Contact
Facebook
Twitter
RSS
Scris 20 June 2009 - 10:20 PM
de Ioana Plăviţu
Undeva în apropiere de Cercul polar, între Marea Groenlandei şi Atlanticul de Nord, pe o insulă clădită din joaca focului şi a apei, a vulcanilor şi a gheizerelor, oamenii trăiesc şi astăzi în bună vecinătate cu elfii, cu zânele şi cu îngerii. Ceea ce vă spun nu este o poveste, ci se petrece într-o ţară europeană marcată în orice atlas geografic: Islanda.
Când am ajuns la Festivalul de Film Transilvania şi am intrat în sala unde urma să ruleze “Ancheta asupra lumii invizibile”, mi-am făcut un rezumat al informaţiilor pe care le deţineam despre Islanda. Vulcani, gheizere, capitala Reykjavik şi cântăreaţa de muzică pop Bjork, cea care a luat premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes în 2000- cam asta a fost tot ce am găsit în “arhivă”. Filmul documentar al lui Jean Michel Roux are însă darul de a deschide poarta către sufletul poporului islandez, căruia i-am descoperit puritatea şi o rară frumuseţe. De aceea, mi-am dorit să ştiu mai multe despre el şi despre ţinutul fabulos pe care îl locuieşte.
Situat la îmbinarea plăcilor tectonice eurpeană şi americană, teritoriul acestei ţări este adeseori remodelat de cutremure şi de erupţii vulcanice. Istoria sa a început la sfârşitul secolului al IX- lea, când fermierii norvegieni şi vikingii i-au populat ţinuturile sălbatice, aducând şi celţi din Irlanda. În anul 930 ei au format prima adunare democratică din Europa, Althing (Parlamentul Irlandez). Cei 283.000 de locuitori ai Islandei vorbesc şi astăzi aproape la fel ca strămoşii lor: vechea limbă scandinavă.
Tot lor le aparţine recordul de a fi ales prima femeie preşedinte, Vigdis Finnbogadottir, care a condus ţara din 1980 până în 1996.
Oricât ar părea de ciudat, Islanda nu are o reţea de cale ferată; transportul se face cu maşini, avioane sau nave. Islandezii se pot însă mândri cu un nivel de alfabetizare al populaţiei de 100% (99,9% dacă e să fim riguroşi...), cu un nivel de sărăcie al populaţiei de 0%, dar şi cu extinderea tehnologiilor moderne în toate domeniile.
Deşi toate aceste lucruri deja spun despre ei că sunt „altfel”, totuşi ceea ce îi deosebeşte, la modul emblematic, de alte naţii, este credinţa lor în existenţa fiinţelor supranaturale, pe care le numesc „poporul ascuns”.
Un oraş în mai multe dimensiuni
Conform sondajelor, 10% dintre islandezi sunt convinşi că îşi împart insula cu elfii, alţi 10% neagă această idee, în vreme ce majoritatea de 80% consideră că existenţa fiinţelor invizibile este o posibilitate demnă de luat în seamă. Hafnarfjordur, un mic port aflat în apropiere de capitala Reykjavik, pare a fi locul în care oamenii convieţuiesc în cea mai deplină armonie cu aceste fiinţe subtile.
Ei au contactat-o pe Erla Stefansdottir, profesoară de pian şi clarvăzătoare, pentru a le desena o hartă mai specială. Astfel, una dintre atracţiile turistice ale micului port islandez este o plimbare pe la „căsuţele elfilor”. Primarul din Hafnarfjordur, Magnus Gunnarsson, s-a arătat mândru de documentul ce atestă lumea invizibilă din oraşul pe care îl conduce. Foarte încântat de simpaticii lor vecini, el a declarat că „în felul acesta, şi turiştii vor putea descoperi că în oraşul nostru, alături de locuitorii obişnuiţi, trăiesc şi fiinţe supranaturale”.
Întrebată cum este posibil ca în acelaşi spaţiu să convieţuiască oameni şi elfi, clarvăzătoarea Erla a explicat că lumea are mai multe dimensiuni. De exemplu, spune ea, „într-o pădure montană pot trăi tot feluri de creaturi: elfi, gnomi, pitici, zâne. Ele nu sunt observate de oameni deoarece au o frecvenţă de vibraţie diferită de a noastră, care corespunde planurilor eteric sau, uneori, astral. Este posibil chiar ca aceste fiinţe, cel mai adesea inaccesibile vederii umane obişnuite, să nu se perceapă unele pe altele, tot din cauza nivelelor lor de vibraţie diferite.”
Dar Erla a văzut elfi încă de când era copil şi atunci era convinsă că acesta este un lucru obişnuit. „Până la 6-7 ani, copiii văd mai multe decât adulţii. Cred că foarte mulţi dintre ei au tovarăşi de joacă invizibili, dar nu realizează că sunt elfi.”
O fetiţă de 9 ani, Audur Gudmundsdottir, povesteşte cu convingere cum se joacă ea cu elfii, care au cam jumătate din înălţimea ei.Într-o zi a căzut când se zbenguia pe afară, iar o femeie-elfă i-a deschis uşa casei ei, aflată într-o piatră mai mare, şi i-a dat să mănânce o prăjitură în formă spiralată şi să bea un suc de banane mai deosebit. Audur îşi descrie cu însufleţire prietenii despre care spune că sunt foarte discreţi, ies doar noaptea şi niciodată în timpul zilei. Mama ei, căreia fetiţa i-a adus ca dovadă o cheie de la căsuţa elfilor, un mic obiect metalic cu crestături, nu exclude posibilitatea ca povestirile micuţei să fie adevărate. Şi mărturii ca acestea poţi întâlni la tot pasul în Islanda.
Oficialităţile le protejează locuinţele
În ultimii ani inginerii constructori au fost de mai multe ori nevoiţi să refacă planurile autostrăzilor numai pentru a ocoli locuinţele elfilor. De asemeni, edilii primului mall au avut grijă să monteze cablurile electrice şi alte instalaţii subterane cât mai departe de presupusele sălaşuri ale gnomilor şi feelor. Cuplurile care plănuiesc să-şi ridice o casă apelează şi ele la persoane cu percepţii extrasenzoriale, pentru a se asigura că locul nu este deja ocupat... În Islanda aceste precauţii nu sunt privite ca excentricităţi, ci ca simple precauţii.
„Alături de noi trăiesc nenumărate creaturi nevăzute, care folosesc ca porţi de trecere în lumea lor eterică pietre şi stânci mai mari din lumea noastră fizică”, spune Brynjolfur Snorrason, fermierul clarvăzător specializat în indicarea zonelor locuite de „poporul ascuns”( huldu folk). El este adeseori consultat de antreprenorii de construcţii care nu vor să intre în conflict cu micuţii lor vecini supranaturali.
„Poate este o ţară mai deosebită”, spune Arni Bjornsson, şeful departamentului de studii etnologice de la Muzeul Naţional al Islandei. „Chiar şi cei mai sceptici ingineri, care susţin că nu cred în superstiţii, preferă să ocolească movilele şi pietrele despre care clarvăzătorii spun că sunt locuite de elfi, decât să le distrugă şi să rişte astfel să-i supere pe cei nevăzuţi.”
La începutul anului 1999, de pildă, Agenţia pentru construcţia drumurilor din Islanda a trebuit să modifice proiectul iniţial al unei noi şosele ce pornea de la Reykjavik, după ce a avut loc un protest al locuitorilor zonei, pentru că traseul ar fi deranjat locuinţa unor elfi de sub o stâncă.
„Câtă vreme oamenii sunt convinşi de realitatea lumilor subtile şi a elfilor, noi căutăm să respectăm credinţele tuturor”, a spus Viktor Ingolfsson, un oficial de la Administraţia drumurilor publice. „Dacă aceasta presupune să ocolim o piatră a elfilor, ne acomodăm la această cerinţă.”
Constructorii de drumuri ţin cont de aceste indicaţii ale clarvăzătorilor şi datorită faptului că s-au convins de mai multe ori de efectele nefaste pe care le are încălcarea lor. Sunt binecunoscute cazurile de defectare a maşinilor şi echipamentelor de construcţii sau de îmbolnăvire subită a celor care au mutat în mod brutal pietre ale elfilor.
„Pentru cei mai mulţi oameni, poporul ascuns este plin de blândeţe”, explică Magnus Skarphedinsson, profesor la Şcoala de Studii Elfice şi expert în Elfi. „ Dar dacă sunt agresaţi, este posibil să se petreacă lucruri mai puţin plăcute. Fie că proiectul va costa foarte mult, fie că unii muncitori se îmbolnăvesc. Aşa că nu e recomandat să-i superi pe elfi.”
Au susţinere la nivel prezidenţial
Fosta preşedintă a Islandei (în perioada 1980- 1996), Vigdis Finnbogadottir, nu exclude nici ea prezenţa fiinţelor subtile pe harta invizibilă a ţării sale. Cu multă diplomaţie, ea aduce un argument imbatabil: „ Nu am văzut elfi şi nici fiinţe invizibile. Nu am întâlnit încă o fantomă, deşi am auzit adesea vorbindu-se despre ele. Acest gen de credinţă nu mai există în Franţa sau în Spania, pentru că acestea sunt ţări catolice. Catolicismul este atât de puternic, încât nu mai lasă loc pentru alte credinţe. În Evul Mediu, islandezii au adaptat catolicismul pentru a se potrivi cu moştenirea lor păgână şi au continuat să spună poveşti despre fiinţe supranaturale, elfi şi fantome. Existenţa elfilor, a fantomelor, a extratereştrilor şi a vieţii de după moarte nu a fost niciodată dovedită. Este la fel ca şi în cazul lui Dumnezeu. Nimeni nu a dovedit că El există, dar nici contrariul.”
Actualul preşedinte al Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, are şi el o explicaţie a prezenţei poporului ascuns: puternicul sentiment al singurătăţii şi al izolării, caracteristic islandezilor. „Islandezii au fost întotdeauna puţini la număr, de aceea în timpurile străvechi ei şi-au dublat numărul cu personaje invizibile din legendele cu elfi şi zâne”, a afirmat el într-un interviu acordat la reşedinţa prezidenţială de la Bessastadir.
Paranormalul e la el acasă
În fiecare ţară există mediumi, clarvăzători şi susţinători ai fenomenelor paranormale, precum şi publicaţii de profil, instituţii care studiază ştiinţific aceste domenii. Islanda este însă ţara în care paranormalul şi invizibilul se află la ele acasă. Foarte multe persoane văd şi comunică fără nici o greutate cu elfi, cu îngeri sau cu fantome ale persoanelor decedate.
Clarvăzătoarea Erla Stefansdottir explică esenţa acestui fenomen: „Oamenii consideră că e absolut firesc să călătorească dintr-o ţară în alta şi să cunoască alte popoare. Dar li se pare ciudat să exploreze dimensiunile subtile şi diferitele planuri pe care existăm ca fiinţe. Structura noastră seamănă cu cea a cepei, este stratificată. Învelişurile devin tot mai subţiri pe măsură ce te apropii de nucleu. Iar omul devine din ce în ce mai frumos, cu cât îl cunoşti mai în profunzime.
Întâi vedem corpul fizic şi aura sa, culorile emoţiilor şi atitudinea socială. Aceste straturi formează personalitatea, în spatele căreia se ascunde sufletul. Iar dincolo de suflet se află cea mai intimă structură a omului, Sinele, „izvorul memoriei”. Acesta este nucleul fiinţei umane, acea părticică din Soarele Divin.
Dacă toate aceste elemente sunt conectate, noi atingem perfecţiunea şi devenim una cu Dumnezeu. Devenim mai luminoşi decât cea mai strălucitoare lumină electrică.”
Cine sunt elfii?
Creaturi fantastice din mitologia germană, elfii au supravieţuit în folclorul nord-european. Se consideră că la origine erau o rasă de zei ai naturii şi ai fertilităţii. Sunt înfăţişaţi ca femei şi bărbaţi tineri, de înălţime mică, foarte frumoşi. Sălăşluiesc în păduri, în alte locuri din natură, sub pământ, în izvoare sau pârâuri. Ei trăiesc mai mult în comparaţie cu oamenii, nu îmbătrânesc niciodată şi a uputeri magice.
În mitologia scandinavă sunt cunoscuţi elfii luminoşi care trăiesc în al treilea cer, cei întunecaţi şi elfii negri. Aceştia din urmă sunt fierari pricepuţi, iar în mitologia germană sunt confundaţi cu piticii. Un exemplu de astfel de elfi cunoscători ai artei transmutării şi a prelucrării metalelor sunt nibelungii.
Elfii din mitologia scandinavă au supravieţuit în special în varianta unor femei strălucitor de frumoase, care vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că pot fi văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile feelor lasă în iarbă urme circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Dacă un om priveşte dansul lor, timpul se comprimă atât de mult încât anii devin ore. Acest fenomen se reflectă şi în lucrarea „Stăpânul inelelor” a lui Tolkien, atunci când personajele plecate în căutarea inelului ajung în Regatul Elfilor, Lothlorien, şi constată că acolo timpul se scurge mult mai încet decât în lumea fizică. De altfel, personajele elfi ale lui Tolkien sunt inspirate din mitologia scandinavă şi celtică.
Mărturii
Brynjolfur Snorrason (fermier şi vindecător)
„ Când eram copil, obişnuiam să mă joc cu elfii şi cu ...spiritele celor trecuţi Dincolo. Eram diferit de cei de vârsta mea, aşa că nu prea vorbeam despre asta. Şi copiii mei se simt grozav împreună cu fiinţele invizibile.Unul dintre ei se joacă mereu cu frăţiorul lui geamăn care a murit. Îi pot vedea clar pe amândoi. Toţi cei şase copii ai mei sunt clarvăzători. Legat de asta cred că atitudinea părinţilor este decisivă: dacă le spui copiilor că nu există clarviziune, această aptitudine nu se va mai dezvolta. Mi se întâmplă uneori să confund lumea aceasta cu cealaltă. Aşa că, pentru orice eventualitate, ca oamenii să nu creadă că sunt nebun, soţia mea îmi interzice să vorbesc în public cu entităţile invizibile. Unele dintre ele arată ca oamenii, altele sunt doar forme colorate.”
Joga Johannsdottir (maseuză)
„ Aveam 11 ani pe atunci, mă aflam pe deal, când am văzut o femeie dispărând într-o piatră. Era normal proporţionată, dar nu mai înaltă decât un copil de 6 ani. N-am încercat niciodată să conving pe nimeni că ceea ce am văzut este real.”
Gudrun G. Bergmann (scriitoare şi ghid turistic)
„Potrivit mediumilor, una dintre aceste două pietre reprezintă o biserică a fiinţelor nevăzute, iar cealaltă este o bibliotecă. Aici locuiesc creaturi străvechi. Vara trecută meditam în faţa stâncii- bibliotecă. Am văzut o fiinţă de-o şchioapă ieşind din piatră. Arăta ca personajul Yoda din războiul stelelor, cu un cap mare, care este simbolul înţelepciunii. El este păstrătorul cunoaşterii din piatră. Secretul Islandei se află în natură, o imensă carte pe care trebuie s-o descifrăm.
yogaesoteric
articol preluat din Revista Misterelor
Poveste cu zâne
de Lidia Teodorescu
Pe site-ul yogaesoteric v-am mai prezentat articole despre spiritele naturii şi interacţiunea acestora cu oamenii, în special cu copiii. Fără îndoială că scepticismul omului robotizat al zilelor noastre se poate revolta împotriva acestor „poveşti pentru copii”. Exact aşa s-a petrecut şi cu fetiţele din relatarea ce urmează. O lume întreagă s-a împărţit, la vremea respectivă, în tabere pro sau contra existenţei zânelor. Ne putem îndoi când cei mici povestesc joaca lor cu piticuţi sau zâne, însă ce să mai spunem când acestea au fost fotografiate…?
Toţi copiii cred în zâne şi asta, poate, pentru că ei le văd într-adevăr… Dar atunci când le şi fotografiază, controversa şi dilema devin internaţionale. Două micuţe englezoaice au stârnit o asemenea controversă la sfârşitul Primului Război Mondial. O adevărată poveste cu zâne!
“Îţi trimit o fotografie cu zâne”
Cu câteva zile înaintea sfârşitului primei conflagraţii mondiale, Frances Griffitte, o micuţă englezoaică de 11 ani îi scrie prietenei ei Johana, care trăia în Africa de Sud, o scrisoare: „Dragă Jo, sper că eşti bine. Ţi-am mai scris o scrisoare cu câtva timp în urmă care probabil că s-a rătăcit, căci nu am primit nici un răspuns de la tine. Eu învăţ acum la şcoală franceza, geometria, algebra şi iau şi lecţii de gospodărie. Săptămâna trecută, tata a venit acasă. Fusese plecat pentru două luni în Franţa. Aici toată lumea spune că războiul se va sfârşi curând şi atunci vom atârna un drapel la fereastra camerei noastre. Îţi trimit două fotografii ale mele. Prima mi-a făcut-o unchiul Arthur: sunt în costum de baie, în curtea din spatele casei. Cealaltă a făcut-o Elsie: acolo sunt cu nişte zâne pe malul unui râu. Rosebud este la fel de grasă, dar i-am făcut haine noi. Ce mai fac Teddy şi Dolly?”
Ar fi fost o scrisoare banală, trimisă de o şcolăriţă prietenei ei, dacă nu ar fi fost referirea aceea ciudată la zânele din fotografie. Aşa cum au recunoscut mai târziu cele două fetiţe, pentru ele nu era ceva surprinzător să vadă şi să fotografieze zâne; zânele făceau parte din viaţa lor de copii petrecută în acel sătuc din Yorkshire. Pe spatele fotografiei Frances a scris: „Zânele de la râu sunt prietenele noastre, adică ale lui Elsie şi ale mele. Ceea ce mi se pare de neînţeles este că atât cât am stat în Africa de Sud nu am văzut nici una, poate este prea cald pentru ele acolo…”
Istoria unei fotografii celebre
Istoria acestei fotografii este bine cunoscută; ea a făcut să curgă multă cerneală în vremea aceea. Într-o după-amiază de iulie a anului 1918, Elsie şi sora ei Frances au împrumutat aparatul de fotografiat al tatălui lor. Doreau să facă fotografii pentru a le trimite verişoarelor lor. Ziua s-a sfârşit aproape fără incidente, mai puţin imprudenţa lui Frances, care a căzut în râu şi şi-a udat hainele. Seara, domnul Arthur Wright, tatăl celor două fetiţe, a developat filmul. A fost surprins să constate că pe clişeu apăreau nişte forme albe ce păreau destul de stranii. Elsie spunea că sunt zâne, însă domnul Wright nu a luat-o în seamă.
În luna august a aceluiaşi an este rândul lui Frances să-i facă surorii ei o fotografie pe malul lacului. Şi din nou tatăl copiilor descoperă pe clişeu formele albe ale unor spiriduşi. Convins că fetiţele vor să-i joace feste, domnul Wright le interzice să mai folosească aparatul. Şi totuşi, Arthur Wright şi soţia lui, Polly, sunt intrigaţi de aceste întâmplări; ei caută în camera fetiţelor şi pe malul râului să găsească urme ale înscenărilor copiilor. Dar nu găsesc nimic. Elsie şi Frances susţin în continuare că au văzut zânele pe care le-au fotografiat. Ce ar putea fi mai normal pentru un copil decât o zână?
Oamenii mari se entuziasmează
Apoi, după un timp, familia începe să arate fotografiile şi prietenilor. Toată lumea se entuziasmează şi… uită repede întâmplarea. Vara următoare, Polly Wright asistă la o reuniune a Societăţii de Teozofie din Bradford, care aborda teme precum ocultismul şi diversele tipuri de ectoplasmă. În seara aceea, tema discuţiilor era „Viaţa zânelor”. În cursul reuniunii, Polly Wright povesteşte câtorva persoane că fiicele ei au reuşit să fotografieze curioasele creaturi. Vestea se răspândeşte. La Congresul Teozofilor, care are loc la puţin timp după aceea, fotografiile cu pricina circulau printre membrii acestei societăţi ezoterice.
Edward Gardner, cel mai cunoscut reprezentant al Societăţii Teozofice, le dă presei spre a fi publicate şi în acelaşi timp cere unui expert fotograf să realizeze negative ale originalului, „mai clare şi mai curate”. De aici începe cu adevărat „Povestea zânelor de la Bradford”. În Anglia, care tocmai traversase un război mondial, toată lumea polemiza acum pe marginea unei fotografii cu zâne. Era uluitor!
Trucaj sau imagini autentice?
În acelaşi timp, Sir Arthur Conan Doyle, „părintele” lui Sherlock Holmes, pregătea la rândul său un articol despre zâne care urma să apară în „Strand Magazine”. Scriitorul era pasionat în mod deosebit de spiritism şi fenomene paranormale. Când a auzit vorbindu-se de aceste fotografii a căutat să le procure cu price preţ.
Sir Oliver Lodge, unul dintre pionerii psihologiei din Marea Britanie, i-a spus lui Conan Doyle că nu este vorba decât despre „dansatoare în costume de zâne”, iar clişeele ar fi trucate. Un alt specialist în domeniul fenomenelor paranormale a comentat chiar că zânele “aveau o coafură puţin cam prea pariziană ca să fie adevărate”. Dar toate aceste comentarii nu erau făcute pe baza plăcilor fotografice originale.
S-a remarcat că siluetele erau mişcate: un argument în plus pentru cei care credeau în autenticitatea zânelor ce ar fi fost vii în momentul fotografierii. Experţii firmei Kodak au declarat că nici măcar o persoană deosebit de abilă nu ar fi reuşit să trucheze în acest fel clişeele. Teozoful Edward Gardner, a triumfat: zânele erau proba existenţei „spiritelor naturii”. Şi pentru a-şi reduce la tăcere detractorii, Gardner doreşte să facă fotografii noi. În august 1920, el le dă lui Frances şi lui Elsie un aparat şi 20 de plăci fotografice.
Scepticii sunt în continuare… sceptici
În acelaşi timp Conan Doyle şi-a publicat articolul în „Strand Magazine”, promiţând să-şi ilustreze afirmaţiile cu o nouă serie de clişee. În ziua în care articolul a apărut, ziarul s-a epuizat în câteva ore. Reacţiile au fost de a-l acuza pe Conan Doyle că vrea să „pervertească imaginaţia copiilor cu asemenea absurdităţi.” Opiniile oscilau între admiraţie pentru măiestria trucajului, scepticismul politicos, umorul şi furia. Puţini erau cei care credeau cu adevărat în existenţa zânelor.
În 1921, Frances şi Elsie fac din nou fotografii zânelor. Gardner le-a dat alte două aparate fotografice şi plăci marcate cu anumite repere, pentru a împiedica trucajul clişeelor. Şi iată-le pe cele două fetiţe urmărind să fotografieze zânele. Vor reuşi oare? Vor fi şi de această dată la fel de frumoase straniile fiinţe? De data aceasta o lume întreagă le aşteaptă.
O nouă confirmare
Acestea au apărut, chiar mai convingătoare decât primele. În aşa măsură încât marele scriitor, Sir Arthur Conan Doyle, a devenit apărătorul vehement al cauzei zânelor în ampla anchetă de presă care s-a declanşat cu această ocazie. În revista „Strand Magazine”, Doyle scrie lungi articole despre reîntoarcerea zânelor, însă are de înfruntat o opoziţie puternică din partea scepticilor, care l-au atacat într-o zeflemisitoare campanie de ridiculizare.
Senzaţionalul este redus astfel la tăcere. Adevărată sau nu, povestea cade în uitare până în anii ’70, când tot ziariştii le redescoperă pe bunicuţele Frances şi Elsie. Într-un interviu dat în 1976, Frances a negat cu desăvârşire că fotografiile au fost trucate, mai mult, ea a reafirmat că atunci, în copilărie, ele amândouă se jucau cu zânele, într-o vâlcea din apropierea satului lor şi aceasta nu era atunci deloc un fapt extraordinar…
AMBELE ARTICOLE,AU FOST COPIATE DE PE SITE-UL YOGAESOTERIC.NET.Acolo puteti vedea si niste fotografii
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?i...961&lang=RO
Scris 21 June 2009 - 07:58 PM
Scris 25 June 2009 - 01:17 PM
...Cred ca trebuie sa imi iau o vacanta! 
