Grup de sustinere pentru anxiosi :)

Nu m-am considerat bolnavicioasa si nici nu prea am avut contact cu oameni bolnavi. Am petrecut copilaria la tara, unde am baut lapte de floricica si am mancat legume fara E-uri.

Pe la 25 de ani insa, am inceput sa ma simt rau. Am observat ca transpiram groaznic si ma simteam obosita permanent. Dupa ceva vreme am avut o criza de hipertensiune de am crezut ca ceasul meu se opreste acolo si am aflat apoi ca aveam o boala foarte rara, cu simptome foarte puternice (tensiune pana la 30, dar, spre norocul meu, am fost un caz atipic, maximum a fost 22 ) si rezolvabila doar prin operatie.

M-am operat destul de repede, tensiunea s-a stabilizat, totul parea in ordine. Am acceptat ca am fost bolnava grav, dar a trecut.

Acum cateva luni insa, am racit puternic si noaptea, daca ma ridicam din pat simteam intepaturi puternice in piept, in partea dreapta.

Am fost pana la urma la medic, cu teama de ceva grav in suflet. Si... surprize-surprize ... aveam TBC.

Atunci mi s-a parut sfarsitul lumii. Acum fac tratamentul, stiu ca este vindecabil...

Cu toate astea, mi se intampla des sa nu pot adormi de frica unei alte boli mai grave, de frica sa nu mor de tanara. Orice imagini la tv despre boli, inmormantari ma fac sa ma gandesc ca mi se va intampla mie. Ma gandesc, ca si inainte de operatie, la durerea nemeritata pe care ar avea-o parintilor mei.

Imi dau seama ca e ca si cum as trai cu teama ca a doua zi ma va lovi o masina. E la fel de posibil.

Si totusi, nu ma pot abtine...

Lady_in_black in situatia ta pot spune ca sunt aproape normale aceste stari de frica avand in vedere prin ce ai trecut.UIte,eu nu am suferit de nimic grav si totusi am niste senzatii de frica si de a nu muri inexplicabile ;)

Pe fondul unei traume(in cazul tau cele doua boli) s-a declansat anxietatea.E bine ca ai constientizat ca problema cu inima a trecut iar TBC-ul este vindecabil.

O vizita la psiholog te-ar ajuta enorm si mai ales terapia cognitiva.In cazul tau nu vad rostul unor pastile.Ar trebui sa bei seara cate un ceai calmant,incearca capsule cu passiflora,mergi pe naturiste si nu uita de un psiholog.Netrata nenorocirea asta de anxietate face "puiuti"(alte fobii) ,se dezvolta si castiga teren.

Multa sanatate si nu te lasa doborata de o frica.Ai trecut prin altele mai rele si esti bine,nu te vor invinge niste temeri

La naiba cu traumele astea. Ca eu n-am avut nici una si totusi uite-ma pe aici in gashka anxiosilor. Mereu am avut cam tot ce-am vrut (nu exagerat, oricum). Pentru tot ce mi-am dorit, am luptat ca apucata, am parinti normali, un logodnic care ma iubeste, o viata ok. Iar eu.....ce fac? Ma gandesc ca daca tot mi-e asa de bine, daca mor? Cand mi-am luat masina eram terorizata de gandul ca sigur voi muri intr-un accident. Nici acuma nu-s chiar departe de gandurile astea, dar oricum nu conduc in afara orasului ca mi se pare groaznic (asta desi stau in Buc si ma rog, nu mai vreau sa comentez cam ce razboi e pe strazile astea). Nu merg cu liftul, ca ma gandesc ca o sa cada, nu merg cu avionul ca se prabuseste. Ei, ce rahat de viata e si asta? Nu e frumos sa ma plang prea mult, ca anxietatea mea e tot mai putina, la fel si panica. Dar totusi, am niste bariere pe care nu le pot depasi. Oricum, stiu ce mi-a declansat anxietatea si nici pe departe nu e o trauma. Recunosc ca am reusit sa intelg cat de cat ce a vrut Doamne Doamne sa imi zica cu asta, dar chiar era nevoie? ;)

Si acum o intrebare de ... multe puncte Sunteti la fel de sensibile la orice vanticel??? Ca eu cam racesc imediat, daca stau 5 min cu aerul pornit, gata, ma trage curentul. Si cum ma inteapa un pic prin cap....recunosc o mica panica ;)

Broscuto tu nu ai voie sa vorbesti asa :) Tu esti aici cea care ne sustine pe toate si vindecata.Treci tu si barierele alea care ti le-ai impus tu singura cu mintisoara ta.Incearca terapia prin expunere gradata :P la tine cu siguranta ar da rezultate ca nu mai esti anxioasa,sau cel putin nu ca noi ;)

De cand cu anxietatea si eu sunt mai sensibila.Am citit intr-o carte legata de niste studii facute asupra anxiosilor si s-ar parea ca dupa un atac de panica sau o stare de anxietate mai puternica pentru urmatoarele 6 ore imunitatea noastra scade destul de mult(era o explicatie stiintifica,ce se intampla la nivel hormonal,dar nu imi mai aduc aminte exact denumirile ca sa le pot scrie aici :D )

Ai dreptate cu terapia prin expunere. Dar...trebuie curajul acela de a face primul pas. Cand sunt gata sa il fac, ma gandesc ca daca sunt asa ghinionista incat mi-a fost foarte frica de un lucru si cand l-am facut chiar mi s-a intamplat ceva rau. Stiu ca e o tampenie si ca, dupa modul asta de gandire, ar trebui nici sa nu mai ies din casa, dar ... cred ca mai lenevesc putin. Cred ca suferim, sau cel putin eu, si din cauza ca toti ne acorda prea multa atentie. Cred ca nevoia te invata multe. De pilda, eu stateam cu masina nou-nouta in fata blocului si mergeam doar ocazional cu ea, sub pretextul ca nu stiu bine strazile, cand de fapt mi-e frica de independenta pe care mi-o da si de eventuale evenimente neplacute. Asa ca il chinuiam mereu pe prietenul meu. Pana cand mi-a zis ca sunt o lenesa si l-am luat pe "nu" in brate si a refuzat sa ma mai ia cu el in masina. Si cum nu am incotro, trebuie sa imi infrunt toate gandurile si toata comoditatea si sa merg singura. Eu una stiu ca asta mi se trage de la faptul ca sunt singura la parinti si am niste parinti hiper protectori. Asa ca imediat ce ma atasez de cineva o fac pana la dependenta si copilaresc intr-una, desi ma apropii serios de 30 de ani. Pentru mine anxietatea a insemnat de fapt momentul de maturizare. Cam zguduitor, ce-i drept, dar cine-s eu sa ma impotrivesc Divinitatii care asa a vrut :(

Si apropos.....nu sunt 100% vindecata nicicum. Ca mai am momente :) De pilda nu reusesc sa scap de o usoara stare de confuzie (vesnica "ameteala" a anxiosilor). E mult diminuata, dar ma enerveaza. Si ploaia nu ma ajuta deloc. Nici hipotensiunea. Dar macar le gestionez infinit mai bine. Si chiar ma bucur de viata.

Nu stiu cum sunteti voi, dar eu eram (si inca mai sunt putintel) tare ipohondra. Cand m-au apucat primele atacuri de panica, medicul mi-a zis ca e de la bila tot ce mi se intampla. Asa ca am tinut-o intr-un regim luni de zile. Evident, imi refuzam orice mancare care stiam ca nu e ok si daca se intampla sa gust ceva imediat mi se facea rau. Mi-au trebuit alte cateva luni ca sa scap de "reflexul" asta de a mi se face rau cand mananc ceva ce nu e bun la bila. Acuma bag in mine maioneze, mici si toate prostiile si nu am nimic. Ce vreau sa zic e ca autosugestia asta e mare treaba. Mintea noastra comanda foarte mult si daca noi o ducem pe carari gresite, asa se obisnuieste.

Am scris o gramada, asa ca ma opresc ;) va pup pe toate si sa stiti in fiecare secunda ca suntem atat de puternici cum nici nu ne putem imagina. Numai bine :P :>

[/b]"]Buna la toata lumea....Am si eu aceasta problema..atacuri de panica..etc....dar la mine a degenerat in Agorafobie... Sunt mai mult decat disperata sa ma "vindec"..dar nu stiu ce sa fac....Medicament n-am luat....Dar merg la un PSIHOLOG!!Sau poate trebuia sa merg la un PSIHIATRU????Am nevoie de ajutor..Sfaturi..Orice!!!Va rog......

Cu psihologul ce faci? De cate ori ai fost? Esti in psihoterapie?

Gaseste calitatile pe care le ai si care te fac unica. Si sa stii ca niciodata nu esti singura. Iti spun o poveste - sau parabola, nu mai stiu ce este, dar poate ajuta.

,,Un om care a avut o viata foarte grea se intalneste cu DUMNEZEU. IL intreaba:

- De ce mi-a fost atat de greu in viata?

Dumnezeu ii arata drumul vietii sale intrebandu-l ce vede.

- Vad viata mea. Si de-a lungul vietii, doua siruri de pasi.

- Vezi? Un sir sunt pasii tai, ceilalti Ai Mei. Totdeauna am fost langa tine.

Omul se uita mai atent si observa ca in momentele cele mai grele din viata sa se vede doar un sir de urme de pasi si intreaba:

- Atunci cand mi-a fost mai greu, de ce M-ai parasit?

- Acelea nu sunt urmele tale. Sunt Eu care te duceam in brate."

Increderea in tine numai de la tine poate veni si de la Dumnezeu. Si crede ca Dumnezeu are grija de noi si ne duce in brate.

Buna!Citind topicul de la cap la coada mi-am dat seama ca de fapt toata lumea este cam la fel.Toti avem temeri,fobii,ganduri negre si restul!Deci noi suntem normali!Ceilalti nu sunt normali,cei care nu vor sa recunoasca ca trec uneori prin asa ceva!

Partial color. Astia care recunoastem suntem de mai multe feluri. Unii avem nevoie de tratament cu pastilute.