Am mai dezbătut / gândit dilema asta şi pe alte fronturi şi iaca ce am de declarat:
1. din punct de vedere religios
În cazul ateismului, problema nu e complicată deloc - nu există un Dumnezeu care să mă tragă la răspundere, nu există un rai sau un iad după moartea terestră, mă comport după legile societăţii, după morala/etica umană şi după propria conştiinţă, sunt stăpânul vieţii mele, deci pot să fac ce vreau inclusiv să-mi pun capăt zilelor sau să pun capăt zilelor altuia la cererea lui ca să-i uşurez moartea, dacă acest lucru nu contravine legii ţării mele.
În cazul ortodoxismului - omul primeşte mântuirea prin credinţa în Dumnezeu şi Biblie + pocăinţă (spovedania intră aici la recunoaşterea păcatelor şi pocăinţă) + suferinţă.
Nimeni nu scapă de suferinţă pe pământ, chiar dacă unii o primesc la pahar, iar alţii la butoi. Poţi să încerc să-mi alin suferinţa (cu ocazia asta dau şi altora ocazia să facă fapte bune ajutându-mă), dar a-mi curma viaţa ca să scap de suferinţă înseamnă pierderea mântuirii, degeaba sunt îndeplinite celelalte două condiţii.
În cazul protestantismului, mântuirea se capătă doar prin credinţă şi pocăinţă - pt că în Biblie scrie de mai multe ori "crede şi vei fi - sau ca să fii - mântuit", dar niciodată nu scrie "crede, suferă şi vei fi fi mântuit".
Şi aici apare corolarul: dacă mântuirea nu vine prin suferinţă, atunci nici nu am ce pierde dacă pun capăt acelei suferinţe.
Şi am găsit un exemplu în Vechiul Testament - Samson, care a fost unul dintre judecătorii Israelului, care a făcut prăpăd între filisteni (duşmanii israeliţilor), dar a ajuns sclav la filisteni, i s-au scos ochii şi a fost pus la muncă silnică. Dau citatul din Judecători capitolul 16:
23 Şi domnitorii filistenilor s-au strâns ca să aducă o mare jertfă dumnezeului lor Dagon, şi ca să se înveselească. Ei ziceau: „Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre pe Samson, vrăjmaşul nostru.”
24 Şi când l-a văzut poporul, au lăudat pe dumnezeul lor, zicând: „Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre pe vrăjmaşul nostru, pe acela care ne pustia ţara şi ne înmulţea morţii.”
Dan 5.4;
25 În bucuria inimii lor, au zis: „Chemaţi pe Samson, ca să ne desfete!” Au scos pe Samson din temniţă, şi el a jucat înaintea lor. L-au aşezat între stâlpi.
Jud 9.27;
26 Şi Samson a zis tânărului care-l ţinea de mână: „Lasă-mă, ca să mă pot atinge de stâlpii pe care se reazemă casa şi să mă reazem de ei.”
27 Casa era plină de bărbaţi şi de femei; toţi domnitorii filistenilor erau acolo, şi pe acoperiş erau aproape trei mii de inşi, bărbaţi şi femei, care priveau la Samson cum juca.
28 Atunci Samson a strigat către Domnul şi a zis: „Doamne Dumnezeule! Adu-Ţi aminte de mine, Te rog; Dumnezeule, dă-mi putere numai de data aceasta, şi cu o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!”
29 Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc, pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta lui, şi altul la stânga.
30 Samson a zis: „Să mor împreună cu filistenii!” S-a plecat cu toată puterea, şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo.
Carevasăzică, sclav, torturat şi umilit, Samson se roagă la Dumnezeu pt putere de a ieşi din această situaţie limită (şi de a se răzbuna totodată), ruga îi este ascultată şi ... se sinucide.
În ciuda acestui fapt, în Noul Testament în Evrei, unde se enumeră mai mulţi oameni credincioşi ai lui Dumnezeu din Vechiul Testament, este pomenit şi Samson.
Asta nu înseamnă că se dă undă verde la sinucideri pt orice decepţie în dragoste sau tăietură la deget, dar am putea spune că în situaţii limită, fără altă scăpare, (subliniez de extremă limită!) poţi alege să-ţi curmi viaţa, fără să-ţi pierzi mântuirea pe care o ai deja.
În cazul eutanasierii problema e mult mai complexă. E clar că bolnavul (mortul) dacă a fost mântuit, nu are ce pierde, dar oare nu e responsabil medicul sau familia care-i cere eutanasierea de curmarea vieţii? E corect să-l faci pe un medic de a-şi încălca jurământul făcut de a ajuta viaţa cu toată priceperea şi puterea lui?
În Biblie uciderea este permisă şi pardonabilă în caz de război sau doar dacă se salvează astfel una sau mai multe alte vieţi.
În război sau în caz de jaf poţi să omori duşmanul/atacatorul ca să-ţi aperi viaţa proprie şi pe cea a familiei, prietenilor, concetăţenilor. Dacă ceri şi faci avort pe timp de lagăr nazist pt a salva mama şi/sau bebeluşul de tortură, nu e păcat. Dacă în calitate de soţ/medic, în faţa unei naşteri grele ai de ales la propriu între mamă şi copil, nu e păcat să alegi viaţa cuiva în detrimentul vieţii altcuiva. Dacă e un accident grav şi medicul/sau cel de la faţa locului nu se poate ocupa decât de o victimă în detrimentul celorlalte victime, nu i se impută moartea celor pe care nu i-a putut salva. Dacă ai de ales între a tăia coarda prietenului tău alpinist ca să-ţi salvezi viaţa sau a cădea amândoi în prăpastie, da, poţi s-o tai fără a fi considerat ucigaş.
Scopul este de a salva cât mai multe vieţi posibile, chiar dacă astea înseamnă a pierde alte vieţi, iar pierderea lor nu e păcat. Subliniez că vorbim de situaţii extreme, nu că i se lui Brejvik pata să omoare 30 de oameni în numele salvării democraţiei sau a nu ştiu cui.
Dar în condiţii normale cel care decide şi cel care înfăptuieşte curmarea vieţii, pot fi şi sunt socotiţi responsabili de către Dumnezeu. Dacă bolnavul respectiv vrea să moară mai repede, are dreptul să refuze asistenţa medicală, să refuze resuscitarea şi chiar îşi poate lua viaţa (subliniez iar - ca o ultimă opţiune!), dar să pună pe altcineva să-i curme viaţa şi acela să execute dorinţa, nu e corect iar familia/medicul respectiv sunt vinovaţi de curmarea vieţii.
Alte religii, Martorii lui Iehova de exp, consideră că şi transfuziile de sânge sau transplantul de organe sunt greşite şi ei refuză şi aceste lucruri. Nici nu se mai pune vorba de sinucidere sau eutanasiere.
2. Din punct de vedere al statului şi al legii - statul trebuie să asigure şi să garanteze viaţa şi libertatea cetăţenilor săi.
Statul, în legile pe care le dă şi politica pe care o duce, trebuie să fie neutru din punct de vedere religios, lăsând cetăţenilor săi libertatea de a alege ce vor să creadă sau să nu creadă. Singura limită pe care statul trebuie să o pună este ca religia unuia să nu lezeze drepturile şi libertăţile altuia.
Din acest punct de vedere dacă există cetăţeni care consideră corecte sinuciderea asistată şi eutanasierea, ar trebui ca statul să le acorde această libertate, iar ceilalţi care cred că e greşit să ac
Pe de altă parte însă, primul drept al omului pe care statul trebuie să i-l asigure este dreptul la viaţă.
Se poate asigura statul că nu vor exista abuzuri şi ucideri sub pretextul eutanasierii şi curmării suferinţei? Ştim cu toţii că oamenii au un potenţial fantastic de a face rău, iar un medic cu fixaţii criminale poate ucide un om chiar dacă mai are şanse de trăit. Urmaşii pot solicita eutanasierea bolnavului doar ca să-i încaseze asigurarea şi moştenirea sau ca să-i vândă organele.
Legalizarea acestor practici ar putea deschide o cutie a pandorei greu de controlat şi de reînchis.
Şi atunci majoritatea statelor cred că preferă să prevină deschiderea cutiei, interzicând aceste lucruri din start.
Cam aşa ar fi un rezumat pe considerente proprii la toată chestiunea. Avem fiecare dreptul de a opta ce credem şi ce dorim.
