Depresie?

michelle o. a scris:

In schimb, nu pot uita, trecutul ma urmareste, iar daca-mi doresc ceva ar fi s-o vad macar o data pe mama ca are cea mai mica urma de regret si ca realizeaza greseala facuta! Desi, n-am nicio sansa! Orgoliul, mentalitatea, incapatanarea nu o vor lasa niciodata! Nu o iert, in schimb pe sora mea, care desi ea avea de toate nu i-a zis mamei nici macar o data, mama i-ai si ei, cumpara-i si ei sa nu mai fie umilita de copii, da-i si ei, acorda-i si ei putin din atentia ta, intelege-i nevoile, tu n-o vezi cum se gudula pe langa tine ca un catel nemangaiat!!! Intotdeauna am vazut-o ca fiind o persoana egoista. M-am agatat de speranta, ca virgula cu trecerea anilor, ea avand acum 45 de ani si mama fiind la randul ei, ca va intelege greseala facuta ani la rand!!!  Ca desi i-am spus, a refuzat sa inteleaga!

Tu crezi ca daca ai o familie, un sot, un copil.....  ar putea substitui trecutul?

Nu poti uita trecutul, dar ar fi bine pentru tine sa-l accepti, caci daca nu te distruge. Sa accepti ca mama ta nu se caieste, ca sora ta e egoista, poate asta te tine atat de legata de ele, poate inconstient cersesti ceva ce ele nu-ti pot da.

O familie (sot, copil) nu-ti pot substitui trecutul, dar ei sunt prezentul, iar pe acesta ti-l faci tu. In acest prezent nu mai depinzi nici de mama, nici de sora. In acest prezent ai un copil pentru care poti fi ceea ce are nevoie sa fii. Poti fi pentru tine ceea ce e nevoie sa fii pentru a fi implinita, nu o sa fie usor, dar nici viata asta traita in trecut nu este.

Hai ca poti, au reusit si altii, asa cum mai sus ti-au impartasit din experienta lor.

Toniva a scris:

Nu poti uita trecutul, dar ar fi bine pentru tine sa-l accepti, caci daca nu te distruge. Sa accepti ca mama ta nu se caieste, poate asta te tine atat de legata , poate inconstient cersesti ceva ce nu-ti pot da.

Asta am facut eu subconstient ani de zile. Am asteptat ceva ce maica'mea nu poate oferi : regret si afectiune. Abia cand am realizat si acceptat oarecum ca nu voi primi aceste chestii vreodata, a inceput sa-mi fie mai bine.

Asta nu inseamna ca am iertat. Am eliminat negativul ala din viata mea. Eu una pot sa ma vindec si fara sa iert. Nu cred in teoria ca e musai sa ierti pe cineva ca sa-ti fie bine sufleteste.

La mine mama e cu depresie, caci bunica mea a avut schizofrenie si a fost diagnosticata tarziu, pana atunci ce o fi fost in familia aia mi-e si frica sa ma gandesc. A trebuit sa merg la psiholog ca sa o inteleg, ca sa-l inteleg si pe tata, de ce si-a luat talpasita si a revenit cand aveam deja vreo 10 ani. Noroc ca eu nu sunt asa sensibila si in loc sa plang ca ai mei nu m-au vrut sau ca nu m-au mangaiat vreodata pe cap am ales sa-i pedepsesc in felul meu, prin vorbe, prin atitudine. Nu ma mandresc cu asta dar inteleg ca am fost si eu un copil care a reactionat asa cum a putut. Violenta nu prea a facut parte din viata mea, decat mai tarziu cand am locuit 3 ani de zile cu un " psihopat", dar am iesit cumva si din asta. Vezi Michelle? fiecare are povestea lui

Bine, ca nu-i asa usor cum am scris, mult timp i-am urat pe amandoi, acum am 32 de ani si vorbesc din perspectiva adultului, m-a marcat si pe mine in multe feluri. N-am incredere in mine cateodata, nu suport sa vad durere, de aceea evit sa ma uit la stiri, ma uit la comedii etc.

Adica viata nu-i roz, dar asa cum spune si Ampera, poate asta ne-a facut si oameni mai buni, nu doar victime la un moment dat. Noroc ca de noi depinde mai departe, noi detinem controlul si ar fi bine sa ne-o asumam. La teorie stau binisor, practica imi da si mie de furca cateodata.

Si la un moment dat in terapie am avut de scris cate o scrisoare catre ambii parinti, dupa ce le-am terminat, pe a lui mama am lasat-o la urma, ca aia ma durea mai tare, am plans cateva ore continuu, iar a doua zi eram pur si simplu epuizata dupa aceasta descarcare.

Este o ramasita a personalitatii de copil sa cauti aprobarea si iubirea parintelui, pt siguranta personala. Ca adulti nu avem nevoie de parinti, decat in conditii firesti, nu ar trebui sa ne simtim obligati sa acceptam santajul sau abuzul emotional.

romania inedit a scris:

Auzi ba nene, scuza-ma ca te iau asa direct, dar tu ai idee cate persoane nu credeau in farmece si dupa ce au apelat la talentul lor a inceputsa le mearga bine?!

Daca mai promovezi mult escrocheria, te zbor de nu te vezi! Tot cu talent!

michelle o. a scris:

Da, asta am si facut, incepand de azi! Imi scriu in agenda toate lucrurile pozitive din viata mea, si da, azi m-am urcat in masina si m-am dus la coafor si dupa la masaj ! Mi-am propus sa nu mai stau in casa, sa ma napadeasca gandurile negre! Cine nu ma vrea, nici eu nu-i vreau! Punct!

Ma bucur sa aud asta, inseamna ca ai pornit pe un drum bun, al refacerii tale spirituale si emotionale.

Activitatile care implica si alte persoane, masajul - care e relaxant, agenda, muzica relaxanta, dar si altele sunt lucruri care usor-usor te vor scoate dn starea proasta. De asemenea, asa cum ti-a recomandat si Fiero, e buna si meditatia. Te va ajuta sa iti controlezi gandurile mai usor, dar si sa te destinzi, avand o actiune categorica si la nivel fizic: oxigenarea mai buna a sangelui, imbunatatirea circulatiei.

Conteaza insa foarte mult sa fii puternica, sa inveti sa te incurajezi chiar si in cele mai negre momente, iar in legatura cu familia, asa este, sangele apa nu se face. Singura indicatie in acest sens pe care as sustine-o si eu este aceea pe care deja am mentionat-o, si anume sa fii ceva mai retinuta in legatura cu ce discuti cu mama si cu sora, adica sa nu spui nimic din ce ar putea distorsiona in detrimentul tau.

Blues a scris:

Da' tu de unde stii, doamna psiholog?

Vezi ca iar incepi sa sari gardul cu presupunerile astea nefondate.

Nu sunt psiholog si daca eram o doamna nu intram cu bocancii in  supararea cuiva si chiar imi cer scuze daca am suparat-o,insa imi mentin parerea.Nu trebuie sa se complaca in aceasta stare ,mai ales ca dupa cum spune chiar ea e o fata desteapta ,implinita profesional,sa se roage lui Dumnezeu de sanatate...inrest ...viata merita traita  chiar daca uneori simti ca sufletul doare rau.Si e ceva ce nu i-as spune numai ei ,ci si mie...Acu' nu stiu cat ascultam  si ea si eu de acest indemn:)

Mr.Pervy McPervert a scris:

Nu ii place, e tot ce stie multumita parintilor ei.

Esti cam ignoranta tu asa, ai impresia ca subiectele se pot aborda ca la piata, indiferent de natura lor.

Te-ai apucat de facut profil? Pai sa vedem: fii-tu ce stie datorita tie? Cum ai fost tu in relatia cu el, de a ajuns sa iti declare ca ar deveni violent daca vreodata ti-ai reface viata?

De ce e educat in stilul asta?Ce crezi ca spune reactia asta si altele de genul, despre tine ca si parinte?!

Lui oare i-o placea sa aiba declaratii de huligan, o gasi placere in rolul asta, o ramane ancorat?

Il bateai cand era mic?De ce?

Hai sa dezbatem numai despre tine zic, din moment ce pe orice topic, esti ca o tzatza si ceri vehement(insisti chiar) sa ti se raspunda la intrebari personale(ca mai apoi sa dai verdicte)

Pentru ignoranta mea sunt prea multe fraze... ma tem ca nu am capacitatea sa le inteleg.

michelle o. a scris:

Buna ziua,

Va citesc din disperarea de a gasi un raspuns la problemele mele! 

Michelle, modul in care te-ai format ramane mereu cu tine, nu are legatura neaparat cu iertarea si uitarea. Daca nu il poti invinge de tot, trebuie sa inveti sa il tii sub control si sa il modifici cat poti.

E foarte posibil sa ierti si sa uiti (ceea ce iti schimba relatiile cu cei care ti-au facut rau mai demult, cel putin schimba atitudinea ta fata de ei), ramanand in continuare cu tendintele autodistructive din cauza lucrurilor pe care ti le-au spus despre tine. Acele cuvinte injositoare sunt undeva in subconstientul tau si din vreme in vreme ies la suprafata, mai ales sub forma unor impulsuri de suicid.

Pentru cei din jur asa ceva e de neinteles, vad omul realizat, la casa lui, o viata complet functionala, si totusi el e la pamant dpdv psihic si vrea sa moara, sau simte ca nu poate trai. Adultii cu asemenea tendinte au fost deseori programati verbal in copilarie sa se autodistruga, si indiferent de succesul lor in viata de familie, profesionala etc, inca mai poarta in subconstient ideea ca nu merita sa traiasca. Cateva intrebari pentru tine:

Ce ti-au spus despre tine de-a lungul vietii (in special in mod repetat)? Chiar daca nu le-ai crezut, totul a ramas undeva acolo.

Cat de usor suporti propriile greseli? Te urasti cateodata cand gresesti?

Ce cuvinte iti spunea mama ta referitor la existenta ta, dreptul tau de a exista (era el conditionat de acceptarea ei?), dreptul ei de a iti lua viata (''eu te-am facut, eu te omor'' si alte perle din astea)? Ti-a spus vreodata ca meriti sa mori pentru ca ai facut x, y, z? Iti prezicea un viitor sumbru?

Le-ai confruntat vreodata direct pe mama si pe sora ta? Daca da, cum au reactionat?

In al doilea rand, in multe familii disfunctionale exista un tipar, cel al copilului favorizat (''golden child'') si al tapului ispasitor (''scapegoat'', ''black sheep'').  Daca ai putin timp la dispozitie, asculta-l te rog pe nenea asta (care e psiholog si explica in detaliu dinamica din asemenea familii). Pare sa se potriveasca situatiei descrise de tine.

PS, te inteleg mai bine decat crezi.

Interesant, chiar sunt curios care vor fi raspunsurile!

Super prezentare si explicatii. Eu am trait multi ani cu impresia ca problema am fost eu, ca am fost un copil problematic, rau, un copil cosmar pentru orice parinte si ca am meritat toate bataile si tot abuzul verbal. Asta pana mi-au facut psihologii lumina in cap si a iesit la iveala ca am avut un despot de parinte narcisist si control freak. Cand am fost mica am avut nenumarate ticuri nervoase si mancam bataie chiar si din cauza lor, in loc sa fie investigata cauza.

nu ma mai mira nimic, dar nu se poate sa nu raman putin socata de fiecare data cand apare cate un topci d-asta si vad cati dintre userii ropo pe care-i cunosc au trait povesti de genul asta.

treaba cu 'eu te-am facut, eu te omor' noi o auzeam la ordinea zilei, deja nu mai reactionam, basca ajunsesem si eu atat de violenta cu frate-miu ca ii tranteam si eu aceeasi replica, desi nu era logica. cum zicea farel, am devenit ce-am vazut. vreau sa cred c-am crescut  de la faza aia