Persoana care interzice inconstient bucuriile

Mult succes. Daca reusesti sa ma anunti. Dar sunt sceptic.

Kilya a scris:

Nu a fost asa.. L-a schimbat ..viata... cica..

Ba a fost asa, dar n-ai stiut sa vezi semnele.

Se pare ca oamenii ating un varf de forma psihica pe la 27-30 de ani si reusesc destul de bine sa-si ascunda prin autocontrol problemele de genul asta, care provin din copilaria mica. Dupa 30-35 de ani incep sa decada dpdv psihic si nu mai reusesc sa se prefaca, asa incat comportamentul lor ajunge din ce in ce mai mult bazat pe recaderi in acele scenarii familiare din copilaria mica.

Daca ar fi sa facem analogie cu programele de calculator, creierul ajunge sa execute o anumita rutina, mai usor de accesat, in lipsa puterii de procesare necesare pentru a-si cenzura constient comportamentul in momentul respectiv. Acea putere de procesare era disponibila pe la 27-30 de ani, dar nu mai e disponibila ulterior.

Finnian a scris:

spun daca a progresat mult si accesele care indica reminiscente ale comportamentului sunt scurte si mult mai rare decat inainte, cand erau constante. Chiar nu se poate remedia sau controla situatia in nici un fel?

Daca este intr-adevar una dintre acele foarte putine persoane capabile sa-si remedieze pe cont propriu problemele psihologice, ar putea sa rezolve si asta.

Incearca sa discuti cu persoana respectiva, sa o faci sa inteleaga scenariul pe care il executa mereu si situatiile cand cade in acest scenariu si vezi daca da rezultate. Daca este capabila sa se controleze, va incepe sa remarce singura intrarea in scenariu si se va abtine, eliminand in timp problema. Daca nu este capabila sa se controleze, va incerca sa nege evidenta, apeland la false argumente pentru a justifica "obiectiv" scenariul pe care-l executa.

In esenta, ceea ce face acea persoana este sa reproduca inconstient scene din copilaria mica. Scene in care ea era victima, la vremea respectiva, iar acum incearca inconstient sa se despagubeasca, agresand la randul sau pe baza aceluiasi scenariu prin care era agresata.

Psihoterapeutii rezolva astfel de probleme (atunci cand le rezolva ...) "pacalind" subconstientul persoanei in cauza, acordandu-i permisiunile refuzate de Parintele Critic. Dar pentru asta, psihoterapeutul trebuie sa aiba vocatie, astfel ca procesul e mai mult arta decat stiinta. Si nu exista nici o garantie ca rezolvarea e permanenta si definitiva, chiar si in cazurile cand la inceputul pasihoterapiei pare sa dea rezultate.

Autocontrolul e o solutie mult mai eficace, dar se pare ca 80-90% dintre persoane nu sunt capabile de asa ceva.

Am renuntat. Repede, stiu. Am renuntat de multe ori dar de data asta vorbesc serios, nu ma voi mai implica afectiv. Voi sprijini material persoana si atat.

Ameliorarea nu va avea loc niciodata, decat temporar, cum mi-au spus multe persoane pe forum si nu am vrut sa aud. S-a ajuns prea departe. Cand interactiunea era una limitata nu se manifesta pentru ca nu avea ocazia sa se manifeste, dar simptomele au fost intotdeauna acolo in fundal, asteptand un prilej sa iasa la suprafata.

In orice incercare de a conversa serios, calm si binevoitor, ma lovesc de un refuz categoric, un zid de caramida. Refuza sa inteleaga ca are o problema desi stie ca relatiile cu altii ii sunt afectate dar din punctul ei de vedere mereu altii sunt de vina. Cauta vinovati in toate partile pentru orice nimic.

Prezinta semne ale tulburarii de personalitate paranoide. Este mereu suspicioasa fara motiv, manifesta asta si indeparteaza pe oricine. Un exemplu ar fi cel recent cand farmacistul satului a intrebat-o ce mai face. Nu ai crede ca intrebarea ce mai faci poate fi interpretata in mod paranoic. A comentat acasa ca farmacistul ar fi intrebat-o ce mai face pentru ca de fapt spera ca ar fi bolnava ca sa ii faca vanzare la medicamente. La reactia perplexa a raspuns am zis si eu o prostie ca sa nu tac. Nu este nici o prostie. Asa gandeste.

Renunt.

O persoana care a "invatat" sa bage interdictii la bucurie celorlalti (din diverse motive), este ea insasi o persoana care nu se poate bucura. E vorba de genul de oameni goi pe dinauntru, care nu au nimic de oferit. Asa au fost educati si crescuti la randul lor. In loc sa-si creeze singuri conditii multumitoare de viata, si sa le impartaseasca eventual cu cei apropiati, e mai usor pentru ei sa distruga lumea plina de bucurii a celorlalti. Si asta se petrece in infinite forme. Acesti "vampiri"simt instinctiv cand ceilalti se bucura si atunci intervin, verbal si non verbal. E o modalitate de a obtine satisfactie de moment pentru vampiri atunci cand reusesc sa-i faca nefericiti pe cei din jur. Atunci se simt egali cu ceilalti.

Finnian a scris:

Sunt si am fost aproximativ in aceeasi situatie. Cu o simpla modificare, vampirasul meu crede ca dumnezeu e de vina pentru ce i se intampla , dumnezeu in care spune ca nu crede si se razbuna pe cine are ghinionul sa- i stea in cale. Dupa nenumarate ori cand s-a luat de copil pentru ca a rupt niste jucarii (desi el nu i-a luat decat o jucarie), ca se murdareste pe haine (desi el n-a splat nicio haina vreodata) ca mananca prea multa ciocolata, desi el i-o cumparase, el i-o aratase, el manca in fata copilului, am tras concluzia ca oricat de bine as gandi la momentul actual si chiar daca stiu care e o metoda buna si echilibrata de crestere a copilului, trebuie sa ma comport in functie de factorii inconjuratori. Ce am observat : cel mai tare era afectat copilul de iesirile mele revoltate, nu de ce spunea sau facea vampirasul. In al doilea rand, iesirile mele il faceau pe agresor sa repete scena, de dragul de a capta atentia, de a-mi lua energia, de a se simti puternic. Asa ca nu l-am mai bagat in seama. Au inceput sa devina rar spre deloc iesirile de genul asta, mai ales dupa ce copilul i-a dat cateva replici superbe .

Am vorbit mult de dragul de a ma auzi. Ce e important din ce am scris, este ca trebuie sa faci in asa fel incat sa iei cea mai putin daunatoare decizie pentru copil. Chiar daca se intampla sa gresim, oricine greseste, analizezi totul cand esti calma si tragi concluziile necesare. Oricum ideea ta din start de a schimba omul respectiv era cam temerara. Am urmarit pe nerasuflate postarile tale, crezand ca poti sa te cateri pe un zid neted fara franghie. Bine ca ai renuntat inainte de a cadea de la mare inaltime . Mai bine pastreaza-ti energia si resursele pentru a-ti intretine familia si pentru a-ti creste copiii. Oricum, fiecare pasare pe limba ei piere.

Finnian a scris:

Am renuntat. Repede, stiu. Am renuntat de multe ori dar de data asta vorbesc serios, nu ma voi mai implica afectiv. Voi sprijini material persoana si atat.

Ameliorarea nu va avea loc niciodata, decat temporar, cum mi-au spus multe persoane pe forum si nu am vrut sa aud.

Renunt.

E unul din parinti asa-i , sau cineva din familie ?

Nu te mai chinui ca n-are sens. De cite ori ai sa crezi ca ti-a reusit o sa ti-o iei in freza din nou.

Uneori e mai bine sa renunti ca sa te protejezi.

Fiecare e raspunzator de ceea ce face si nu poti sa-i salvezi pe altii, nu esti d-zeu.

YasmiSL a scris:

Uneori e mai bine sa renunti ca sa te protejezi.

Da, dar nu fara a te confrunta cu persoana/persoanele.

_Undying_ a scris:

O persoana care a "invatat" sa bage interdictii la bucurie celorlalti (din diverse motive), este ea insasi o persoana care nu se poate bucura.

Sint numiti "spargatori de party" acele persoane care nu poate sa sufere sa vada pe cineva fericit de nici o ocazie!!! Cunosc si eu vreo 2 dar le evit!!! Cred ca si la nunta mea problemele lor triste ar fi o prioritate publica si doliu national!!! fac din orice o catastrofa, nu stiu cum de mai traiesc!!! N-au avut copilarie nefericita, au mers la scoala pana au vrut sa invete, insa asa se comporta.

Allexandrra a scris:

Da, dar nu fara a te confrunta cu persoana/persoanele.

Nici asta nu se poate face la infinit.

Explici, incerci sa te faci inteles, te mai certi, il infrunti, dar la un moment dat...ajunge.

Daca nu-l poti face sa vada mai mult, nu are sens. Te distruge si pe tine.

The Unknown a scris:

Sint numiti "spargatori de party" acele persoane care nu poate sa sufere sa vada pe cineva fericit de nici o ocazie!!! Cunosc si eu vreo 2 dar le evit!!! Cred ca si la nunta mea problemele lor triste ar fi o prioritate publica si doliu national!!! fac din orice o catastrofa, nu stiu cum de mai traiesc!!! N-au avut copilarie nefericita, au mers la scoala pana au vrut sa invete, insa asa se comporta.

In situatia pe care o descrii tu cred ca e vorba pur si simplu de invidie. Am avut si eu o colega, daca ii povesteam ca mi s-a intamplat ceva frumos ma facea sa ma simt vinovata pentru asta, ma tachina mereu de parca as fi fost eu vinovata pentru nefericirile ei.

Cand insa simptomele astea se manifesta in relatia parinte-copil....cauzele sunt mult mai complexe.

Partial, recunosc si eu niste simptome din astea la mama, la noi era ceva de genul: tatal- agresor 1 fata de mama iar mama victima si agresor 2 fata de noi.....

Acum ca am crescut mare i-am iertat, cine stie ce greseli voi face si eu ca parinte? , viata te constrange uneori sa faci greseli...sigur ca nu e o scuza asta dar nici om perfect nu exista.