Iubire falsa si iubire adevarata

haydn91 a scris:

Cred ca Don Quijote poate fi considerat erou de unii pentru ca isi mentine credinetele nestramutate pana moare.

Tocmai ca nu si le mentine nestramutate pana moare. Inainte de moarte, Don . are un discurs in care isi reneaga credintele, le vede cu adevarat asa cum sunt ele: ILUZII. O sa caut discursul ala, sa il postez aici.

E momentul adevarului. In fata mortii nu se mai poate minti.

Momentul ala e foarte dur. Vom trece cu totii prin el. Atunci ne vom vedea iluziile, in hidoasa lor infatisare, nu asa minunate cum ne-au amagit ele ca sunt.

Autocunoasterea filosofica, autoanaliza psihologica, autoconstientizarea au rolul de a goni iluziile pentru a face loc adevaratelor dorinte, autenticelor iubiri, realelor aspiratii.

SI asta inca din timpul vietii, cand mai avem ani pt a investi in ele.

Dar cum sa le deosebim pe unele de altele?

De fapt, downtempo, pentru ca tot vorbeai de stereotipuri consacrate de Hollywood, si fluturasii din stomac fac parte tot din aceeasi categorie- la fel ca si destule comportamente in amor, lucru vizibil la noi in tara, dupa revolutie.

Cred totusi ca cineva care incarca iubirea "adevarata" cu atat de multe asteptari ( de genul ca iti poti cladi viata pe ea), se afla inca in confuzie intre cele doua tipuri de iubire. Iubirea adevarata este cea care exista deja in noi, in stare mai mult sau mai putin latenta, si nu subiectul reveriilor noastre si nu cred ca are vreo legatura cu asta. Si, in general, sunt destul de sigura ca un om nu trebuie sa-si cladeasca viata pe niciul fel de iubire, adevarata sau nu. Tocmai lipsa trainiciei, despre care aminteam anterior , ar fi un motiv suficient de bun incat sa ne indreptateasca sa credem ca iubirea nu este buna drept temelie. De fapt, un om n-ar trebui sa-si cladeasca temelia vietii pe nimeni altcineva in afara de el insusi - si pentru ca voi cunoasteti psihologia, stiti ca nici macar pe el insusi nu se poate baza mereu.

Imi pare rau daca am deranjat reveriile romantice ale cuiva.

De fapt, cred ca, in afara de ceea ce am spus in postarea anterioara, cu cat iubirea este mai concentrata asupra unei singure persoane sau a unui grup restrans de persoane, cu atat are sanse mai mari sa fie falsa si invers, cu cat este impartita mai multora, nu musai oameni, cu atat are mai multe sanse sa fie adevarata.

Imi pare rau daca am deranjat reveriile romantice ale cuiva X 2.

downtempo a scris:

Iubirea lui Don Q. pt Dulcineea e iluzie. El nu o iubeste pt ceea ce e ea (taranca simpla), ci pt ceea ce ii suprapune el peste ea - supravalorizarea domnitelor din romanele cavaleresti. Este o iubire falsa, oricat de ridicata in slavi ar fi ea azi de moderni.

Iubirea mimetica este iluzie. Iluzia este frumoasa la inceput, ademenitoare, voluptuoasa, dar in timp isi arata natura devastatoare.

Nu se poate cladi nimic pe iluzie.

Iubirea autentica e cea reala. Pe ea iti poti cladi viata ta si a altora. Poate ca nu are fluturasi in stomac ca si aia mimetica, dar cine isi doreste sa simta ceva miscandu-se in stomac tot timpul?

:)

Poate si iubirea autentica are fluturi in stomac la inceput.

Pb e: cum deosebesti iubirea autentica de cea falsa, mimetica?

Aici e adevarat.Iubirea lui Don Quijote chiar e iluzie.Iubeste o naluca, nu pe tarancuta pe care nici macar nu o cunoscuse.

Da, iubirea mimetica e falsa, pentru ca nu se preteaza la realitate.Realitatea izbeste mai devreme sau mai tarziu.

downtempo a scris:

Tocmai ca nu si le mentine nestramutate pana moare. Inainte de moarte, Don . are un discurs in care isi reneaga credintele, le vede cu adevarat asa cum sunt ele: ILUZII. O sa caut discursul ala, sa il postez aici.

E momentul adevarului. In fata mortii nu se mai poate minti.

E limpede ca vorbesc in necunostiinta de cauza.Nu imi aduc aminte de discurs.

downtempo a scris:

Dar cum sa le deosebim pe unele de altele?

Atat timp cat realitatea nu pare sa ne dea peste nas , putem presupune ca sunt adevarate, nu ?

Sicilia a scris:

Cred totusi ca cineva care incarca iubirea "adevarata" cu atat de multe asteptari ( de genul ca iti poti cladi viata pe ea)

Sunt de acord cu ce zici tu, dar vreau sa fac niste precizari.

Tu spui ca omul trebuie sa isi gaseasca baza in sine, nu in celalalt (partenerul de relatie).

Corect. In caz de ruptura, cel care are baza in sine va suporta destul de bine pierderea si va merge mai departe mult mai usor.

Ce spui tu imi suna a interdependenta. Steven Covey spune ca intr-o relatie nu e bine sa fie dependenti, ci independenti ce aleg sa intre intr-o relatie. Asta e interdependenta.

Acum revenind la precizarile mele: a iti cladi viata pe o iubire autentica si nu pe o iluzie nu mi se pare romantism, ci realism. Din contra, romanticii, sensibilii, idealistii imi par foarte susceptibili de a cadea prada iubirii mimetice (tocmai din cauza ca emotiile ii duc cu ele, ii fac sa se autoiluzioneze, si daca mai sunt si plini de modele mimetice din carti, filme si mediu... e si mai mare bai).

Ce inteleg eu prin a-ti cladi viata pe o iubire autentica: pai daca tot aleg sa nu raman singur si sa intru intr-o relatie, normal ca doresc ca sa fie pe baza buna de la inceput. Nu vreau sa ma trezesc ca peste 3 ani ne dam seama ca ne-am iluzionat amandoi. Ok, ne despartim amical, dar daca ai si copii intre timp? Pentru femeie e mai usor, ca ea ramane cu copiii, asa e legea. Dar pentru barbat e mai greu.

Sigur, imi pot spune: va dura cat va dura, va fi frumos oricum s-ar sfarsi, raman amintiri frumoase, viata merge inainte, etc.

Dar, ca om realist, daca tot intru intr-o relatie pe termen lung, nu intru ca sa se termine dupa 3 ani. Cand te casatoresti nu spui acolo la starea civila ca te casatoresti pentru 3 ani.

:)

A iti cladi viata pe o iubire autentica presupune o relatie pe termen lung, nu pe iubiri pasagere si usurele, romanticoase.

downtempo a scris:

A iti cladi viata pe o iubire autentica presupune o relatie pe termen lung, nu pe iubiri pasagere si usurele, romanticoase.

Si eu sunt de acord cu ceea ce spui tu, insa nu cu a-ti cladi viata pe o iubire in doi, ci pe iubire in general. Sunt sigura ca daca gandesti asta in sens spiritual, intelegi precis la ceea ce ma refer.

Apoi chestia cu iubirea care dureaza 3 luni, 3 ani, 20 de ani etc dovedeste din start ca iubirea nu este una "adevarata". De aia si ziceam din start ca iubirea adevarata este ceva extrem de greu de atins de catre un muritor, de catre unul nepreocupat de spiritualitate cu atat mai greu ( desi mie mi-a fost dat sa vad asa ceva, la un cuplu- de fapt, l-am cunoscut doar pe tip si, din perspectiva lui, pe ea, si in niciun caz nu imi intemeiez afirmatia pe constatari stupide si superficiale cum ca erau dou batranei de 70 de ani, care mergeau de mana si-si zambeau, astia sunt tineri, in jur de 33 de ani). Iubirea in doi, care dureaza un timp limitat, fie el si unul indelungat, imi miroase a un soi de prostitutie sentimentala, atunci cand este urmata de un alt episod, de nu stiu ce durata, apoi alt episod, alta nu stiu ce durata. Stiu ca suna extremist ceea ce spun, insa am cunoscut oameni adulti, de varsta mea, care au trait trei iubiri "adevarate" intr-un an. Raman la parerea mea, prostitutie sentimentala. O fi repetitia mama invataturii, insa atata timp cat vad oameni care, la o saptamana dupa ce au iesit dintr-o relatie social catalogata drept serioasa, care a durat nu stiu cati ani si cu sentimente chipurile foarte intense, se arunca imediat in alta relatie, exact la asta ma duce gandul : prostitutie sentimentala. Bine, termenul de iubire falsa sunt sigura ca este partial sinonim cu ce am zis eu mai sus.

Aaa, am uitat sa spun : prostitutie sentimentala nu imi pare faptul ca un om are mai multe relatii. Prostitutie sentimentala imi pare sa te angajezi in orice relatie sustinand si poate chiar crezand ca iubesti cu adevarat. Iubire falsa in serie, asta e.

haydn91 a scris:

Aici e adevarat. Iubirea lui Don Quijote chiar e iluzie. Iubeste o naluca, nu pe tarancuta pe care nici macar nu o cunoscuse.

Dar stim noi, ceilalti, cei cu picioarele pe pamant, cei care nu luptam cu mori de vant, daca ii cunoastem cu adevarat pe cele pe care le iubim?

Sicilia a scris:

Stiu ca suna extremist ceea ce spun, insa am cunoscut oameni adulti, de varsta mea, care au trait trei iubiri "adevarate" intr-un an. Raman la parerea mea, prostitutie sentimentala. O fi repetitia mama invataturii, insa atata timp cat vad oameni care, la o saptamana dupa ce au iesit dintr-o relatie social catalogata drept serioasa, care a durat nu stiu cati ani si cu sentimente chipurile foarte intense, se arunca imediat in alta relatie, exact la asta ma duce gandul : prostitutie sentimentala. Bine, termenul de iubire falsa sunt sigura ca este partial sinonim cu ce am zis eu mai sus.

Aaa, am uitat sa spun : prostitutie sentimentala nu imi pare faptul ca un om are mai multe relatii. Prostitutie sentimentala imi pare sa te angajezi in orice relatie sustinand si poate chiar crezand ca iubesti cu adevarat. Iubire falsa in serie, asta e.

Vrei sa spui ca iubire adevarata exista doar o singura data in viata? Imi pare ca intr-adevar fortezi un pic descrirea. Cred ca si tu ai fost indragostita in liceu, apoi in facultate, apoi de sotul sau partenerul actual. Iubirea asta de acum nu le anuleaza pe celelalte, nu? Au fost si alea iubiri - de alta natura, cu alta naivitate, cu alte coordonate, dar tot iubiri.

lynxul_negru a scris:

Dar stim noi, ceilalti, cei cu picioarele pe pamant, cei care nu luptam cu mori de vant, daca ii cunoastem cu adevarat pe cele pe care le iubim?

Eu inteleg ce vrei sa spui, doar ca vezi tu, ambiguitatea asta a naibii.A cunoaste pe cineva poate insemna multe...

lynxul_negru a scris:

Dar stim noi, ceilalti, cei cu picioarele pe pamant, cei care nu luptam cu mori de vant, daca ii cunoastem cu adevarat pe cele pe care le iubim?

un om care iubeste si se stie iubit, se lasa cunoscut de celalalt ptr ca-si da seama ca numai asa relatia are viitor.se simte in siguranta cu celalalt si vrea sa aiba o relatie completa din toate pdv.asta nu se poate fara cunoastere reciproca si fara increderea ca oricare-ar fi situatia, solutia e la indemana a doi insi care vor acelasi lucru:sa fie bine, sa fie bine ptr fiecare in parte si ptr amandoi.dialogul sincer pune lucrurile pe fagasul dorit si le ajusteaza permanent.daca unul (sau ambii) are rezerve in a spune ce simte, ce-l afecteaza, ce vrea, in conditiile in care se pretinde iubire de ambele parti, e o problema.care va crea alte probleme.bine, ma refer la persoane cu inteligenta de relatie cel putin medie.adica se exclud persoane care debiteaza chestii de genul ''nu ti-am spus ca m-am gandit ca n-o sa intelegi'' desi nu exista precedent in a nu intelege

lynxul_negru a scris:

Imi pare ca intr-adevar fortezi un pic descrirea. Cred ca si tu ai fost indragostita in liceu, apoi in facultate, apoi de sotul sau partenerul actual.

Nu tot ce zboara, se si mananca. Tocmai pentru ca scriem in cadrul unui topic in care se face clar diferentierea intre doua tipuri de iubire, ma gandeam ca nu prea au de ce sa apara aceste confuzii. Am iubit si-n clasa a doua, n-are a face asta, insa iti inchipui ca n-am un orgoliu atat de mare si nu ma consider atat de speciala incat sa-mi inchipui ca orice tulburare, inclusiv cele foarte intense :roll: din frageda tinerete, a fost iubire adevarata. As spune eu mai multe, dar nu vreau sa apara confuzii, asa ca o sa ma limitez la a spune ca nu sunt eu izvorul de iubire adevarata . :D Le las pe altele sa traiasca fantezii din astea despre ele insele. :D Io-s mai modesta, asa, si ma gandesc ca n-am iubit cu adevarat niciodata, poate o singura data in viata m-am apropiat de chestia asta, insa tot mi-a trecut. Daca ai citi viziunea mea despre fenomen, pe topic, ai vedea ca n-au cum sa apara confuzii din astea (in modestul si umilul meu caz, evident ).

P.S. Referitor tot la ceea ce spuneai tu, eu chiar sunt convinsa ca marea majoritate a oamenilor nu iubesc "adevarat" niciodata in viata. Vezi ca iar, din dastainuirea de mai sus, nu ma consider vreo speciala. ;)

lynxul_negru a scris:

Dar stim noi, ceilalti, cei cu picioarele pe pamant, cei care nu luptam cu mori de vant, daca ii cunoastem cu adevarat pe cele pe care le iubim?

Nu, nici cei cu picioarele pe pamant nu ii cunosc cu adevarat pe cei pe care ii iubesc. De-asta ziceam ca intre ei si Don Quijote e o diferenta de grad. Insasi cunoasterea de sine se termina abia in momentul mortii. Daca Cervantes nu ar fi fost animat de idealuri in tinerete nu ar mai fi scris o opera nemuritoare. Daca Columb nu ar fi avut acel kilogram de nebunie, nu ar mai fi descoperit America. Daca Spartacus ar fi apreciat realist situatia scalvii nici nu ar fi visat la liberatate. De ce sa nu le dam acestor nebuni ce e al lor, anume ca datorita lipsei lor realism omenirea mai face un pas inainte.

Cu privire la romanele cavaleresti din vremea lui Cervantes, in ele a fost valorizat spriritul nobil, sufletul ales, curajul pus in slujba unor cauze inalte. Cum altfel ar fi putut fi cultivate aceste valori? Eu am invatat despre onoare si solidaritate in clasa a III-a de la Alexandre Dumas. Sa fi fost acesta un lucru rau? Si eu am momente de dezamagire cand, la aceasta varsta matura, ma gandesc ca numai despre onoare nu trebuia sa invat la 9 ani, cum o fi avut si Cervantes cand s-o fi izbit de niste realitati dure, dar in felul acesta oameni isi cladesc viata pe valori. Paradoxal, cu ajutorul unor iluzii. Sa fie intr-adevar acestea niste iluizii?