Obsesii si anxietati

Trebuie sa iti gasesti singura activitati placute pentru tine. Eu observ ca el iti acorda atentie, dar tu, in capul tau crezi mai departe ca nu prezinti suficient interes ca el sa ramana iubitul tau, prin urmare cauti constant dovezi de afectiune... cauti de fapt ce ti-a lipsit multa vreme - atentia unei persoane, afectiunea ei, siguranta emotionala si satisfacerea nevoii de stima si respect ("eu nu sunt importanta, dar daca pentru un om eu contez, inseamna ca am si eu o valoare in viata asta"). Ar mai fi si ceva ce nu stiu cum se cheama dar pot explica asa: eu ma plictisesc, el de ce sa se simta bine ? Asta se manifesta la copii mici - cand un copil se plictiseste dar isi vede parintii sau fratii mai mari sau alte persoane ca se simt bine, devine gelos pe veselia lor si se duce sa ii streseze.

Ai nevoie de multa atentie pozitiva, daca ai crescut spunandu-ti-se ca nu ai valoare, ai nevoie acum sa ti se confirme valoarea(afectiv vorbind, ca rational sunt convins ca iti cunosti valoarea) si sa se compenseze pentru perioada cand nu ti s-a confirmat. Insa, dupa un timp, daca ti s-ar acorda o atentie de genul asta, probabil, ai cauta o alta persoana care sa iti acorde mai putina atentie, si ai lua-o de la capat cu nervii ca nu esti bagata destul in seama, din cauza programului de cand erai mica si tot incercai sa arati parintilor/buniclor/etc faptul ca nu esti lenesa s.a.m.d., sperand la atentie pozitiva din partea lor (copilul in mod automat isi iubeste parintii sau inlocuitorii lor, prin urmare va face orice ca acestia sa il iubeasca, daca ei insa nu sunt capabili de iubire nu au cum sa i-o ofere, iar acel copil ramane setat sa se chinuie mereu sa castige iubirea celor din jur, se va comporta fara sa isi dea seama ca atunci cand era mic si cauta sa atraga atentia mamei sale si se va simti nefericit atunci cand persoana a carei atentie o doreste nu este langa ea sau nu reactioaneaza saaau ii ofera atentie negativa - critici, reprosuri).

Sunt doar pareri ale mele, nu sunt psiholog, deci doar mediteaza daca vrei la presupunerile mele, nu te cunosc, deci nu incerc sa te caracterizez, doar vin cu cateva idei.

Exact cum ai spus, imi dau seama de lucrurile astea rational, insa nu si afectiv. Stiu rational ce simte pentru mine pentru ca o spune si o face evident, si judecata mea logica ma aduce la aceasta concluzie. Insa o bucata din mine nu accepta faptele (aproape ca si cum mi-ar displace). In ultima vreme parca ma impart in doua personalitati si le port pe rand, uneori sunt linistita si imi dau seama ca totul este in regula si ca daca ar fi sa nu fie oricum pana la urma ar fi ok, pentru ca pur si simplu as face fata si viata ar merge inainte. Alteori scenariile pesimiste pun stapanire pe mine si ma panichez si interpretez fie si cel mai mic gest de refuz si hiperbolizez totul.

Imi place sentimentul ca cineva intelege ce simt, pentru ca prietenelor le povestesc in zadar prin ce trec. In cel mai bun caz imi spun ca sunt fraiera ca ma gandesc la astfel de lucruri pentru ca tipul in mod evident e nebun dupa mine. Si desi imi place cum se termina fraza, mesajul overall ramane ca sunt defecta daca nu vad lucrurile asa cum sunt ele in mod evident, ceea ce doar darama imaginea mea de sine si asa nu foarte buna

Anna84 a scris:

Exact cum ai spus, imi dau seama de lucrurile astea rational, insa nu si afectiv. Stiu rational ce simte pentru mine pentru ca o spune si o face evident, si judecata mea logica ma aduce la aceasta concluzie. Insa o bucata din mine nu accepta faptele (aproape ca si cum mi-ar displace). In ultima vreme parca ma impart in doua personalitati si le port pe rand, uneori sunt linistita si imi dau seama ca totul este in regula si ca daca ar fi sa nu fie oricum pana la urma ar fi ok, pentru ca pur si simplu as face fata si viata ar merge inainte. Alteori scenariile pesimiste pun stapanire pe mine si ma panichez si interpretez fie si cel mai mic gest de refuz si hiperbolizez totul.

Te-ai gandit ca exista si posibilitatea sa nu fie nimic in neregula cu tine? Ca tot acest comportament, aparent aberant are radacini in realitate? Simiti ca ceva e in neregula cu el dar nu iti dai seama ce si a devenit o obsesie pentru tine sa descoperi. Ceva te intriga la el dar nu-ti dai seama constient,poate limbajul corpului,poate anumite gesturi, poate doar intuitia ta. Nu vreau sa pun paie pe foc sau sa-ti dau apa la moara si iti zic si tie ce le zic si prietenelor mele ca e o granita foarte subtire intre intuitie si paranoia , dar vreau sa iei in considerare si posibilitatea ca asa zisa ta obsesie sa fie de fapt ceva logic iar starea ta de anxietate sa provina din contrastul intre rationalul care iti zice ca totul e ok si afectivul care te avertizeaza.

Apodonos a scris:

Te-ai gandit ca exista si posibilitatea sa nu fie nimic in neregula cu tine? Ca tot acest comportament, aparent aberant are radacini in realitate? Simiti ca ceva e in neregula cu el dar nu iti dai seama ce si a devenit o obsesie pentru tine sa descoperi. Ceva te intriga la el dar nu-ti dai seama constient,poate limbajul corpului,poate anumite gesturi, poate doar intuitia ta. Nu vreau sa pun paie pe foc sau sa-ti dau apa la moara si iti zic si tie ce le zic si prietenelor mele ca e o granita foarte subtire intre intuitie si paranoia , dar vreau sa iei in considerare si posibilitatea ca asa zisa ta obsesie sa fie de fapt ceva logic iar starea ta de anxietate sa provina din contrastul intre rationalul care iti zice ca totul e ok si afectivul care te avertizeaza.

Sigur, m-am gandit, si nu resping posibilitatea asta, insa pe de alta parte nu e chiar prima relatie in care am astfel de ganduri aberante. In trecut s-au dovedit a fi false. Asta nu e dovada suficienta ca sa stiu sigur ca sunt false, insa este un argument in plus pe langa tot restul. Mi se pare mult mai probabil ca mintea mea inventeaza lucruri si exagereaza decat ca este o intuitie corecta

In plus fata de ceea ce am povestit pana acum, uneori am anumite sentimente care ma depasesc total si nu au nici un pic de logica. Ma deranjeaza lucruri care in mod normal nu ma deranjeaza si nu au de ce. Simt o strangere in stomac atunci cand poza lui de avatar se schimba din cea cu noi in alta oarecare. Am simtit o strangere de stomac cand accidental am dat peste folderul de porn. Am simtit disconfort cand am vazut fotografii cu o fosta prietena. Exista vreo explicatie pentru asta? Mi se pare pur si simplu ridicol, parca fabric emotii negative din orice am ocazia pur si simplu.

Probabil ai multe indoieli si se reflecta in comportamentul tau. Trebuie sa faci asta pana la epuizare, ca sa le spulberi una dupa alta, pana te linistesti. Chiar daca nu sunt adevarate, ceva e acolo care te nemultumeste si te deranjeaza. Nu zic ca e normal, ce e normalul, dar nu ai ce face pana nu explorezi aceasta latura a ta, e imperios. Nu stiu ce efect are asupra celor din jur si relatiei tale, dar a te ascunde este o semi-solutie. Nu te vei vindeca asa, doar te obisnuiesti sa suporti ca sa ii menajezi pe ceilalti. Poate nu ai gasit inca ce cauti, stiu eu..

Daca parintele intai face ceva frumos pentru tine, aratandu-ti prin asta ca te iubeste, iar cand tu esti sigura de dragostea parintelui, acesta atunci vine si te loveste cu critici si reprosuri nemeritate sau cu severitate extrema, pentru ca are el draci pe el care nu au legatura cu tine, dar si-i varsa pe tine, este ca universul tau sigur afectiv se prabuseste si este ca la maturitate, daca ai fost crescuta asa, te vei astepta ca persoanele care fac chestii ce denota dragoste fata de tine, te astepti ca pe nepusa masa sa te loveasca miseleste, din senin, exact cum iti facea parintele cand erai mic ?

Athmy a scris:

Probabil ai multe indoieli si se reflecta in comportamentul tau. Trebuie sa faci asta pana la epuizare, ca sa le spulberi una dupa alta, pana te linistesti. Chiar daca nu sunt adevarate, ceva e acolo care te nemultumeste si te deranjeaza. Nu zic ca e normal, ce e normalul, dar nu ai ce face pana nu explorezi aceasta latura a ta, e imperios. Nu stiu ce efect are asupra celor din jur si relatiei tale, dar a te ascunde este o semi-solutie. Nu te vei vindeca asa, doar te obisnuiesti sa suporti ca sa ii menajezi pe ceilalti. Poate nu ai gasit inca ce cauti, stiu eu..

Stau foarte prost cu stima de sine, in mod evident. Chiar daca ma stiu desteapta, frumoasa si plina de calitati, ma port oricum si simt ca si cum as fi proasta, urata si nevrednica. Nu pot sa stau sa iau fiecare indoiala si sa imi dovedesc ca nu-i corecta, pentru ca nu se termina niciodata. Mereu apare altceva de demonstrat. Asta o stiu deja din experienta

Scorpionul_Rosu a scris:

Daca parintele intai face ceva frumos pentru tine, aratandu-ti prin asta ca te iubeste, iar cand tu esti sigura de dragostea parintelui, acesta atunci vine si te loveste cu critici si reprosuri nemeritate sau cu severitate extrema, pentru ca are el draci pe el care nu au legatura cu tine, dar si-i varsa pe tine, este ca universul tau sigur afectiv se prabuseste si este ca la maturitate, daca ai fost crescuta asa, te vei astepta ca persoanele care fac chestii ce denota dragoste fata de tine, te astepti ca pe nepusa masa sa te loveasca miseleste, din senin, exact cum iti facea parintele cand erai mic ?

Da, imi amintesc suficiente scene care seamana cu ceea ce ai descris. Imi amintesc ca mama era pentru mine Dumnezeu, cum cred ca este pentru orice copil mic, o adoram. Oscila mereu intre a se purta dragastos, a ma mangaia si a ma pupa, dar numai doua minute mai tarziu incepea sa urle amintindu-si o eroare minora - ca am lasat spre exemplu o usa deschisa cand ea mi-a spus ca o vrea mereu inchisa. Nu stiam niciodata la ce sa ma astept, uneori ma certa cand asteptam laude, uneori ierta indata o greseala pentru care credeam ca o sa ma joace in picioare si ma dojenea mirata "saracuta de tine, cum credeai tu ca o sa te bat!". Eram terorizata cand faceam ceva ce stiam ca nu o sa ii placa pentru ca reactia putea sa fie oricare. Apoi folosea reactiile mele de teama ca sa ma critice inca si mai mult.

Anna84 a scris:

Da, imi amintesc suficiente scene care seamana cu ceea ce ai descris. Imi amintesc ca mama era pentru mine Dumnezeu, cum cred ca este pentru orice copil mic, o adoram. Oscila mereu intre a se purta dragastos, a ma mangaia si a ma pupa, dar numai doua minute mai tarziu incepea sa urle amintindu-si o eroare minora - ca am lasat spre exemplu o usa deschisa cand ea mi-a spus ca o vrea mereu inchisa. Nu stiam niciodata la ce sa ma astept, uneori ma certa cand asteptam laude, uneori ierta indata o greseala pentru care credeam ca o sa ma joace in picioare si ma dojenea mirata "saracuta de tine, cum credeai tu ca o sa te bat!". Eram terorizata cand faceam ceva ce stiam ca nu o sa ii placa pentru ca reactia putea sa fie oricare.

Pai cam asta ar fi explicatia pentru care nu ai incredere in persoanele care incearca sa iti arate si iti si spun ca te iubesc. E un reflex subconstient ramas din vremea copilariei si in acelasi timp o cauza majora a stimei tale de sine scazute. Daca erai un copil iubit constant, fara sa ai parte de demonstratii din astea contradictorii, la maturitate nu ai fi avut probleme in a recepta afectiunea celorlalti, pe cand asa, nu poti discerne afectiunea reala de inselatorie, prin urmare te temi ca totul este o inselatorie si te astepti ca prietenul tau, care acum o ora te saruta pe tine, peste 3 ore sa iasa in club cu altcineva sau sa nu te mai bage in seama sau alte scenarii. Cel putin asta ar spune cartea, daca ai cauta sa explici pe baza de psihologie.

Scorpionul_Rosu a scris:

Pai cam asta ar fi explicatia pentru care nu ai incredere in persoanele care incearca sa iti arate si iti si spun ca te iubesc. E un reflex subconstient ramas din vremea copilariei si in acelasi timp o cauza majora a stimei tale de sine scazute. Daca erai un copil iubit constant, fara sa ai parte de demonstratii din astea contradictorii, la maturitate nu ai fi avut probleme in a recepta afectiunea celorlalti, pe cand asa, nu poti discerne afectiunea reala de inselatorie, prin urmare te temi ca totul este o inselatorie si te astepti ca prietenul tau, care acum o ora te saruta pe tine, peste 3 ore sa iasa in club cu altcineva sau sa nu te mai bage in seama sau alte scenarii. Cel putin asta ar spune cartea, daca ai cauta sa explici pe baza de psihologie.

Exact asta este modul in care simt. Nu rational ci undeva in adanc. Ma astept din clipa in clipa sa uite ce simte sau sa nu mai simta, si multe nimicuri care se intampla declanseaza alarma

Oamenii fac mai tot timpul lucruri din astea, nu doar modelele parintesti isi spun cuvantul, desi de la parinti am invatat in proportie covarsitoare "cum e lumea". Ai capatat o sensibilitate mai mare si te afecteaza in mare masura, nu le poti ignora pur si simplu si sa iti vezi de treaba. Nu stiu sa te sfatuiesc decat sa nu renunti la ceea ce este cu adevarat important pentru tine si iti da confort sufletesc, te tine pe linia de plutire.