Xylia, cu referire la titlul topicului mai citeşte o dată ce a scris Aza mai sus, ca să nu repet. :)
Îţi scriu câteva idei referitoare la ce am citit pe aici:
1. Nu eşti tu de vină sau responsabilă pt deciziile părinţilor tăi - indiferent care au fost, sunt şi vor fi acele decizii. Fiecare decide pt el însuşi şi poartă consecinţele.
Fiind singură la părinţi probabil te simţi mai mult implicată şi oarecum responsabilă de situaţia din casă, dar nu eşti tu cauza certurilor şi frustărilor părinţilor tăi şi nici nu trebuie să porţi pe umerii tăi alegerile lor.
Tu le reproşezi că n-au divorţat, sunt alţi copii care le reproşează că au divorţat (n-ai auzit pe nimeni spunând "măcar să fi rămas împreună până creşteam mare, să nu merg în fiecare vineri cu rucsacul de la unul la altul"?), sunt copii care le reproşează că nu li se cumpără haine ca ale altora, că nu-şi respectă mereu promisiunile, că nu i-au dat la tenis, că nu i-au lăsat în tabără la mare, că le-au pus oră de întoarcere acasă deodată cu somnul găinilor şi o mie de alte reproşuri.
Cred că mereu copiii le reproşează părinţilor câte ceva ... până ajung să trăiască 100% pe picioarele şi deciziile lor şi, eventual, să aibă la rândul lor copii.
Şi cel mai bine pt liniştea sufletească a ta este să-ţi laşi părinţii să-şi poarte singuri urmările deciziilor lor. Tu le vei avea pe ale tale de purtat.
2. Masca socială - crede-mă că toţi o purtăm, chiar şi omul cel mai sincer, mai franc şi mai direct, tot nu spune chiar tot ce îi trece prin cap. Nici măcar pe un forum ca ăsta.
Traiul ăsta în societate are normele lui şi, vrând-nevrând, când ne trezim dimineaţa ne luăm masca pe care trebuie să o purtăm pt a relaţiona cu ceilalţi. Uneori o purtăm fără să o simţim, uneori e o binecuvântare (când dai ochii cu cineva naşpa în supermarket cu 3 fraze standard te-ai scos - "ce mai faci? cum merge treaba? naiba să-l ia pe Boc că n-am bani de ţoale :D , mai povestim , pa"), dar uneori simţim că ne sufocă şi că ne limitează personalitatea.
Chestia e că pe mine una m-ar îngrozi să citesc pe fruntea altora TOT ce le trece prin cap sau, doamne fereşte 
şi mai rău, să citească ei la mine. Cu o anumită doză de personalitate şi unicitate, respectăm convenţiile: spunem ce trebuie în funcţie de context, ne susţinem prietenii şi rudele, povestim mai general sau mai personal, ne îmbrăcăm la jogging în trening iar la nuntă luăm pantofi cui şi nu invers, ne facem sarcinile la job - iar părererile, visurile, dorinţele le împărtăşim doar cu cel mai bun prieten sau cu partenerul sau poate nici cu ei 100%.
Trebuie cumva găsit echilibrul între felul tău de a fi, de a gândi pe de o parte şi cât şi cum expui, pe de altă parte şi asta e o misiune pe viaţă. Abia când ajungi :senile: te doare la bască.
3. restanţele - cine n-a avut??
Fii perfecţionistă şi ambiţioasă, fă-ţi planuri mari cu privire la ce vrei şi încearcă să le atingi. Dar nu pierde din vedere că, inevitabil, nu vei reuşi tot - există şi pierderi calculate, şi situaţii de forţă majoră. Acceptă-le şi reorientează-te din mers.
4. Ea - noh, aici e mai greu. Deşi mie una nu mi se par corecte cuplurile gay-lesbi, trecem peste asta pt că dragostea se simte la fel, te înflăcărează la fel şi doare la fel.
E minunat să iubeşti pe cineva şi să fii iubită, iar când o pierzi, nu mai e soare pe cer, nu mai ai somn, nu mai mănânci, îţi vine să-ţi smulgi inima din piept şi s-o dai la câini, iar toţi şi toate să se ducă pă pustii. Şi e cu atât mai greu cu cât tu continui s-o iubeşti şi, măcar dacă ea ar fi fericită, dar nu e.
Ştii, povestea lui Romeo şi a Julietei e o fantastică poveste de dragoste pt că au murit de tineri, cinic spus. De mai trăiau 50 de ani nu mai avea Shakespeare ce scrie, iar noi ce citi. :D
Înghite nodul din gât, gândeşte raţional: păstrează amintirile frumoase, bucură-te de ce ai trăit, dar din nou nu poţi decide tu pt altcineva. Nu există dragoste şi trai comun cu forţa, nu poţi impune, nu poţi schimba. Într-un an de zile ar fi putut să se întoarcă la tine dacă ar fi vrut. Dar n-a făcut-o. Atunci de ce să te mai cramponezi de trecut? De ce să te consideri vinovată, să te nedreptăţeşti, de ce să te consideri tu un subom pt că cineva a plecat şi a închis uşa? Doar a închis uşa, nu te-a dezumanizat pe tine.
În spatele uşii ai rămas tot tu - tristă, dar tot tu: frumoasă, deşteaptă, capabilă să-ţi faci un viitor, cu drept deplin a fi iubită şi cu şansa de a găsi persoana potrivită.
Şterge lacrimile, pune amintirile la sertar lângă alte lucruri de amintit la bătrâneţe, ia cu tine experienţa trăită şi capul sus, pieptul 'nainte :) : dărâmă uşa aia şi ieşi mândră afară. Ai să vezi că încă mai e soare pe cer şi încă mai sunt oameni de iubit, decizii de luat şi lucruri de experimentat.
lasa-i pe altii sa fie perfecti , nu cauta perfectiunea , nimeni nu-i perfect .
