_altul a scris:
Sunt doua motive unul mai important ca celalat:
1. Hotararile Sinoadelor Ecumenice sunt hoarari ale Duhului Sfant, adica asta inseamna ca nu mai incape loc de discutii.
2. Este vorba de ceea ce in limbaj mediatic se numeste duhul (spiritul) Bibliei/credintei. Am subliniat si in mesajul tau: ce ar trebui sa i se predice unui pacatos incurabil? Raspunsul este doar unul singur: ADEVARUL.
Draga _altu
Imi pare rau ca am intirziat cu raspunsul din cauza blocarii login
; ce scrii tu mai sus este legat de mantuirea celor doua categorii pe care sfintul Maxim le enumera in Filocalie.( le-am scris dar au fost ignorate;) Domnul Iisus vorbeste ucenicilor ca mai sint lucruri pe care atunci nu le puteau purta. Deci sint si lucruri care nu sint in lumina ca toti sa le priceapa. Duhul lui Dumnezeu deschide mintea si inima ca sa poata pricepe la vremea potrivita.
Ce vorbeam noi tinea de a treia categorie;
Acum tu scrii:
"1. Hotararile Sinoadelor Ecumenice sunt hoarari ale Duhului Sfant, adica asta inseamna ca nu mai incape loc de discutii."
Nu stiu cine a emis aceasta afirmatie, pentru ca ea ar fi echivalenta cu ideeia de infailibilitate.
Am gasit acesta descriere despre sinod ecumenic si ar trebui sa-l analizam daca corespunde cu ce spui tu mai sus.
"Ecumenicitatea
O teorie eclesiologică populară încă din vremea în care a fost definită de filosoful slavofil Alexei Homiakov afirmă că ecumenicitatea unui Sinod - ideea că un sinod anume are o semnificație universală, infailibilă pentru Biserică - este dată de acceptarea ei de către întreaga Biserică.
Aceasta ar însemna că un Sinod care e declarat ecumenic ar putea fi considerat mai târziu de către Biserică drept un Sinod tâlhăresc, adică unul care nu a stabilit adevărul, ci mai degrabă a propovăduit o erezie. De asemeni, un Sinod poate stabili o învățătură corectă, dar care să nu aibă semnificație universală, pentru întreaga Biserică. Ideea că un conciliu trebuie să fie "acceptat", recunoscut de către întreaga Biserică înainte să fie considerat ecumenic se numește uneori "recepționism" (din lat. receptus, acceptat).
Această atitudine a apărut în primul rând din opoziția față de perspectiva romano-catolică asupra acestei chestiuni. Pentru Biserica Romano-Catolică, un sinod poate fi considerat ecumenic atunci când este ratificat de Papa de la Roma. Însă Ortodoxia nu are aceeași structură eclesiologică, ci una diferită de cea a Romei, iar Homiakov și alții au încercat să formuleze un alt model pentru stabilirea caracterului ecumenic și deci infailibil al unui Sinod particular.
O formă a recepționismului (sau cel puțin un limbaj care favorizează acest mod de gândire) o putem găsi și în Enciclica Patriarhilor Ortodocşi din 1848 care, împotriva papismului, afirmă că păzitorul Adevărului nu este Papa, ci întregul popor al lui Dumnezeu.
Însă alți teologi, precum Pr. John S. Romanides au afirmat că, la Sinoadele considerate ecumenice în Biserica Ortodoxă nu pare să fi existat sentimentul că ar fi fost nevoie de o acceptare formală de către Biserică, înainte de intrarea lor în vigoare. În textele rămase de la acestea regăsim formule de auto-declarare a caracterului lor ecumenic, iar în cele mai multe cazuri hotărârile acestora au fost înscrise imediat în legislația imperială romană. Textele Sinoadelor nu par să cuprindă indicații cu privire la necesitatea unor aprobări sa recunoașteri ulterioare.
În plus, teoria "recepționistă" nu rezolvă problema stabilirii clare a momentului în care se poate spune că Biserica a recunoscut sau a respins un Sinod. Recepționismul mai ridică și alte probleme eclesiologice: astfel, cum se poate spune că al patrulea Sinod Ecumenic a fost "recunoscut de către întreaga Biserică", în condițiile în care un mare număr de creștini care, aparent, aparțineau Bisericii, l-au respins, provocând o schismă care persistă până în zilele noastre? Un astfel de raționament este circular, pentru că presupune că oricine acceptă un Sinod este în Biserică, iar oricine îl respinge se găsește în afara Ei. Altfel spus, asemenea Sinoade sunt considerate ecumenice în principal pentru că aceia care susțin hotărârile lor declară că numai ei constituie Biserica.
Nevoile determinate de circumstanțele istorice par să susțină și ele analiza lui Romanides. Atunci când Sinoadele s-au întrunit, stabilirea unor formulări dogmatice era o chestiune urgentă. Ideea că s-ar fi putut aștepta decenii sau secole întregi pentru a ști dacă un Sinod era cu adevărat ecumenic ar fi schimbat în mod dramatic caracterul unui astfel de sinod. Părinții de la Sinoadele Ecumenice considerau deciziile pe care luau în comun drept imediat aplicabile.
Până în prezent, ierarhia Bisericii Ortodoxe nu a stabilit încă o definiție universal acceptabilă asupra modului în care se poate stabili caracterul ecumenic al unui Sinod. Părerea unanim acceptată este că un Sinod poate fi considerat ecumenic și infailibil atunci când și în măsura în care acesta mărturisește Adevărul așa cum ne-a fost lăsat, prin Sfânta Tradiţie, de către Sfinții Părinți ai Biserici
"1. Hotararile Sinoadelor Ecumenice sunt hotarari ale Duhului Sfant, adica asta inseamna ca nu mai incape loc de discutii."(_altu)
Ultimul paragraf este edificator; biserica nu spune ca este infailibil; ci stabileste norma de credinta; sau spune " parerea unanima acceptata este ca poate fi considerat "ecumenic si infailibil" ...; cind ? numai daca sfintii parinti ai biserici au fost in unanimitate.( in consens cu celalat aspect cind intreaga biserica certifica; nu gasesc mai bine de a defini cine este intreaga biserica care decide decit " vederea" unanima dea lungul veacurilor a sfintilor)
Daca parinti au vorbit cind unul intr-un fel cind altul intr-un fel pe anumite subiecte, acesta ar trebui lasate deoparte si nu pot fi parte din hotaririle unui sinod cu caracter ecumenic si infailibil.
Una este sa hotaresti norma invataturii ( sau "cadrul" de care amintea parintele Sofronie) si alta sa declari infailibil ce-a ce nici sfintii nu nu s-au declarat unanim.. ( cel putin formal; pentru ca si ei au vorbit cind intr-un fel cind in altul; ca cei care se intorc de frica sa auda ce li se potriveste, iar alti pentru rasplata, si fii lui Dumnezeu sa gaseasca o referinta mai inalta despre pronia lui Dumnezeu; ideeia este ca desi erau condu-si de acelasi Duh ei au vorbit antinomic exact ca in Scriptura).
Citeste atent pasajul si vei intelege ca acest concept al " infailibului " ( pentru unele subiecte)nu este adecvat adevarului. Nu numai textul aratat spune acelasi lucru chiar si personalitati din seminare ortodoxe spun acelasi lucru cu ce spune textul de mai sus.
Acum este adevarat ca oficial nu se poate poate scoate o "caramida" sau doua pentru ca " vrasmasi" nu cauta sa ne vindece cind vad " rani " pe trupul bisericii; ci se folosesc de aceste rani ca sa sfisie. Adica " vrasmasul " va lupta in continuare sa darime tot folosindu-se de aceste " rani".
Si cind spun " rani" ma refer la unele adevaruri care nu sint infailibile.
Tocmai de aceeia am spus ca este dificila problema adevarului.