Starea Primordiala a Individului

Vriies a scris:

Poi, poate n-am înţeles eu bine, însă dacă în starea primordială nu are loc nici măcar sufletul (sau ma rog, spiritul) cum mai poţi vorbi de o stare primordială a individului? Despre ce "individ" vorbim? Şi cum putem şti ce-i cu starea asta primordială dacă acolo nu are loc nika?

Vriies a scris:

Despre ce individ ?

Despre om.

Omul poseda aceasta stare primordiala insa ea nu are o esenta identificabila.Sufletul este inteles ca existand in om sub forma unei esente identificabile.Axceasta este o eroare caci daca sufletul este o esenta identificabila ea trebuie sa fie neschimbatoare si vesnica. Aceasta conduce la urmatoarele imposibilitati.Daca sufletul ca esenta are o existenta permanenta el nu ar putea fi compozit si nu poate crea experienta.Caci daca ar crea experienta ar trebui sa existe in sine un potential de manifestare sub forma unei esente gasibile in suflet.

Daca el este o esenta el trebuie sa fie separat de agregatele carnii , oaselor, sangelui , organelor de simt si sa nu participe in vreun fel la modalitatea de expresie a acelor agregate.

Astfel el nu poate fi cunoscut deoarece este separat de agregatele individului astfel avand o exsitenta misterioasa despre care nu putem spune mare lucru.

Daca el ca esenta este in uniune cu agregatele avem imposibilitatea ca esenta lui , cu caracterul lui separat este negat si distrus.

Saya. a scris:

Totodatä chiar si aceasta poate fii câteodatä o himerä.

Am fost acum câtiva ani intr-o mänästire budistä (nu stiu dacä asa se numeste), am avut posibilitatea de a fii acolo pentru o säptämânä si de a lua parte la traditiile si viata lor cotidianä.

Oamenii care ''locuiau'' acolo, desii erau aproape de posibilitatea, si aveau timpul de a exersa, in realizare, totusi erau si ei cäzuti in tentatii pe care si tu si eu le intâlnim in viata cotidianä.

Drumul pentru cunoasterea de sine nu-l putem prevede nici chiar noi.Singul lucru pe care il putem face este a fii decisi de a sträbate drumul.

Nu numai căzuţi în tentaţii. Asta până la urmă n-ar fi ceva neapărat rău, pentru că această "cădere în tentaţie" te duce până la urmă pe calea experienţei, a experimentării vieţii aşa cum ne este dată - singura cale de pe urma căreia poţi trage o concluzie cât de cât acceptabilă cu privire la înţelesul vieţii.

Problema este că în aceste locuri (acum, sigur, mai sunt şi excepţii) de regulă oamenii pot fi căzuţi în propria lor închipuire.

Saya. a scris:

Totodatä chiar si aceasta poate fii câteodatä o himerä.

Am fost acum câtiva ani intr-o mänästire budistä (nu stiu dacä asa se numeste), am avut posibilitatea de a fii acolo pentru o säptämânä si de a lua parte la traditiile si viata lor cotidianä.

Oamenii care ''locuiau'' acolo, desii erau aproape de posibilitatea, si aveau timpul de a exersa, in realizare, totusi erau si ei cäzuti in tentatii pe care si tu si eu le intâlnim in viata cotidianä.

Drumul pentru cunoasterea de sine nu-l putem prevede nici chiar noi.Singul lucru pe care il putem face este a fii decisi de a sträbate drumul.

Folosind cuvântul 'vinavat' se creeazä un stres inutil.

Oare ce cuvânt ar fii m-ai potrivit? ''-intr-un sine, care creeazä erorile'' (?)

Crezând in vinä doar subliniezi si hränesti 'eul.

De fapt credinta intr-un sine separat este mama tuturor rautatilor.

Caci solidificarea experientei apare in urma suprapunerii unei viziuni eronate despre manifestare asemenea exemplului in care dimineata mergand la plimbare prin padure, din cauza jocului luminilor de dimineata , ne speriem de falsa aparenta a unei crengi in iarba care se prezinta drept sarpe.Dar pe masura ce ne apropiem exista acel moment singular in care natura adevarata a acelei manifestari in iarba ne este revelata si putem astfel rasufla usurati.

Acesta este modelul dupa care functionam in lume.Suprapunem false imagini si reprezentari , nascute din obiceiuri ancestrale , peste diversitatea infinita care ne intampina la tot pasul.Astfel se creeaza senzatia de soliditate si separare a lumii , un abyss creat in mod perpetuu de ignoranta inconstienta.

Vriies a scris:

Nu numai căzuţi în tentaţii. Asta până la urmă n-ar fi ceva neapărat rău, pentru că această "cădere în tentaţie" te duce până la urmă pe calea experienţei, a experimentării vieţii aşa cum ne este dată - singura cale de pe urma căreia poţi trage o concluzie cât de cât acceptabilă cu privire la înţelesul vieţii.

Problema este că în aceste locuri (acum, sigur, mai sunt şi excepţii) de regulă oamenii pot fi căzuţi în propria lor închipuire.

nu stiu dacä este vorba de räu sau bine, dar atunci când vrei sä te 'trezesti' si actiunile tale au efectul de a te 'adormi' chiar si mai adânc, crezând cä esti treaz, este vorba de o iluzie nouä.

Cred cä oamenii pot cädea in propria lor inchipuire oriunde pe orice loc al lumii, dar crezând cä o mänästire, sau credintä de orice fel i-ti poate creea luciditatea care ne este oricum si oriunde la dispozitie, poate fii des o himerä. Sau poate creea iluzii noi.

Bineânteles, asemenea locuri pot avea si rezultate. Nimic nu este exclus.

Omul sfinteste locul, pana si pentru manastire trebuie sa ai vocatie, altfel este pentru tine un loc ca oricare altul, si esti supus greselii la fel ca orice muritor.

Jnanadakini a scris:

Despre ce individ ?

Despre om.

Omul poseda aceasta stare primordiala insa ea nu are o esenta identificabila.Sufletul este inteles ca existand in om sub forma unei esente identificabile.Axceasta este o eroare caci daca sufletul este o esenta identificabila ea trebuie sa fie neschimbatoare si vesnica. Aceasta conduce la urmatoarele imposibilitati.

Starea primordiala este fundamentul fiintei noastre si este motivul pentru care avem posibilitatea de a functiona in felul in care functionam.

Mintea care produce si creeaza are si capacitatea de a-si cunoaste caracterul sau natura.Natura ei este claritatea -capacitatea de a cunoaste direct ce se infatiseaza, capacitatea de a lumina orice i se pune in fata- dar goala de vreo esenta gasibila identificabila.Caracterul ei este aceasta indivizibilitate dintre aceste doua aparente fatete ale ei.Ele nu se afla niciodata in separare.

Stai, că tot nu înţeleg, te-ai referit la multe, dar să le luăm pe îndelete...

Păi dacă "starea primordiala a individului este neformata, nemasurata, atemporala dincolo de orice categorisire si ca atare nu este patata de existenta" (aşa cum spusăşi mai devreme) şi ulterior spui că individul este omul, atunci întrebarea revine la cum poţi vorbi de om în această stare primordială dincolo de categorisire? Până la urmă nu sunt sigur cum ai defini omul şi am impresia că alergi de la un termen la altul. Mie mi-e la fel de neclar cum putem vorbi despre un individ sau despre un om în acea stare primordială, dincolo de orice categorisire şi nepătată de existenţă.

Apoi dintr-o dată te referi la "minte". Adică trecând peste faptul că nu e clar ce înţelegi prin om şi cum poţi vorbi de acesta în acea stare primordială, nepătată de existenţă şi de nedescris în cuvinte, întrebarea e cum de "omul" a ajuns la "minte"? Consideri că omul este un fel de arhetip - sau ceva de genul - înzestrat cu minte ?

Jnanadakini a scris:

De fapt credinta intr-un sine separat este mama tuturor rautatilor.

Bun. Păi atunci de ce n-am crede într-un sine neseparat? :)

Jnanadakini a scris:

1...Orice lucru care are un inceput are o durata si apoi un sfarsit.Tot ce apare astfel apare din conlucrarea diverselor conditii care conduc la un rezultat oarecare , compus , supus destructibilitattii .

Starea primordiala nu este "nefiinta" caci atunci noi ca fiinte nu am mai putea functiona si nu am fi.

Nefiinta , neantul sunt extremele anihilationismului .Extrema opusa este cea a existentei absolute, a permanentei.

Insa starea primordiala depaseste aceste doua extreme. Depaseste si extrema permanentei deoarece in urma investigatiei nu gasim vreo esenta identificabila, neschimbabila.

2.Asa cum am spus mai sus este dincolode extrema nefiintei caci altfel noi ca fiinte nu am putea participa la lume si avea experiente...viata..etc.

3."Fiinta" nu este o categorie cu care operam aici.Deoarece intreaga manifestare este lipsita de esenta.Este vida.Dar nu cade in extrema anihilationismului caci lcururile par a exista, exista un aparent univers, aparente fiinte cu care interactionam.....etc...

4.Daca operezi in termeni de fiinta si nefiinta -cele doua extreme-niciodata nu vei putea depasi acest abyss al partialitatii si solidificarii.

Pentru a intelege aceste notiuni iti recomand o carte care este extrem de accesibila

"Ascertaining certainty about the view"-Autor, Kenpo Tsultrim Gyamtso.

Aici se expun modalitatile de depasire a credintei intr-un sine , care este singurul vinovat pentru erorile, credintele eronate care se nasc de pe urma acestei viziuni ilogice si se explica necesitate intelegerii vacuitatii fenomenale si a vacuitatii sinelui.

Imi pare rau dar comunicarea presupune definirea termenilor; Din ce inteleg eu, pentru tine cuvintul "existenta" se refera numai la caderea care duce la intrarea in temporal.

Te-am intrebat de multe ori si treci peste intrebari ;

Esential este daca natura primordiala de care vorbeste este fara de inceput , si daca nu, de unde vine.

Chiar si in gindirea unor sfinti ( care nu invatat din carti, ci din revelatie) "natura simpla" necompusa , are si "persoana" si manifestare. Toate acestea se pun in corelare cu existenta fiintiala. Pai, fiintialitatea nu poate fi pusa in afara existentei.

De unde aceasta postulare ca existenta ( prin definitie) trebuie sa acopere numai starea coruptibila a nasterii si a mortii ? Pai, nici asa nu merge ca acel "eu" fiintial nu inceteaza de a fi sau a exista. Nu poti folosi cuvinte fara sa le definesti ( daca nu corespund limbajului definit de dictionar) ;

Desigur poti asta, daca ce scrii se adreseaza numai unui grup pentru care cuvintele au alt sens decit ce se intelege in mod usual.

Acest mod "codificat" s-a mai folosit cind descoperirile date sfintilor nu puteau fi "purtate" . Dar in acest secol presupun ca limbajul nu mai trebuie codificat.

Jnanadakini a scris:

Despre ce individ ?

Despre om.

Omul poseda aceasta stare primordiala insa ea nu are o esenta identificabila.Sufletul este inteles ca existand in om sub forma unei esente identificabile.Axceasta este o eroare caci daca sufletul este o esenta identificabila ea trebuie sa fie neschimbatoare si vesnica. Aceasta conduce la urmatoarele imposibilitati.Daca sufletul ca esenta are o existenta permanenta el nu ar putea fi compozit si nu poate crea experienta.Caci daca ar crea experienta ar trebui sa existe in sine un potential de manifestare sub forma unei esente gasibile in suflet.

Daca el este o esenta el trebuie sa fie separat de agregatele carnii , oaselor, sangelui , organelor de simt si sa nu participe in vreun fel la modalitatea de expresie a acelor agregate.

Astfel el nu poate fi cunoscut deoarece este separat de agregatele individului astfel avand o exsitenta misterioasa despre care nu putem spune mare lucru.

Daca el ca esenta este in uniune cu agregatele avem imposibilitatea ca esenta lui , cu caracterul lui separat este negat si distrus.

Starea primordiala este fundamentul fiintei noastre si este motivul pentru care avem posibilitatea de a functiona in felul in care functionam.

Un gand, o pozitie interna, o reprezentare o viziune despre una sau alta apare si dispare.Are o durata in timp.Cand capacitatea interioara a mintii de a produce intelesuri, categorii, analize, reprezentari se agata de aceste manifestari se numeste ca ne aflam in timp , supsusi devenirii ,ignoranti cu privire la manifestarea caracterului direct de dincolo de analiza a fenomenlor.

Dar o minte goala de evenimente si fenomene nu salasluieste in starea primordiala.Caci orice om care doarme ar salaslui in starea primordiala , ceea ce nu e cazul.

Mintea care produce si creeaza are si capacitatea de a-si cunoaste caracterul sau natura.Natura ei este claritatea -capacitatea de a cunoaste direct ce se infatiseaza, capacitatea de a lumina orice i se pune in fata- dar goala de vreo esenta gasibila identificabila.Caracterul ei este aceasta indivizibilitate dintre aceste doua aparente fatete ale ei.Ele nu se afla niciodata in separare.

Pe langa aceasta indivizibilitate a celor doua fatete mintea noastra poseda o dimensiune energetica continua care face posibila aparitia fenomeelor mentale si externe.

Cand fenomenele apar in aceasta diemensiune energetica ele apar sub forma relfectiilor si nu sub forma obiectelor in sine.Insa mintea suprapune peste aceasta reflectie o credinta in aparenta separare a acelei reflectii de contextul dimenisunii energetice in care apare.Aceasta falsa imputatie pe care mintea o produce cu privire la reflectia in dimensiunea energetica produce separarea si dualitatea .

Cand insa mintea recunoaste, descopera, diplayul din dimensiunea energetica , isi recunoaste propria stare , propria conditie , care nu este alta decat manifestarea triuna in unicitate a lipsei de esenta combinate cu luminozitatea si eneriga ei.

Aceasta recunoastere sau descoperire a adevaratei conditii este in afara timpului caci mintea analitica este depasita.

Astfel daca ea este atemporala ea este ferita de intrarea in existenta , nepatata de limitele impuse de conditia de a exista .

Descoperirea modalitatii fiintei reveleaza unitatea dintre aparenta lume si conditia interna a fiintei sau indivizibilitatea fiintei cu displayul unitar al lumii.

De ce este unitar ?

Pnetru ca in contextul starii primordiale multiplicitatea si aparenta diversitate a fenomenleor are o esenta unica indivizibila cu esenta starii primordiale.

Aceasta indivizibilitate este starea primordiala perfecta dincolo de orice limita sau partialitate.Este intelepciunea suprema unde conceptele de karma si reancarnacere nu mai au nici un sens.Este totalitatea totalitatii combinata cu bucuria si extazul intelegerii libertatii totale a acestei stari.

Ea fiind totala , perfecta ,nu mai e nimic de facut, de adaugat , de intreprins.

Dar ea este secreta.Este secreta pentru ca este foarte aproape de noi si nu o vedem.

Vriies a scris:

Stai, că tot nu înţeleg, te-ai referit la multe, dar să le luăm pe îndelete...

Păi dacă "starea primordiala a individului este neformata, nemasurata, atemporala dincolo de orice categorisire si ca atare nu este patata de existenta" (aşa cum spusăşi mai devreme) şi ulterior spui că individul este omul, atunci întrebarea revine la cum poţi vorbi de om în această stare primordială dincolo de categorisire? Până la urmă nu sunt sigur cum ai defini omul şi am impresia că alergi de la un termen la altul. Mie mi-e la fel de neclar cum putem vorbi despre un individ sau despre un om în acea stare primordială, dincolo de orice categorisire şi nepătată de existenţă.

Apoi dintr-o dată te referi la "minte". Adică trecând peste faptul că nu e clar ce înţelegi prin om şi cum poţi vorbi de acesta în acea stare primordială, nepătată de existenţă şi de nedescris în cuvinte, întrebarea e cum de "omul" a ajuns la "minte"? Consideri că omul este un fel de arhetip - sau ceva de genul - înzestrat cu minte ?

Bun. Păi atunci de ce n-am crede într-un sine neseparat?

Vriles, imi place logica si consistenta , sper sa vedem si raspunsuri.

Vriies a scris:

Stai, că tot nu înţeleg, te-ai referit la multe, dar să le luăm pe îndelete...

Păi dacă "starea primordiala a individului este neformata, nemasurata, atemporala dincolo de orice categorisire si ca atare nu este patata de existenta" (aşa cum spusăşi mai devreme) şi ulterior spui că individul este omul, atunci întrebarea revine la cum poţi vorbi de om în această stare primordială dincolo de categorisire? Până la urmă nu sunt sigur cum ai defini omul şi am impresia că alergi de la un termen la altul. Mie mi-e la fel de neclar cum putem vorbi despre un individ sau despre un om în acea stare primordială, dincolo de orice categorisire şi nepătată de existenţă.

Apoi dintr-o dată te referi la "minte". Adică trecând peste faptul că nu e clar ce înţelegi prin om şi cum poţi vorbi de acesta în acea stare primordială, nepătată de existenţă şi de nedescris în cuvinte, întrebarea e cum de "omul" a ajuns la "minte"? Consideri că omul este un fel de arhetip - sau ceva de genul - înzestrat cu minte ?

Bun. Păi atunci de ce n-am crede într-un sine neseparat?

De la nivelul manifestarii sau al mintii duale vom vedea mereu contradictii.Vom vedea mereu deosebiri si caracteristici ale manifestarii.Omul este un produs al propriei ignorante care de fapt nu este separata de natura primordiala.

Insa de la nivelul starii primordiale intreaga noastra existenta , pe toate planurile va fi vazuta ca o extensie a starii primordiale.Momentul in care cadem si facem distinctie intre noi ca oameni cu existenta noastra limitata si startea primordiala de dincolo de timp ne situam in mintea duala care se agata de caracteristicile inexistente , fals imputate asupra displayului energetic nascut din potentialul creator al starii primordiale.

Cand vorbim despre omul limitat si natura primordiala pentru o minte care se agata de caracteristici mereu va exista o contradictie si transpunerea acelei stari de fapt-a indivizibilitatii exsitentei noastre cu starea primordiala -in realitate, creeaza probleme majore pentru mintea duala.

In conlcuzie perspectiva nu este aceea a omului limitat care uzeaza de mintea duala si se uita inspre starea primordiala ci este perspectiva statii primordiale unde nu mai exista distinctii intre om si starea primordiala cata vreme starea primordiala este tot ceea ce este si intreaga manifestare este o extensie a acesteia.

Mintea duala este cea care trebuie despasita pentru ca ea ne tine prizonieri in dualitate si in timp.

De ce n-am crede intr-un sine neseparat ?

Pentru ca asa cum am explicat mai sus un sine neseparat incalca regulile manifestarii si este ilogic.

Un sine trebuie sa fie identificabil oricand si in orice conditii.Existenta lui presupune o esenta.Insa o esenta este vesnica si fixa.Daca ea este eterna si fixa ea nu poate trai in uniune cu altceva deoarece caracterul ei de esenta este in acest caz demolat si inlaturat.

Vriles, imi place logica si consistenta , sper sa vedem si raspunsuri.

In primul rand nu ma poti suspecta de inconsistenta si logica cata vreme problema este la tine, cauza fiind o insuficienta stapanire a termenilor si notiunilor cu care operam.

Imi pare rau dar comunicarea presupune definirea termenilor; Din ce inteleg eu, pentru tine cuvintul "existenta" se refera numai la caderea care duce la intrarea in temporal.

De unde aceasta postulare ca existenta ( prin definitie) trebuie sa acopere numai starea coruptibila a nasterii si a mortii ? Pai, nici asa nu merge ca acel "eu" fiintial nu inceteaza de a fi sau a exista. Nu poti folosi cuvinte fara sa le definesti ( daca nu corespund limbajului definit de dictionar) ;

Intregul spectru existential se desfasoara in timp.El poate sa se petreaca la diverse niveluri -grosiere sau subtile-dar tot existente se numesste ca sunt.

Am explicat si mai inainte ca ceea ce intra in timp are si o durata si un sfarsit.Deoarece acel "existent" este compus , are parti si acele parti au partile lor ...s.a.m.d...Aceastsa natura compozita nu poate subzista in timp datorita lispei de esenta al aceslui "existent".Daca acel "existent" ar avea o esenta el s-ar numi ca este etern, fix si neschimbator.Am avea situatia in care intreaga manifestare ar fi fixa, viata nu ar fi posibila...etc.

"Eu-l fiintial" nu poate rezista scrutinitatii unei analize directe.Nu vei gasi nici un "eu fiintial" acolo.

Te-am intrebat de multe ori si treci peste intrebari ;

Am raspuns la majoritatea intrebarilor insa tu se pare ca nu ai reusit sa identifici ca eu de fapt iti raspund.Aceasta probabil din faptul ca nu esti familiarizat cu nuantele si subtilitatile acestui tip de discurs.

Esential este daca natura primordiala de care vorbeste este fara de inceput , si daca nu, de unde vine.

Nu are un inceput.Daca ar avea ar fi temporala.

Chiar si in gindirea unor sfinti ( care nu invatat din carti, ci din revelatie) "natura simpla" necompusa , are si "persoana" si manifestare. Toate acestea se pun in corelare cu existenta fiintiala. Pai, fiintialitatea nu poate fi pusa in afara existentei.

Repet.O esenta este prin definitie eterna si fixa.Daca ea este astfel ea nu poate iesi din sine si sa participe intr-un proces.

Daca ea iese din sine asta presupune ca exista o alta esenta in sinea ei sub forma de potential care ar putea da nastere unui alt existent.

Ma acuzi ca nu-ti raspund la intreabari.SI asta am explicat-o mai sus.

Ceva este inconsistent; pai daca noi am fost in aceasta "natura priomrdiala" si stare primordiala ( pe care eu o inteleg, dar nu asa cum o descrii)

si despre care scrii ca este totala , pefecta si nu mai este nimic de facut, atunci cum se face ca noi am cazut de la aceasta stare perfecta ?

Si daca vom reveni in aceasta stare "perfecta" ce ne poate impiedica sa nu cadem din nou ?

Problema este ca tu nu intelegi natura primordiala asa cum o descriu eu.Tu folosesti modelul originar crestin conform caruia tu crezi ca starea primordiala a fost peirduta .

Conform abordarii de care vorbesc eu starea primordiala este dintotdeuna aici .Ea trebuie recunoscuta si descoperita in noi insine.Odata ce este descoperita nu inseamna ca nu vom mai cedea in conceptualitate deoarece e nevoie a o stabiliza si a ne odihni in ea cat mai mult cu putinta.Cu cat practicam astfel cu atat putem sa o extindem la toate activitatile care le indeplinim.

Exista o explicatie destul de complexa a modului in care, la inceput , existand doar starea primordiala, capacitatea de cunoastere inerenta starii nu si-ar recunoscut propriul display ceea ce a condus la un moment de solidificare caruia i-a urmat caderea in ignoranta iar existenta a inceput.

Dar acest proces este prea complex si nu stiu daca , deocamdata are rost sa intru in detalii.

Jnanadakini a scris:

Jnanadakini, ceea ce scrii este foarte clar pentru mine, si pot spune chiar simplu deoarece asa privesc si eu ceea ce descrii tu.

Intrebarea mea este acum: In momentul in care-ti devine totul clar, si intelegi cä acest fel de a privii lucrurile nu poate fii inteles de cei care au alt fel de a privii, nu devine un fel de luptä atunci când incerci sä-i convingi de 'felul täu de a privii' ?

Continutul a ceea ce zici tu sunt total de acord cu tine, dar unde este momentul in care descrierea devine 'incrâncenare si ego-actiune'?

In câteva replici am avut impresia cä nu m-ai era vorba de descriere ci de orgolii atinse.

Cum privesti tu aceasta? Poti spune ceva de momentele in care te simti atins atunci când cineva nu te intelege, si chiar mai important atunci când celälalt zice cä lipsa de claritate este a ta când de fapt poate este invers.

Cum exersezi cu aceste momente?

Saya. a scris:

Jnanadakini, ceea ce scrii este foarte clar pentru mine, si pot spune chiar simplu deoarece asa privesc si eu ceea ce descrii tu.

Intrebarea mea este acum: In momentul in care-ti devine totul clar, si intelegi cä acest fel de a privii lucrurile nu poate fii inteles de cei care au alt fel de a privii, nu devine un fel de luptä atunci când incerci sä-i convingi de 'felul täu de a privii' ?

Continutul a ceea ce zici tu sunt total de acord cu tine, dar unde este momentul in care descrierea devine 'incrâncenare si ego-actiune'?

In câteva replici am avut impresia cä nu m-ai era vorba de descriere ci de orgolii atinse.

Cum privesti tu aceasta? Poti spune ceva de momentele in care te simti atins atunci când cineva nu te intelege, si chiar mai important atunci când celälalt zice cä lipsa de claritate este a ta când de fapt poate este invers.

Cum exersezi cu aceste momente?

Am orgoliul meu si imi place sa fiu corect.Dar aceasta corectitudine incerc sa o aliniez cu expunerile din scripturi si cu minima mea experienta.

Dar o dezbatere se poarta astfel.Ii arati omullui ca punctul lui de vedere este eronat sau partial si apoi aduci argumente pentru a-ti sprijini pozitia.

In traditia acestor dezbateri de multe ori spiritele se incing si sar scantei.Asa este intodeauna intre eruditi.Intre practicieni puri care nu doresc sa dobandeasca o cunoastere scripturisitca nu se nasc astfel de dezbateri pentru ca ei nu trebuie sa demonstreze nimanui ca o pozitie conceptuala este mai buna decat alta.

Si bineinteles ca am luptele mele cu diversele circumstante insa incerc pe cat posibil sa urmez instructiunile pe care le-am primit.Ceea ce nu este intotdeauna tocmai usor.Dar ideea importanta este ca merg inainte.

In aceasta abordare exista si o parte practica , care este vasta, dar de care nu pot vorbi aici caci este un forum public.

Tehnologia de recunoastere si descoperire a starii primordiale nu poate fi dsicutata decat cu cei care sunt suficienti de pregatiti si au o cunoastere a principiilor starii primordiale .Ei trebui deasemenea sa fi primit instructiunile necesare de la un ghid, maestru atutentica care a stabilizat propria natura si poseda cunoastere despre aceasta.