Allexandrra a scris:Nu, nici cei cu picioarele pe pamant nu ii cunosc cu adevarat pe cei pe care ii iubesc. De-asta ziceam ca intre ei si Don Quijote e o diferenta de grad. Insasi cunoasterea de sine se termina abia in momentul mortii. Daca Cervantes nu ar fi fost animat de idealuri in tinerete nu ar mai fi scris o opera nemuritoare. Daca Columb nu ar fi avut acel kilogram de nebunie, nu ar mai fi descoperit America. Daca Spartacus ar fi apreciat realist situatia scalvii nici nu ar fi visat la liberatate. De ce sa nu le dam acestor nebuni ce e al lor, anume ca datorita lipsei lor realism omenirea mai face un pas inainte.
Cu privire la romanele cavaleresti din vremea lui Cervantes, in ele a fost valorizat spriritul nobil, sufletul ales, curajul pus in slujba unor cauze inalte. Cum altfel ar fi putut fi cultivate aceste valori? Eu am invatat despre onoare si solidaritate in clasa a III-a de la Alexandre Dumas. Sa fi fost acesta un lucru rau? Si eu am momente de dezamagire cand, la aceasta varsta matura, ma gandesc ca numai despre onoare nu trebuia sa invat la 9 ani, cum o fi avut si Cervantes cand s-o fi izbit de niste realitati dure, dar in felul acesta oameni isi cladesc viata pe valori. Paradoxal, cu ajutorul unor iluzii. Sa fie intr-adevar acestea niste iluizii?
In ansamblu, e drept ca societatea avanseaza mai ales gratie acestor idealisti pasionati. Daca Edison nu ar fi fost un copil care sa sara cu umbrela de pe casa ca sa incerce sa zboare, omenirea n-ar fi avut azi becul, sau l-ar fi avut mai tarziu. Edison si-a rupt mana, dar ca adult a ajuns bogat, fericit, faimos, ascultat.
Insa Edison e un caz aparte. Marea majoritate a idealistilor sfarsesc mai rau, blazati, dati la o parte, dezamagiti. Biologul Remy Chauvin s-a ocupat de ei in "Les surdoues".
Hesse spune in Lupul de stepa ca omenirea progreseaza datorita idealistilor consumati de focul pasiunilor.
Insa pe plan individual, de multe ori ei au vieti zdrobite.
Cu ce le rasplateste societatea? Mai nimic. Sau nimic. Sau cu rau.
Or, dpdv psihologic omul cauta in primul rand armonia sa, echilibrul interior, functionarea pe toate planurile la nivel maxim, ameliorarea continua, dezvoltarea potentialului.
In acest sens, a fost Don Quijote un om implinit? Si-a dezvoltat el latentele, talentele, potentialitatile? Nu, pentru ca in loc sa faca asta el se lupta stupid cu mori de vant, ca sa aiba si el gloria desarta a romanelor cavaleresti. Pe Dulcineea nici macar nu a cunoscut-o, nu a vorbit cu ea. Cum poti cunoaste realmente o femeie asa? Cum poti dezvolta astfel o relatie?
Cum poti, cu o femeie idealizata dar necunoscuta, avea copii, sa te implinesti SI prin ei, sa iti gasesti valente noi prin relatia cu ei?
Don Quijote a inspirat pe multi (idealisti ca el), dar ca om a avut o viata irosita.
E ca in finalul filmului "Poveste din Bronx", cu Robert de Niro: acesta face caracterizarea mafiotului inteligent, ce-l citea pe Nietzsche: a avut mult potential, dar a fost o viata irosita.
Sa cauti idealuri? Da, cata vreme stii ce faci, stii ce poti, stii sa iti gestionezi puterile.
Pana si Iisus spunea: daca vrei sa faci un turn, ai grija sa iti socotesti materialele, sa vezi daca poti sa il termini. Sa nu ramai de rasul lumii.
Deci, e bine sa ai idealuri, cate vreme tu le gestionezi pe ele, si nu ele te poarta orbeste la naiba-n praznic (cum l-au purtat pe Don Q. pe coclauri).
E bine sa crezi, sa speri, sa aspiri la ceva mai inalt, cata vreme asta merge mana in mana cu autocunoasterea. Sa iti verifici idealurile, sa le raportezi la realitate, la putintele tale. Sa iti filtrezi valorile. Sa iti aranjezi prioritatile in viata. Sa fii intelept in a discerne ce ideal merita si care nu. Si sa cauti idealurile care sa te implineasca pe tine, nu idealurile care i-au implinit pe altii (in viata reala sau in carti/filme inventate). Sa coroborezi mereu idealurile cu progresul realizarii lor. Cei care isi jertfesc viata sperand sa intre in cartea de istorie sau in Guiness Book mi se par deraiati.
Spune Schopenhauer: nu te inhama la idealuri inalte care iti solicita prea multi ani din viata, pentru ca daca vei da gres in ele, greu te vei redresa.
Columb avea un ideal care a dus la progresul umanitatii? Da, e drept. Dar nu era rupt de realitate, ci un om foarte practic. A stiut exact ce trebuie sa faca pentru a-si atinge idealul: de la cine sa ceara corabii, cu ce regi sa fie diplomat, cum sa isi stapaneasca marinarii ca sa nu aiba revolte, etc.
Si sa nu uitam cum a sfarsit, tradat si distrus de cei pe care i-a ajutat.
Dar macar el a stiut sa isi aduca idealurile in practica. El a reusit sa traiasca un vis, sa faca idealul real. Altii au ramas idealisti si nu au reusit nimic.
Villon la fel a urmat un ideal, dar la sfarsitul vietii (din pacate doar 30 de ani!) a regretat ca nu a fost mai practic.
Imi place foarte mult filmul Fitzcarraldo (1982) al regizorului Werner Herzog (ale carui filme le recomand in totalitate).
Vedem acolo un idealist, genul de visator de care toti isi bat joc. Si totusi reuseste sa isi transpuna idealul in realitate, prin determinare, incapatanare, pasiune. Un film inspirational.
Insa Don Quijote nu e asa: el insusi e dezamagit de sine in finalul vietii. Nu a lasat nimic in urma, decat o intrecere idioata cu mori de vant. Nu a creat nimic, asa cum Fitzcarraldo sau Edison a creat. Don Quijote e un semnal de alarma.
Fitzcarraldo sau Edison sau Hesse sau alti idealisti care si-au urmat visele si au reusit sa le realizeze sunt povesti inspirante si pentru noi. Dar ei insisi au reusit sa aiba IN PRIMUL RAND pentru sine vieti realizate. Asta conteaza, nu sa ramai in istorie.
