Lobotomia

Lobotomia

Detalii

CategoriiSanatate
TaguriMedicina
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari4687

Voteaza & Distribuie

Descriere



lobotomia


lobotomia



Lobotomia a fost practicata pentru prima data acum 75 de ani, intr-un spital din Lisabona, fiind o procedura neurochirurgicala, cunoscuta si sub numele de leucotomie (de la grecescul leukos – alb, clar, si tomie), constand in taierea legaturilor dintre cortexul prefrontal si partea anterioara a lobilor frontali ai creierului.



Pentru aceasta procedura, laudata in anii ’30 drept o „cura miraculoasa", premiul Nobel pentru Medicina a fost acordat, in 1949, lui Antonio Egas Munoz, medic portughez, pentru „descoperirea valorii terapeutice ale leucotomiei in anumite cazuri de psihoza".


Astazi, lobotomia este privita drept o barbarie medicala, care a nenorocit zeci de mii de oameni. Folosirea sa intensa, chiar si in cazuri nejustificate, intre anii ’40 – ’50, a dus la practicarea lobotomiei in peste 20 000 de cazuri in 1951, in SUA. Declinul procedurii atat de laudate in literatura medicala a vremii a fost gradat, nu abrupt.


In strafundurile arhivelor medicale londoneze, asa numita Wellcome Collection, se afla o cutiuta din carton, avand in interior doua instrumente medicale. Sunt niste unelte simple, fiecare fiind, de fapt, un ac de otel de opt centimetri lungime, cu maner de lemn. Sunt instrumente pentru practicarea lobotomiei. Aparitia neurolepticelor, oferite de industria medicamentelor, le-a transformat in piese de muzeu. Acum 75 de ani, instrumentele, nu cu mult diferite de cele din Wellcome Collection (noroc ca apar doi de „l" in primul cuvant, altfel numele arhivei ar suna ca o invitatie de genul „Welcome to the Machine"), reprezentau varful de lance in neurochirurgie si in stiinta psihiatriei.


A fost un progres extraordinar fata de instrumentarul sinistru cu care se operau trepanatiile de pana atunci, cand bolnavului – sau chiar unei persoane care-i intriga pe cei din jur cu timiditatea sa, ori cu unele rabufniri furioase – i se faceau gauri in craniu pentru slabirea „presiunii cerebrale", pentru „scoaterea duhului rau". Ideea din spatele lobotomiei nu pare sa fie cu mult diferita de cea adoptata de medicina ultimilor 2000 de ani. Doctorul Munoz credea ca pacientii cu comportament obsesiv sunt victimele unor circuite neurologice „incremenite" in creier. In 1935 a fost sigur ca gasise solutia.



„Am decis sa tai fibrele conectoare ale neuronilor activi",



scria el in teza explicativa a lobotomiei. Tehnica sa a fost adoptata si adaptata de altii, insa ideea de baza ramanea neschimbata: neurochirugii faceau doua gauri in craniu, fie pe laturi, fie pe crestet, in partea frontala, si infigeau in creier un instrument ascutit, dintr-o parte in alta, taind legatura dintre lobii frontali si restul masei cerebrale.


Moniz relata ca in urma lobotomiei (leucotomiei) se inregistrau „imbunatatiri extraordinare" in starea pacientilor sai. Procedura a fost imediat adoptata, cu cel mai mare entuziasm, de catre medicii americani, iar dintre acestia, Walter Freeman a devenit un adevarat apostol al lobotomiei, raspandind-o pe tot cuprinsul Statelor Unite, n 1936, si chiar mai departe.


In Marea Britanie, procedura a fost adoptata in anii ’40, fiind socotita un tratament miraculos si ajungandu-se la mai multe lobotomii decat in SUA. In pofida opozitiei unor medici, care nu credeau in eficienta ei, lobotomia a devenit principalul instrument de tratament psihiatric in acei ani. De „binefacerile" ei au beneficiat o multime de bolnavi, incepand de la schizofrenici si terminand cu suferinzii de depresie, sau comportament compulsiv.


Alternativa la lobotomie era mult mai sinistra: incarcerarea, pe viata uneori, in celulele capitonate ale spitalelor de boli mintale. Marturii din epoca de glorie a lobotomiei arata ca procedura era una rapida, care nu dura mai mult de cinci minute. Pe la finele anilor ’50, procedura a cazut in dizgratie, partial si din cauza lipsei de rezultate benefice, dupa intrarea in arena a noilor medicamente neuroleptice eficiente. La 75 de ani de la prima lobotomie, majoritatea psihiatrilor sunt de acord ca pacientii au devenit niste epave sociale, fiinte umane mutilate pe viata, chiar daca lobotomia ii facea sa se comporte, in aparenta, normal si chiar sa multumeasca medicului pentru tratament.