Hypathia a scris:Pentru asta este nevoie insa de introspectie. De ce ne-am chinui o viata intreaga iubind mimetic, lasandu-ne in voia sentimentelor si repetand un ciclu infinit cand avem capacitatea de a ni le analiza si de a discerne dorintele reale de cele mimetice?
Din asta sa deducem ca iubirea adevarata este cea care apare la maturitatea omului, si ma refer la o maturitate atinsa in principal dupa o anumita varsta, pentru ca-mi inchipui ca sunt extrem de putini cei care reusesc sa faca genul acesta de introspectii la o varsta mai frageda, ca sa zic asa. Oricum, eu ma regasesc cel putin in ceea ce ai descris ca iubire falsa, mimetica. Pentru ca, exact cum ai spus tu, atata timp cat nu incerci sa intelegi ce se intampla cu tine si sa iei masuri, situatiile se repeta iar si iar, ciclic,asa ca ai destule motive si destule sanse ca sa incerci sa intelegi ceva referitor la propria-ti persoana. Ceea ce constat insa, din perspectiva cuiva care a inteles si cred ca si trecut de asa ceva (cel putin nu m-am mai implicat in asa ceva, recunosc situatia din start si-mi iau talpasita, iar acum am inceput sa o identific si la eventualii "parteneri"), este un fel de nostalgie a naivitatii, ca sa zic asa. Parca nu mai este aceeasi bucurie de a trai dupa analiza si introspectie, atunci cand intervine rationalul, ca atunci cand irationalul te ghida spre iubirea mimetica. Nu stiu ce inseamna asta, poate faptul ca a te desprinde de placerile din copilarie este destul de greu si mereu un exercitiu de vointa si de control ( uite, ca sa fiu explicita, o sa dau un exemplu din afara sferei iubirii - un copil care a devenit obez dupa ce in frageda pruncie a fost hranit cu alimente necorespunzatoare, prinzand astfel gustul pentru alimente grase, dulci, procesate, poate ca va slabi in viata de adult si va reusi sa aiba o alimentatie sanatoasa, insa pentru el, ceea ce inseamna "bun" in alimentatie vor fi, pana la sfarsitul vietii, alimentele nesanatoase, si pot sa va zic din observatii proprii ca situatia sta cu totul altfel la un copil care nu a pus pe limba aliment gras in primii cinci ani de viata, nici zahar, nici alimente foarte procesate - pentru acesta din urma "bun" inseamna rosiile din gradina si castravetii, pe care ii mananca cu o pofta "anormala" pentru noi, astia care am fost hraniti aiurea 
) . Sau, ca sa termin cu paranteza prea lunga, exista oameni care au reusit sa-si modifice placerea pentru comportamentele invatate la inceput? Uite, referitor la acelasi exemplu cu alimentatia, ca-mi este mai usor sa apelez la acesta, eu reusisem candva , prin autosugestie, sa ma conving ca alimentele mele preferate sunt fructele si legumele proaspete, iaurtul degresat, ca nu-mi place carnea etc, insa mai devreme sau mai tarziu iti dai seama ca autosugestia este o mare minciuna.
Ca sa fie clar si cu legatura directa cu tematica pusa in discutie, ca asta ma intereseaza in primul rand, cineva care a pornit in viata, inca din copilarie, functionand dupa prototipul iubirii mimetice, are cum sa regaseasca in iubirea "adevarata" aceeasi placere (pentru unii, si "masochismul" este placere) ca in cea "falsa"?