Marinel a scris:
Logica studiaza gândirea, dar din punct de vedere practic, a corectitudinii argumentării. De aici derivă regulile logicii, şi îi dau un caracter obiectiv.
Timpul este o dimensiune spaţială, şi are un caracter cpntinuu. Nu îl poţi compara, nu îi poţi acorda atributele unui obict, ci, eventual, îl poţi compara cu spaţiul. Eu mă găsesc acum, într-un anumit loc, apoi mă deplasez în alt loc. Dar asta nu înseamnă că alte locuri nu există, că spaţiul ar fi o iluzie.
Corectitudinea gandirii poate fi un element de studiu, dar corectitudinea gandirii, este si o traire, fiecare traieste zi de zi, de foarte multe ori sentimentul (emotia) corectitudinii sau incorectitudinii gandirii sale sau a altora (rezultata din vorbele si faptele lor).
Pe ce se bazeaza sentimentul de corectitudine a gandirii?
Pe normele de apreciere a corectitudinii in contextul cunostintelor cu care rezonam, altfel spus corectitudinea gandirii, normele si sentimentul de corectitudine sunt date de fapt de convingerile noastre.
Timpul nu e o dimensiune spatiala decat eventual prin analogie asa cum rezulta din cea de a doua fraza a paragrafului.
Eu nu neg posibilitatea existentei timpului si spatiului, reamintesc doar posibilitatea ca existenta lor sa nu fie o necesitate absoluta, deoarce exista o tendinta de extremism, de absolutism materialist, la fel de daunatoare omului ca si cel religios, spiritual, politic, ...
Trairea de catre om numai si numai a prezentului, nu tine insa de conceptele ce reliefeaza lipsa necesitatii temporaltatii sau spatialitatii, e un fapt real de care din lipsa aprofundarii, oamenii nu isi dau seama; omul nu traieste altceva dacat prezentul (zis) psihologic, indiferent daca locurile prin care trece exista sau nu si intr-o realitate martor.
E ca si cand am avea parte de realitate avand acces la ea numai printr-o lupa; desi realitatea exista peste tot pe unde deplasezi lentila prin care o constati, tu doar prezentul realitatii unde se afla lentila il observi (si ma refer desigr, la observatorul ce est, tu capacitor psihic de trait realitate).
Marinel a scris:
Ştiinţa nu caută adevărul absolut, ci soluţia cea mai bună într-un anumit context.
Ştiinţa, Religia şi Filosofia sunt instrumente ale cunoaşterii.
Îmi aduci aminte de Nechita.
"Timpul nu există. Există doar mişcare, o succesiune de evenimente, etc.
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, simplu: TIMP"
Stiinta nu cauta adevarul absolut, dar catre asta se duce pe masura ce contextul dat de capacitatea umana de a intelege fenomelogia realitatii se dezvolta.
Si stiinta nu e un instrument al cunoasterii?
Ai dreptate, artistului ii e permis.
Realitatea ar fi statica fara dimensiunea temporala, toata dinamicitatea ei e permisa de temporalitate, dar este doar o conventie careia din comoditate si aparenta evidenta ii oferim probabilitate extrem de mare.
Stiinta (sistemul prin oameni) se vrea corecta in gandire, pe deoparte, dar pe de alta impune un totalitarism la fel ca si religia in privinta a ceea ce nu poate inca explica, mai exact principiul parcimoniei si omerta vizavi de sursa singularitatii ce a devenit existenta la care se raporteaza stiinta.
Asa cum acel gen de singularitate stiintifica e de necuprins inca de catre intelegerea umana, tot asa e posibil ca un alt gen de singularitate sa produca realitatea, una care sa existe doar pentru un moment etalon de ralitate.
O singularitate a carei existenta sa ne cuprinda pe noi si intreaga realitate, pentru un singur moment etalon, dupa care sa dispara de unde a aparut; la fiecare aparitie produce un alt moment etalon de existenta si tot asa, ca un film proiectat la cinema, ale carui cadre sunt aparitiile si disparitiile singularitatii.
De unde senzatia de miscare?
De la rulaj.
De unde senzatia de temporalitate?
Din senzatia amintirilor detinuta in fiecare cadru-singularitate.
Ce legatura are cu religia?
Constatarea faibilitatii stiintei, ca a tuturor convingerilor umane.