Creatiile userilor - Proza

Poezie scrisa de mama mea:

Colecţionarul de vise

Colecţionarul de vise locuieşte pe strada Speranţei,

o străduţă

Xylocaine a scris:

Poezie scrisa de mama mea:

Colecţionarul de vise

Fantastice ganduri si inlantuiri de cuvinte.

Este o poveste, o trecere prin timp, o strada veche si prafuita, luminata cu amintiri.

Ca si cum iti pregatesti geamantanul pentru o calatorie si aduni totul in el.

Cata frumusete, curatenie si mister !

Ce trecut minunat!

Am

Aether. a scris:

Fantastice ganduri si inlantuiri de cuvinte.

Este o poveste, o trecere prin timp, o strada veche si prafuita, luminata cu amintiri.

Ca si cum iti pregatesti geamantanul pentru o calatorie si aduni totul in el.

Cata frumusete, curatenie si mister !

Ce trecut minunat!

Am

Platitudine

Am cautat fericirea, dar

Interesanta povestire, are putina atmosfera de low fantasy, unul din genurile mele preferate, imi place stilul in care scrii si modul in care caracterizezi personajele si vocabularul. Cam cat timp iti ia in general sa scrii un capitol/povestire?

Sub impactul ploii...

In intunericul gol din inima si minte, caut expresia nemuririi prieteniei. Ma framanta mii de ganduri, te caut si nu-ti gasesc apropierea, te simt indepartata de suflet, pe tine, care-atat de suava erai in apropiere, intelegere... Ma pierd pe mine insami incercand sa te gasesc din nou pe tine.

De ce nu vrei sa te apropii? De ce eviti sa imi explici durerea? Simt ca e ceva ce te doare, ceva infipt ca un cutit in inima-ti sensibila. De ce taci? Tacerea ta m-omoara! Ori delirez? Mi-am pierdut si putina capacitate de discernamant pe care o aveam? Te rog, nu ma lasa-n obscuritate, ma pierd mai repede decat prin intuneric...

Mi-e capul greu ca dupa o nedormita, incolora noapte. Aud miscarea din jur, dar totul se desprinde de sens, rostul fiecarui lucru dispare... In lumea aceasta a betiei de-o clipa mi-am cautat implinirea; mi-am pus nadejdea in fericire, crezand ca m-a calauzi vesnic! Ah, cata naivitate, cata lipsa de simt practic, cata abandonare... M-am abandonat total in lumea viselor, iar acum, abia acum, realizez cat de mult m-am indepartat de ceea ce doream sa fiu...E o noua fiinta in mine ori, de fapt, ma intreb daca nu e tot cea veche, plina de intrebari, macinata de lipsuri, inconsecventa, instabila...

O noua zi ploioasa... Numai pe mine ma pustieste raceala din privirea naturii? Imensa nepasare numai pe mine ma doboara? Imi inving dorinta de-a fi una cu ploaia care cade, se dezlantuie, se descompune si se aduna pe urma in belti noroiase. Imi inving dorinta de-a fi o frunza pe care ploaia s-o poata spala cu atingerea ei miraculoasa, de-a fi un batran in carja, caruia nu-i e frica de influenta nefavorabila a ploii... Orice si oricine as vrea sa fiu, raman tot eu, cea care sta dupa geamul stropit de ploi, dupa perdeaua ce ascunde neajunsul, draperia ce ascunde inima; tot eu- cea fricoasa si nemultumita vesnic, cea copila, cea naiva, cea din spatele fasiilor de panza..., eu, cea pacatoasa si nevrednica, cea plina de-ntrebari ca mintea unui ateu...

Randuri despre durere...

Durerea nu e specifica decat celor slabi, cei tari au numai tristeti...Durerea se deosebeste de tristete nu atat prin intensitate, cat prin durata. In vreme ce tristetea se manifesta pe o perioada determinata de timp, durerea este prezenta mereu in sufletul celui slab, ii coordoneaza toate actiunile ori non-actiunile, este lipita strans de inima insinguratului. Durere, prieten vechi, bine ai revenit pe meleagurile cunoscute! De fapt, tu n-ai lipsit niciodata, ai fost pitita dupa iluzia fericirii, m-ai asteptat nerabdatoare ca sa ma cuprinzi in bratele-ti nemiloase, sa ma sufoci. Iti va fi lesne fiindca vlaga-n mine nu mai am sa-ti pot tine piept. Sunt o biata floare vestejita. Tot tu m-ai vestejit. As vrea sa te alung, insa nu sunt in stare.

Durere, piatra vesnica zidita-n fiinta mea, putea-voi vreodata sa te-nlatur? Sau sa te inlocuiesc macar cu tristetea? Spre fericire nu mai tind, caci nu mi-e harazita pe acest pamant. Iar iluzii nu mai vreau s-accept!

In cautarea absolutului...

Pe platforma sufletului meu se aglomereaza stari contradictorii... Avalansa de culori ma orbeste... Disting in toate nuantele vii ceva trist, apasator si diluat in apa uitarii, a timpului. Totusi, din miile de culori, se desprind cele mai sumbre si mai nelinistitoare. Ma invaluiesc in regretul argintat al nonculorilor, ma descompun in nuante alterate...

Trecut, trecut..., ce insemni pentru mine? De ce oare ma privesti atat de necrutator, de ce ma urmaresti, ma otravesti cu amintiri nimicitoare? Un comglomerat de vorbe, fapte si atitudini se aduna pe cerul plumburiu al inimii... Ma trec fiori de groaza amintindu-mi vechi episoade...

Am cautat fericirea, pacea. Le caut si-acum. Le caut, le doresc, le astept, le simt acum aproape, caci le caut in locul potrivit: in El, in Cel ce e totul, in Cel ce e din vesnicie in vesnicie Dumnezeu. Prea mult am alergat buimaca prin iuresul lumii, prea des am cazut sub povara slabiciunilor, a tentatiilor, a infernului. Tresaltarile spasmodice ale sufletului au fost consecinta trairilor mele nebune, vinovate, iar instabilitatea, inconsecventa- rezultatul caderii si-al lipsei de credinta. Din tot ce-a fost a ramas scrumul si fumul care cauta sa-mi incetoseze si acum privirea. Dar eu nu vreau sa mai continui sa pasesc prin obscuritate! Absurdul atator circumstante m-a determinat sa-mi doresc schimbarea- renuntarea de sine, aruncarea in mana sigura a Dumnezeului viu, ce mi-a vorbit in nenumarate feluri.

Cand totul se relativizeaza, cand absolutul devine doar o notiune abstracta, voi putea sta in picioare? Voi alege viata adevarata, in pofida tuturor esecurilor trecute? Voi alege sa traiesc in lumina puternica, singura valabila, singura stralucitoare a Cuvantului intrupat? Duhuri ale intunericului imi vor sta impotriva si singura nu voi avea biruinta. Insa Iti cer putere, Stapane! Prin fum, prin scrum, vreau sa ma-ndrept spre plaiuri celeste, sa inlatur neputinta si sa prinvesc la Tine, tinta mea!

Toata absurditatea si nebunia neagra a trecutului, toata nepatrunsa cecitate dispare cand imi indrept nazuintele, viata spre cruce, spre locul unde murdaria grea a faptelor, a mintii si a inimii se sterge. E singurul punct in care am simtit acea eliberare, descatusare a sufletului, a fiintei; numai ajungand zilnic in acest punct, sunt cu adevarat libera, capabila sa infrunt viata, capabila sa razbat prin hatisurile-i intunecate, prin spini, noroi si pustietate, ori chiar prin campuri inflorite, scaldate in zambetul soarelui... Caci neoprindu-ma la cruce, zambetul soarelui imi pare fals, iar florile- ipocrite; pustiul ma patrunde si ma darama prin tacere, vantul- prin suieratu-i asurzitor, omul- prin constientizarea naturii sale care se destrama din zi in zi, ajungand doar o umbra nespus de palida a ceea ce-ar fi putut intruchipa: fericire, frumusete.

Asadar, ma zbat, ma lupt cu propria-mi fire pentru a dibui limanul, dar stiu si sper ca, in curand, busola o sa-mi indice directia exacta. O voi lua intr-acolo fara a ma impotrivi. Potecile n-au reusit sa-mi incalzeasca insinguratul suflet; vreau sa-nteleg deplin Calea, unica strada cu o directie precisa- nemurirea.

Iulia-Tabita a scris:

In cautarea absolutului...

...............

Insa Iti cer putere, Stapane! Prin fum, prin scrum, vreau sa ma-ndrept spre plaiuri celeste, sa inlatur neputinta si sa prinvesc la Tine, tinta mea!

...............

Asadar, ma zbat, ma lupt cu propria-mi fire pentru a dibui limanul, dar stiu si sper ca, in curand, busola o sa-mi indice directia exacta. O voi lua intr-acolo fara a ma impotrivi. Potecile n-au reusit sa-mi incalzeasca insinguratul suflet; vreau sa-nteleg deplin Calea, unica strada cu o directie precisa- nemurirea.

Un indiciu exact in directia corecta:

Eckhart Tolle - Puterea Prezentului

http://www.scribd.com/doc/60767239/Eckhart-Tolle-Puterea-Prezentului

Succes! ;)