce durere si aduce confuzie.

Un ignorant, poate fi fericit in oaza lui, limitata, spunem noi, dar oare, merita sa suportam durerea cunoasterii realitatii din alte perspective?

Daca nu imi trecea prin realitate, ideea ca nu constat intrinsec vaza, nu aveam aceasta dilema, ramaneam ignorant si fericit, asa, iata, am un motiv sa imi pierd linistea, cufundandu-ma intr-o alta viziune asupra realitatii, cu riscul de a ma pierde in ea, daca, nu as fi constient de posibilitatea ca, absolutul sa fie doar un absolut personal.

Unii, au sentimentul ca traiesc (constata) intrinsec vaza, plantele, fiintele, elemente ale naturii si chiar oameni; oare mint ei? nu cred ca mint (sunt totusi obligat sa ii cred, deoarece nu pot sa ii traiesc eu pe ei, pot sa ma traiesc doar pe mine; vedeti ce dileme si durere implica "conceptul trairilor", la care tocmai ce am renuntat partial?), consider ca ei chiar constata aceasta; eh, na acuma, nu au avut idee ca relationand intr-un anumit fel cu realitatea, aceasta le va oferi acest gen de experienta "de-viata" care, ia scos din ignoranta in care se aflau inainte. Cum mai fac un ignorant din el? El e acuma un fericit, dar oare, are idee ca e doar o noua oaza de ignoranta? are idee ca exista noi frontiere? Nu o fi mai bine pentru el (ea), sa ramana fericit in ignoranta lui?

Eu am platit un pret cumplit, ca sa ajung azi sa scriu toate cele ce le scriu, si, daca analizez putin, cred ca nu merita, mai bine ramaneam in oaza mea de ignoranta religioasa pe care o atinsesem la un moment dat, eh, vorbe, ca si cand ar fi fost posibil, naveam cum, am "un vierme" in mine, care ma roade si ma impinge de la spate, e un fel de intuitie care ma poarta spre frontiere inca nedeslusite, spre zone crepusculare, pana la urma, spre conflict cu traditii si obiceiuri, cu tabuuri si norme, dogme si habotnicie.

Deci, care ar fi ideea?

Pai e vorba de cec-ul in alb folosit ca permis de libera trecere prin experimentarea realitatii (vezi Cuvantul precedent), cu cat transformam mai mult contemplarea naturala a realitatii, in impresariat al realitatii, cu atat dam mai mult in credinte de toate felurile; ca sa nu mai spun despre faptul ca impresariem, impresiile impresariate cu alta ocazie de noi sau de altii, si tot asa.

REALITATEA, DUMNEZEUL NOSTRU CEL DE TOATE ZILELE

Vrem sau nu vrem, ne constatam consumatori de realitate, dependentei total de ea intrucat ii suntem parte componenta.

Fereasca "sfantul" sa inceteze traficul de realitate, intram automat in sevraj, ba de fapt nu mai intram in nimic, are loc doar un exit, dizolvarea, dezintegrarea (ma refer desigur, la orice forma de realitate, inclusiv la cea rezultata din ideistica filozofica, spirituala, religioasa).

Realitatea e dumnezeul nostru, ea ne da, ea ne ia; cata libertate avem in aceasta "matrice", nimeni nu stie, ne raportam si noi la conceptul rezultat din propria experienta sau insusit de la altii, pe care fiecare dintre noi il agreeaza.

Oare e aberant sa ma cert cu realitatea?

Dar sa o adulez?

Grele intrebari, mai ales daca tin cont de faptul ca sunt parte integranta a ei in totalitate, eu insumi sunt realitate prin tot ce sunt.

Unde mai pui ca, pana si cele mai iluzorii aspecte din ceea ce numim viata noastra, reprezinta pana la urma, forme de manifestare ale realitatii; gandurile, imagistica si inchipuirea, halucinatiile, atipicitatea de orice fel si orice altceva, sunt aspecte ale realitatii, nimic nu este inafara realitatii; realitatea nefiind desigur ceea ce numesc unii sau altii dintre noi, real, vizavi de iluzoriu, acelea sunt doar parti componente ale ei.

Asadar, clipa de clipa sunt fata in fata cu realitatea, eu insumi fiind parte a ei, dar, revin cu dilema, cine e relitatea mea (singura de fapt pe care o experimentez), daca eu nu mai sunt?

Cum, realitatea dispare fara mine?

Pai atunci eu sunt dumnezeul ei.

Cum, eu dispar daca nu mai exista realitatea, daca nu mai am nici un fel de realitate?

Ce nebunie! Rezulta ca eu si realitatea mea, una suntem.

Si totusi, parti coplesitoare din realitate, sunt comune mai multor indivizi, unele sunt comune tuturor (Soarele, plansul-rasul), exista si aici posibilitatea combaterii conceptului, o realitate comuna nefiind automat un statu-quo (sa zicem asa), ea poate fi doar o decodare proprie, sau o "inseminare de traire", ce are un efect asemanator.

Eh, ce sa fac, treb'e sa imi fac si eu de lucru prin realitate (adica prin mine!!!), asa ca, ingurgitez afecte si ideistica, ba chiar si atipicitate, traire tata, traire, sau, asa cum suntem noi obisnuiti a interpreta, gandesc, relationez fizic,afectiv (psihic per total) si atipic, deci exist.

Si cu asta ce-am facut?

Ce sa fac, nimic special, calatoresc si eu prin realitatea a ceea ce am aflat ca s-ar putea numi vedere, auz, miros, gust, pipait, organicitate, imagistica, inspiratie, vointa, afecte, atipicitate si toate cele ce mai sunt nespuse (adica vietuiesc).

Calatoria prin ideistica a fost si este interesanta, ea mi-a largit mult orizontul.

Calatoria prin afectivitate insa (una dramatica), e cea care a facut posibila detasarea cu care am primit calatoria ideistic a acestor ani.

Calatoria insa, prin afectivitate si atipicitate, este cea care condimenteaza calatoria idesitica, dar, toate acestea sunt inlantuitoare, toate sunt ca niste "fata morgana", toate ne ademenesc si ne subjuga, ne despart de libertatea pe care poate ca o avem in acesta "matrice" numita realitate.

Ele ne sunt oferite de realitate spre a le incerca, spre a le folosi in a o experimenta, pe ea, pe realitate.

De fapt realitatea, exista tocmai pentru ca noi o experimentam (exista desigur si posibilitatea sa existe oricum, cel putin partial), numai ca, nu am constienta faptului ca eu as fi ales in cunostinta de cauza sa experimentez realitatea de a fi un potentator de experimentat ceea ce numim realitate (desi unii cred asta).

Experienta de viata mi-a dovedit ca, poti avea orice traire, oricat de incredintatoare, adica, poti ajunge sa crezi orice, datorita trairilor pe care le-ai avut, ba poti avea chiar acele trairi care, iti dau senzatia certa a unui adevar total diferit de orice incredintare pe care o aveai anterior, tu sau ceilalti.

Asta poate arunca o umbra foarte intunecata aupra credibilitatii "adevarurilor incredintatoare" (inclusiv de logica sau religios-spirituale).

Se pune intrebarea, pe ce anume ma pot baza in realitatea pe care sunt obligat (in buna parte, daca nu chiar total) sa o experimentez, pe ce ma pot baza in viata asta, daca trairile (chiar si cele de logica) pot fi de fapt, niste surogate (posibil adevarate sau posibil false) datorate receptarii de realitate de la neantalitate sau de la alte surse (inclusiv de la noi insine) subordonate sau nu anumitor interese?

Binenteles ca, orice traire e de fapt o cunoastere si orice cunoastere e o traire, motiv pentru care cunoasterea (trairea) intelectuala o voi separa de cunoasterea (trairea) afectiva si cunoasterea (trairea) atipica (indiferent daca ma refer la puterile atipice sau la trairele atipice inalte ori abisale-de cosmar), in plus, datorita detasarii aproape imposibile vizavi de "lumea conceptelor", sunt obligat sa am pe cat posibil in vedere o abordare a realitatii ca fiind de fapt o abuntenta de constatare (constatari), constatari de fizicitate, de afectivitate, de gandire, vointa si, tot, dar tot ce vreti voi.

Mereu am zis, domn'e ma bazez pe ratiune, dar, ce e ratiunea, rationarea de fapt? este si ea o traire si, se bazaza pe ceea ce numim acumulari de viata (ce rationamente poate face un bebelus?), asadar ma pot baza pe ratiune, in masura in care acumularile de viata, au adus intelepciune (fie ea si negativa), in planul realitatii mele.

Eh, daca ar fi asa de simplu!

Dar, pe ce se bazeaza acumularile de intelepciune, intelepciunea?

Se bazeaza pe conceptualizarile fara de numar pe care fiecare le dobandeste din propria sa experimentare de realitate de toate felurile, parute firesti sau mai putin firesti (inclusiv din relationarea cu alti indivizi-oameni).

Insasi intelepciunea este o traire, sau altfel zis conform noi mele abordari, o constatare, constat ca receptez starea de intelepciune, o traiesc, o experimentez si ea ma edifica intr-o anumita privinta; asta insa, vai mie, nu inseamna ca experimentez o constatare, o traire de intelepciune, valabila total oriunde si pentru oricine, ci, doar o constatare care ma copleseste pe mine ca fiind intelepciunea momentului, satisface aspectul intelepciune pentru necesarul meu.

"Ma doare capul", oare chiar nu ma pot baza pe nimic?

Ei bine da, nimic din realitatea noastra, nu e neaparat o certitudine 100%, sunt insa constatari si constatari, depinde de experienta de viata a fiecaruia in a se lasa impresionat de anumite aspecte si a le insusi ca fiind demne de a sta la temelia structurilor sale calauzitoare.

BALAMUCUL

Oare sunt nebun?

Oare ma aflu la balamuc?

Ma aflu in beciurile inchizitiei multiversale?

De ce ma chinuiti? Cine sunteti? Existati?

De ce sunt obligat sa suport acest enorm flux de realitate, ma inebuniti.

Sunt inundat, penetrat, total asediat de realitate, ba mai mult, niveluri de realitate care par a se succede altor niveluri pe care deja mi le-am insusit ca fiind eu.

De ce, de ce aceasta osanda?

Fizicismul ma coplesit, psihismul ma alienat, spiritualitatea ma desfiintat, ajunge, lasati-ma sa ma aflu doar pe mine, vreau o clipa de singuratate, sa ma respir doar pe mine.

Ma asediaza acest corp si acest psihic, dau navala aerul (oxigenul), hrana si somnul, ma ingenuchiaza o existenta exterioara mie cu mii si mii de efecte pe care le constat agresandu-ma si obligandu-ma sa le accept ca fiindu-mi realitate.

Blestem si binecuvantare la pachet, numai ca, pe mine nu m-a intrebat nimeni, sunt doar o suflare a vantului realitatii, un mic vartej (vortex) ce tanjeste spre libertate.

Fara nici o speranta intrucat nu exista nici un tel demn de urmat. o facatura, lumea (realitatea) e o facatura.

A cui?

Nici dreak nu stie.

Sclav pentru o gura de aer, rob al unui potir cu apa, milog al hranei, dependet de placere si fugar din calea durerilor, multumesc realitate (neantalitate) draga pentru ca m-ai ucis oferindu-mi dreptul la existenta.

Cum imi mai umpli tu "plamanii existentiali", cu gunoi de grajd, considerand poate ca se cuvine sa-ti si multumesc.

Nu, nu iti voi multumi, n-am de ce, nu ma stiu sa fi ales in cunostinta de cauza dependenta de o realitate execrabila, o realitate pe care toti carcaiacii umani o numesc existenta si pe care o umplu si ei cu dejectiile proprii (asta daca ei sunt constienti de ei si au (avem) vreun grad de libertate.

M-ai scuipat in realitatea existentiala nefiindule si acuma te-ai dat la fund.

-Ce faci mai, cu cine te certi?

-Eh, singur, vorbesc singur, mai trece fluxul realitatii.

-Ai idee ce faci?

-Ce mare scofala fac?

-Vorbesti singur.

-Si?

-Pai nu asta ai spus, sa fii lasat singur, sa te traiesti doar pe tine?

-Deh!

-Spune tu "cu mana pe inima", cand scrii inspirativ, mai esti constient de ceva din cele despre care ziceai mai sus ca de asalteza si iti submineaza manifestarea proprieti specificitati?

-Nu, asta nu e nici pe departe insa miezul problemei.

-Ba poate este, ce faci, de afunzi intr-o certitudine, tocmai tu?

-Eh, e complicat,

-Nu voi spune ca nu e complicat, numai ca, a venit momentul sa faci legatura cu constatarile tale referitor la faptul ca, anumite evenimente din viata ta, trec neobservate daca nu le constientizezi, dar sunt foarte deranjante daca le constientizezi.

-La ce te referi?

-La cele despre care vorbeai cu cineva acum o saptamana sau doua.

-Te referi la cele de genul, "daca nu imi aduceam aminte ca am pantofi in picioare pe vremea asta, nu imi dadeam seama ca sufar groaznic de cald"?

-Da, constientizarea (fara a ne referi la constiinta desigur ci, constientizarea ca si constatare) este inputul existential.

Ea are grade de manifestare, adica poti sa ai un input existential (intr-o anumita privinta sa zicem, ori chiar unul complet), care sa te sidereze de-a dreptul, sau unul la extrema cealalta, care sa treaca neobservat.

Acest imput, este realitatea, de fapt, am putea spune ca realitatea e constituita dintr-o multitudine de imputuri, adica de stari fiintiale a ceea ce esti si "traiesti" tu, de la cele de materialitate la cele de psihism si la tot ce vrei.

CONSTIENTA

Constienta isi cere drepturile.

Prin urmare ii voi permite sa-si intre in ele.

Constienta este starea de input in a fi constient de sine.

Nici vorba sa consider constienta neaparat o traire, ea poate fi la fel de bine o materializare.

Constienta este existenta, realitatea fizico-psihica-spirituala.

Nu spun ca exista o constienta de sine gen dumnezeu (nu neaparat ca as nega aceasta posibilitate), starea de constienta sunt eu si toata existenta pe care o constat, iar tu, daca esti constient de tine, esti starea de constienta la fel ca mine.

Nu ma intereseaza daca eu si lumea asta suntem materie sau traire, nu e relevant, relevant e sa stiu ca exista ambele posibilitati cu sanse la fel de mari, depinde numai, "ce orientare are partidul care are majoritatea in parlament", adica depinde de conceptul agreat de fiecare individ sau comunitate (doar nu credeti ca niste eventuali extraterestrii vor veni cu aceleasi concepte ca si noi?!)

Sigur ca vor veni unii si vor spune, domn'e dar cand dorm sau sunt sub anestezie (etc.), nu sunt constient de mine.

Pai de unde stii tu ca dormi sau ca esti sub anestezie?

Esti doar constient uneori ca ai fi dormit si visat, ca ai fi fost sub anestezie, ca ai avut acele o multitudine de constatari ce te fac sa crezi ca ai suportat toate acele stari, in plus, iti vorbesc despre asta oamenii pe care ii percepi datorita faptului ca esti constient, nu datorita faptului ca esti inconstient.

Starile de semiconstienta ce te fac sa crezi ca iti dai seama de tine ca dormi (sau alte ipostaze), pot fi foarte bine doar, iluzia marelui iluzionist numit constienta (asta ca sa nu ma ma duc in alte posibilitati).

Esti impotriva starii de inconstienta?

Nici vorba, sunt impotriva fanatismului, as spune mai degraba, asta daca trebuie neaparat sa ma pozitionez impotriva a ceva.

Umanitatea a cazut intr-o dulce moleseala materialista (inclusiv religia si spiritualitatea), e foarte comod, foarte la indemana, sa constati moment de moment, materialitatea ta si a lumii in care te afli, dar, realitatea ne-a rezervat surpriza de a nu ne oferi nimic care sa contrazica posibilitatea ca, materialitatea sa fie de fapt o traire (am tot scris despre asta atunci cand inspiratia mi-a tinut lumina aprinsa pe acel drum).

Care e ideea?

Existenta mea (a ta si a oricui e constient de sine), starea de a ma constata pe mine si lumea, se numeste constienta.

Constienta e Big Bangul ce permite realitatea, existentializarea a "nimeni nu stie ce" si pe care am numit-o singularitate, dumnezeu, ..., in fond insa, singura constienta a carei certitudine o am (indiferent daca unii au senzatia ca traiesc uneori trairile altora), sunt eu, totul a inceput odata cu mine (cu tine, ...).

Aaa, deci esti impotriva posibilitatii ca lumea sa existe dinainte de existenta ta.

Nu sunt neaparat impotriva a ceva, insa cea mai mare certitudine este faptul ca sunt constient de mine, posibilitatea de care spui, e doar o cerinta ca eu sa dau crezare unor constatari, unor aspecte din realitatea pe care o consum, adica sa ma habotnicesc in a adula o poveste ce poate parea evidenta, ea nu e evidenta asa cum e certitudinea ca sunt constient de mine, mi-o pot insusi, nu imi cereti insa sa o adulez si sa uit de alte posibilitati, asta e calea sigura catre a ne pierde si farama de psibila libertate cu care existam.

Nu e minunat ca boxa asta din fata mea sa fie constienta materiala? ha, ha, ha ...

Am pl

Ea. a scris:

Am plâns cu rouă pe o pajiște atât de crudă ca și culoarea ochilor mei.

E deosebit ce-ai scris! Si nu glumesc! Incearca sa dezvolti... Chiar as dori sa citesc mai mult... :) Sunt insetat de ceva frumos ca de buzele unei muze.

Nu imi mai iese nimic...