Obsesii si anxietati

Anna84 a scris:

Ca toti fostii copii de genul meu, ramane vesnic speranta ca intr-o zi relatia noastra va fi asa cum ar fi trebuit sa fie. Ma intorc intotdeauna la gandul asta, oricat de rau ar ajunge. Desi uneori imi dau seama ca e un cerc vicios si ca niciodata nu se va schimba nimic. Si nici efectele pe care le-a avut asupra mea si care cred ca sunt intretinute si in prezent de faptul ca mai relationam.

Mamei tale poti sa-i pui cruce, iti dau in scris asta. Nu se va schimba niciodata. In locul iubirii probabil iti ofera numai parazitare si jocuri psihologice care au darul de a modifica caractere, ceea ce e foarte periculos.

Big Lebowski a scris:

Mamei tale poti sa-i pui cruce, iti dau in scris asta. Nu se va schimba niciodata. In locul iubirii probabil iti ofera numai parazitare si jocuri psihologice care au darul de a modifica caractere, ceea ce e foarte periculos.

Incerc sa nu mai incerc sa o schimb. Incerc de ani de zile, insa din cand in cand face cate o chestie care imi da speranta. E greu sa nu dai curs sperantelor, desi as dori sincer sa incetez

Cum recunosc jocurile cand sunt in mijlocul lor? Nu imi fac iluzii ca nu particip si eu :) insa nu stiu cum, as vrea sa le recunosc, sa ma opresc, sa nu ii mai permit sa joace jocuri.

Am reusit in ultimii ani sa realizez cateva lucruri pe care le doream de-o viata, intre altele independenta financiara de parinti, am reusit sa fac tot ce imi propusesem si ar trebui sa fiu fericita insa nu pot pentru ca mintea mea pur si simplu nu imi permite, si creaza scenarii fantastice dar horror legate de viata personala. Am o lista intreaga de scenarii "dar daca" de care incerc sa ma apar ca si cum ar fi iminente, cu toate ca ratiunea imi spune ca nu sunt mai iminente decat in alte momente ale vietii cand nu eram deloc disperata. O data, am pus cap la cap cateva informatii si am tras concluzia (nu era exclusa insa nu aveam motive reale chiar sa cred asta) ca prietenul meu m-a mintit ca sa plece din oras fara mine. S-a dovedit ca scenariul asta era doar in mintea mea si nu plecase nicaieri fara mine.

Sunt foarte stapanita si pana acum am reusit sa il tin departe de harmalaia pe care o am intre urechi. Probabil ca daca cineva l-ar intreba, ar spune ca geloasa nu sunt, ca are libertate cu mine, ca totul e ok. Am invatat sa mimez increderea in sine.

Si tie, ca si mie, ti-au fost bagate in cap in timp rahaturi gen "se va intampla o nenorocire, viata e grea, esti mica si slaba, doar unii tin cu tine, restul abia asteapta sa te exploateze" si altele din gama asta. Stii ceva, chestiile astea chiar functioneaza. Mie mi s-a dezvoltat o aversiune fata de critici sau fata de autoritati care nu demonstreaza cumva ca am motiv sa le ascult. Cat despre relatii, atunci cand nu am mancat si nu am dormit atat cat aveam nevoie, sufar de aceeasi problema ca si tine, dar o forma mai usoara.

Tu cu ce iti ocupi timpul ? Cand esti doar tu cu tine, te simti bine, gasesti lucruri placute de facut singura ? Tu ai o parere reala buna despre tine ? Sau ai complexe de superioritate/inferioritate ? De la ce provine frica ta ? Identifica persoana/persoanele care ti-au inmagazinat aceasta frica, persoanele care s-au facut ca te iubesc, dar te "iubeau" cand aveau chef, iar cand ai fi avut nevoie de afectiunea lor, atunci isi gaseau tot felul de alte activitati, plus ca la schimb pentru acea afectiune iti cereau obedienta, diferite rezultate sau altceva. Dupa ce le identifici, initial vei avea furie pentru ele, insa dupa un timp iti va fi trecut si te vei fi indepartat afectiv de ele. In ceea ce o priveste pe mama ta... In loc sa o vezi intr-o lumina buna sau rea, in loc sa o vezi datatoare de speranta sau invers... mai bine o vei obiectiv - incearca sa o privesti ca si cum ar fi o cunostinta si analizeaza-i comportamentul de-a lungul timpului fata de tine - fiica ei. Dar fara sa ai nicio emotie. S-ar putea sa fii uimita de concluzii. Insa, repet, fara emotie (oamenii isi pot bloca temporar emotiile, dar pe perioade scurte de timp si cu mult consum de resurse mentale).

Scorpionul_Rosu a scris:

Tu cu ce iti ocupi timpul ? Cand esti doar tu cu tine, te simti bine, gasesti lucruri placute de facut singura ? Tu ai o parere reala buna despre tine ? Sau ai complexe de superioritate/inferioritate ? De la ce provine frica ta ? Identifica persoana/persoanele care ti-au inmagazinat aceasta frica, persoanele care s-au facut ca te iubesc, dar te "iubeau" cand aveau chef, iar cand ai fi avut nevoie de afectiunea lor, atunci isi gaseau tot felul de alte activitati, plus ca la schimb pentru acea afectiune iti cereau obedienta, diferite rezultate sau altceva.

Imi place sa petrec timp cu mine, insa atunci cand sunt singura acasa de multe ori am probleme serioase cu structurarea timpului. In loc sa fac lucruile care sunt necesare si care dealtfel imi fac si placere (sa gatesc de ex) pierd vremea stand in fata calculatorului si facand realmente nimic. Nu imi pot structura timpul corect decat in prezenta altora, e ca si cum as fi ingrozitor de lenesa daca sunt singura dar foarte harnica daca am companie. Si culmea este ca exista o lista lunga de activitati pe care imi face placere sa le fac singura, insa nu ma apuc niciodata de ele, pentru ca nu mai am timp de asta dupa ce am stat degeaba toata ziua, sau pentru ca mai inainte sa ma apuc ar trebui sa fac curatenie si "nu am chef chiar acum insa ma apuc in 5 minute", etc.

Imi cunosc rational calitatile, si asta mai mult pentru ca mi se amintesc in permanenta de catre cateva persoane apropiate, insa in forul meu interior nu cred ca ma apreciez foarte mult. Complimentele functioneaza numai atunci cand imi sunt reamintite mereu, altfel dupa o vreme ma intorc la starea mea de ratusca urata. Nu neaparat in ideea ca ma cred urata, ci pur si simplu toate acele defecte pe care mi le gasesc, ca am ajuns la o varsta si nu am o cariera, ca am trecut in zadar prin relatii pentru ca am ramas aceeasi naiva si vesnic o sa ma simt inferioara celui de langa mine chiar daca in mod evident nu este asa.

Lipsa chefului de a face ceva cand esti singura si cheful mare de treaba cand ai companie denota faptul ca tu nu iti recunosti valoarea in ochii proprii, afectiv vorbind, nu rational. Ai fost invatata sa nu te iubesti, ci doar sa te iubeasca altii, si nu pentru personalitatea ta, ci pentru utilitatea ta (conversatie, amuzament, curatenie, mancare etc.). Cine te-a invatat asa ? (Exemplu de directiva interna a oamenilor educati in genul asta: "Daca nu realizezi lucrul X, esti nimeni" - evident ca respectivul educator stabilea daca esti sau nu un om demn cu existenta recunoscuta, cu conditia sa executi o activitate anume si sa si reusesti. Astfel ti se poate implanta, prin repetitie aceasta directiva, rezultand activitati care poate nu iti plac, dar in prezenta altora le faci, ca ei sa te aprecieze, pe cand atunci cand esti singura si nu mai are cine iti pune "note", nu faci nimic... pentru ca nu are cine sa te aprecieze, cine sa iti dea impresia ca esti si tu buna de ceva pe lumea asta, cine sa iti dea impresia ca te place - d-aia ai si problema aia cand prietenul tau nu e cu tine... cine te-a educat pe tine sa crezi ca trebuie sa rastorni muntii ca sa fii apreciata si iubita, ca tu prin sine nu vei putea niciodata dobandi asa ceva ? Ar mai fi si problema ca un om gol, cand da de o sursa de legitimare, incearca sa isi scoata parleala, ca sa zic asa, adica sa se umple si pentru perioada anterioara in care a fost privat de apreciere, de afectiune etc. pana la punctul la care ajunge la nivelul corespunzator varstei sale). Deci cine te-a programat asa ? Ce oameni si ce intamplari ?

Scorpionul_Rosu a scris:

Lipsa chefului de a face ceva cand esti singura si cheful mare de treaba cand ai companie denota faptul ca tu nu iti recunosti valoarea in ochii proprii, afectiv vorbind, nu rational. Ai fost invatata sa nu te iubesti, ci doar sa te iubeasca altii, si nu pentru personalitatea ta, ci pentru utilitatea ta (conversatie, amuzament, curatenie, mancare etc.). Cine te-a invatat asa ? (Exemplu de directiva interna a oamenilor educati in genul asta: "Daca nu realizezi lucrul X, esti nimeni" - evident ca respectivul educator stabilea daca esti sau nu un om demn cu existenta recunoscuta, cu conditia sa executi o activitate anume si sa si reusesti. Astfel ti se poate implanta, prin repetitie aceasta directiva, rezultand activitati care poate nu iti plac, dar in prezenta altora le faci, ca ei sa te aprecieze, pe cand atunci cand esti singura si nu mai are cine iti pune "note", nu faci nimic... pentru ca nu are cine sa te aprecieze, cine sa iti dea impresia ca esti si tu buna de ceva pe lumea asta, cine sa iti dea impresia ca te place - d-aia ai si problema aia cand prietenul tau nu e cu tine... cine te-a educat pe tine sa crezi ca trebuie sa rastorni muntii ca sa fii apreciata si iubita, ca tu prin sine nu vei putea niciodata dobandi asa ceva ? Ar mai fi si problema ca un om gol, cand da de o sursa de legitimare, incearca sa isi scoata parleala, ca sa zic asa, adica sa se umple si pentru perioada anterioara in care a fost privat de apreciere, de afectiune etc. pana la punctul la care ajunge la nivelul corespunzator varstei sale). Deci cine te-a programat asa ? Ce oameni si ce intamplari ?

In copilarie am auzit in permanenta ca sunt lenesa, puturoasa (detest cuvantul asta), ca nu am vocabular si ca invat groaznic, ca o sa ajung un nimeni din cauza puturoseniei mele. Astea auzeam in fiecare zi si credeam sincer ca sunt defecta. Uneori imi revarsam neputinta necajind cate o pisica sau un catel si mai departe mi se dadea de inteles ca sunt cruda si rea, si ma simteam ca atare.

Am fost crescuta de mama si de o bunica, mutandu-ma cand la una cand la cealalta succesiv. Cele mai rele lucruri le-am auzit de la bunica, avea o fire extrem de critica si incepea o gramada de fraze cu "nu esti in stare"

Anna84 a scris:

Am fost crescuta de mama si de o bunica, mutandu-ma cand la una cand la cealalta succesiv. Cele mai rele lucruri le-am auzit de la bunica, avea o fire extrem de critica si incepea o gramada de fraze cu "nu esti in stare"

Oamenii astia nu stiu sa iubeasca, pentru ca nu au fost invatati asta. Mai rau, sunt goi, nu au ce oferi. Retroactiv pot da vina si ei pe parintii lor spunand ca "nici noi n-am fost tratati mai bine" si tot asa. E inutil sa te implici pentru ei, nu se vor schimba, sunt ca un disc zgariat. Evita sa-ti para rau de ei, sa-i iubesti si sa te implici afectiv fata de ai. Nu-ti impartasi bucuriile tale cu ei. Limiteaza contactul verbal la un minimum posibil si daca se poate cat mai rar sau deloc. Ignorarea ii va durea, desi nu e vorba de razbunare. Ci de a te menaja pe tine.

Daca esti independenta financiar si locativ, poti foarte usor evita contactul cu oameni negativi, fie ca este vorba de parinti, bunici, alte rude sau prieteni. Un om negativ este exact cel care iti spune "esti lenes, prost, inutil, inapt,incompetent, tolomac, nu esti in stare de nimic, nu vei reusi nimic etc." Cand vei face asta probabil iti vor reprosa ca nu ii mai bagi in seama, incercand sa te faca sa te simti vinovata. Dar este o capcana asta, si nu trebuie sa pici in ea. Respectivii, daca vor intelege la un moment dat care este greseala lor in relatia cu tine, se vor adapta. De pierdut, tu nu pierzi decat iluzii - cum ar fi iluzia "am o mama/un tata bun" Ei sunt "buni" prin faptul ca nu te-au abandonat la un orfelinat, sunt buni ca ti-au asigurat supravietuirea fizica. Cm acolo se opreste aceasta bunatate. Pentru faptul ca ti-au oferit cate ceva material si pentru ca au realizat diverse lucruri materiale pentru ei insisi pe care poate tu inca nu le ai, ei merita respect, dar strict pentru calitatea de persoane independente. Dearece nu au fost parinti buni, nu ii poti respecta ca parinti, doar ca indivizi realizati mai mult sau mai putin profesional, financiar si/sau social. Sa nu intelegi din asta ca sa fugi de oricine te critica, uneori gresesti si criticile sunt bune, daca sunt constructive, dar cu cei care numai asta fac si o fac pe nedrept e bine sa restrangi cat de mult se poate contactul.

Intorcandu-ma la problema ta legat de paranoia care te cuprinde cand nu esti cu prietenul tau... El te suna zilnic, vorbiti, sau te cauta cand isi aduce aminte daca tu nu il suni ?

Da, ma suna, imi trimite mesaje, vorbim zilnic iar daca nu vorbim la telefon cu siguranta vorbim online sau viceversa. Ne vedem cam de 3-4 ori pe saptamana, nightovers cand la mine cand la el. Uneori am impresia ca eu doresc mai mult decat el sa petrecem timp impreuna, si asta a fost valabil de la inceputul relatiei. Cred ca se bucura de timpul lui singur ceva mai mult decat reusesc eu sa o fac si il invidiez pentru asta. Eu cand sunt singura acasa de cele mai multe ori as prefera sa fiu cu el, mai putin in cazul in care am petrecut deja mai multe zile in sir impreuna. Numai atunci ma bucur intr-adevar de singuratate asa cum ma bucuram inainte sa inceapa relatia.

In ceea ce o priveste pe mama, imi este foarte greu sa iau o decizie, sa o exclud din viata mea sau chiar sa o vad mai rar. Mai ales cata vreme chiar si unele persoane apropiate ma judeca pentru raceala pe care o am cu ea. De cate ori nu am auzit, de ce stai singura si te chinui, du-te si stai cu ea, chiar nu te inteleg! Si asta chiar si de la prietenul meu, caruia am incercat sa nu ii expun relatia cu ea in toata uratenia ei temandu-ma ca nu ar fi in avantajul meu.

Big Lebowski a scris:

Oamenii astia nu stiu sa iubeasca, pentru ca nu au fost invatati asta. Mai rau, sunt goi, nu au ce oferi. Retroactiv pot da vina si ei pe parintii lor spunand ca "nici noi n-am fost tratati mai bine" si tot asa. E inutil sa te implici pentru ei, nu se vor schimba, sunt ca un disc zgariat. Evita sa-ti para rau de ei, sa-i iubesti si sa te implici afectiv fata de ai. Nu-ti impartasi bucuriile tale cu ei. Limiteaza contactul verbal la un minimum posibil si daca se poate cat mai rar sau deloc. Ignorarea ii va durea, desi nu e vorba de razbunare. Ci de a te menaja pe tine.

Problema este cand "nici noi n-am fost tratati mai bine" devine "noi n-am ajuns rau fiind crescuti asa, deci inseamna ca e bine si nu ai de ce sa te plangi"