Obsesii si anxietati

Athmy a scris:

Oamenii fac mai tot timpul lucruri din astea, nu doar modelele parintesti isi spun cuvantul, desi de la parinti am invatat in proportie covarsitoare "cum e lumea". Ai capatat o sensibilitate mai mare si te afecteaza in mare masura, nu le poti ignora pur si simplu si sa iti vezi de treaba. Nu stiu sa te sfatuiesc decat sa nu renunti la ceea ce este cu adevarat important pentru tine si iti da confort sufletesc, te tine pe linia de plutire.

Inclin sa cred ca in majoritatea cazurilor e vorba de modelele parintesti. In orice caz pana acum am gasit util ca atunci cand ma simt cel mai rau sa fac un reality-check cu o persoana care sa nu ma judece ci doar sa imi reconfirme lucrile pe care rational vorbind, le stiu. Din pacate asta rezolva temporar "simptomele" mele insa cauza ramane

Este vorba de modelele parintesti, dar multi oameni asa sunt, asta e lumea in care traim, intimitatea naste presiune. Rezolvi aceste dificultati nu la modul rational neaparat, ci intelegand latura afectiva a persoanelor cu care interactionezi, fara insa sa cauti sa o schimbi sau sa te implici prea tare. Multe sunt furtuni intr-un pahar de apa, dar noi nu putem trece cu usurinta peste. E nevoie de stabilitate si maturitate emotionala, in primul rand.

Din nefericire si eu trec prin asta uneori si nu ii cunosc leacul. Ca principiu, functioneaza, pe moment, socializarea... sau alte activitati care iti plac - citit carti, vazut filme sau ce ti-o placea tie... Asta face sa stagneze temporar paranoia, creierul fiind ocupat sa proceseze altceva. Dar daca nu te suna iubitul, paranoia se va instala in forta si ajungi sa il terorizezi cu apeluri. Ai nevoie de mai multi oameni care sa te aprecieze, mai multi decat iubitul tau... ai nevoie de o comunitate de prieteni si/sau profesionala care sa te aprecieze asa cum esti, fara sa te simti obligata sa epatezi in vreun fel. Ca solutie permanenta... inca nu am aflat-o nici eu... lent, incerc sa ma reprogramez, cartile sau articolele de psiho, roportalul, blogul al carui coautor sunt, analiza a tot ceea ce ma inconjoara in cautarea frumosului sunt unelte care ajuta la acest proces, printre altele. Rezultatele se vad in timp - treptat dispare nevoia constanta de atentie, dispare nevoia de super-apreciere... pentru ca inveti sa te apreciezi singura pe baza lucrurilor ce tin de spiritul tau (iar nu de ce obiecte materiale sau ce finante detii, sau de legaturi amicale cu persoane cu care "da bine" sa te cunosti), lucruri a caror valoare ti-a fost confirmata in timp. Adica se dezvolta capacitatea de auto-apreciere, dar trebuie apoi sa o duci la un grad suficient de inalt incat sa dispara lipsa sigurantei de sine, desi aceasta nu va disparea niciodata 100%, insa trebuie sa se duca in cea mai mare parte. La acel moment vei putea fi in mare parte linistita. Dar in acest proces vor mai aparea scurte perioade de depresie in care vei reveni la starea nasoala, insa pe parcurs se raresc... Cel putin astea-s cateva observatii ale mele.

Scorpionul_Rosu a scris:

Din nefericire si eu trec prin asta uneori si nu ii cunosc leacul. Ca principiu, functioneaza, pe moment, socializarea... sau alte activitati care iti plac - citit carti, vazut filme sau ce ti-o placea tie... Asta face sa stagneze temporar paranoia, creierul fiind ocupat sa proceseze altceva. Dar daca nu te suna iubitul, paranoia se va instala in forta si ajungi sa il terorizezi cu apeluri. Ai nevoie de mai multi oameni care sa te aprecieze, mai multi decat iubitul tau... ai nevoie de o comunitate de prieteni si/sau profesionala care sa te aprecieze asa cum esti, fara sa te simti obligata sa epatezi in vreun fel. Ca solutie permanenta... inca nu am aflat-o nici eu... lent, incerc sa ma reprogramez, cartile sau articolele de psiho, roportalul, blogul al carui coautor sunt, analiza a tot ceea ce ma inconjoara in cautarea frumosului sunt unelte care ajuta la acest proces, printre altele. Rezultatele se vad in timp - treptat dispare nevoia constanta de atentie, dispare nevoia de super-apreciere... pentru ca inveti sa te apreciezi singura pe baza lucrurilor ce tin de spiritul tau (iar nu de ce obiecte materiale sau ce finante detii, sau de legaturi amicale cu persoane cu care "da bine" sa te cunosti), lucruri a caror valoare ti-a fost confirmata in timp. Adica se dezvolta capacitatea de auto-apreciere, dar trebuie apoi sa o duci la un grad suficient de inalt incat sa dispara lipsa sigurantei de sine, desi aceasta nu va disparea niciodata 100%, insa trebuie sa se duca in cea mai mare parte. La acel moment vei putea fi in mare parte linistita. Dar in acest proces vor mai aparea scurte perioade de depresie in care vei reveni la starea nasoala, insa pe parcurs se raresc... Cel putin astea-s cateva observatii ale mele.

Uneori nu functioneaza nici asta pentru ca mintea mea e tot la el, si sunt in oras cu prietenii insa cu gandul nu sunt prezenta sau chiar nu doresc decat sa plec de acolo ca sa deschid calculatorul si sa vorbesc cu el. Totusi deseori timpul de calitate ajuta. Asa incerc si eu sa ma reprogramez, citesc carti, citesc forumuri, l-am citit pe Eric Berne, chiar acum citesc o carte legata de obsesii pe care tot aici pe un alt thread am gasit-o - si citind pe de o parte ma identific cu unele din trairile descrise, insa numai pana la un punct. Se pare totusi ca pentru alte persoane lucrurile sunt chiar mai urate.

Pai si nu te apreciezi pentru cunostintele pe care le obtii citind despre lucrurile din jur si despre cum functioneaza mintea umana si de ce ? Sau pentru conversatiile pe care le poti purta cu ceilalti ? Sau pentru faptul ca poti socializa lejer ? Toate acestea nu fac ca pentru tine vloarea de sine in proprii ochi sa creasca si sa iti dea stabilitate ?(Stanca din mijlocul furtunii)

Scorpionul_Rosu a scris:

Pai si nu te apreciezi pentru cunostintele pe care le obtii citind despre lucrurile din jur si despre cum functioneaza mintea umana si de ce ? Sau pentru conversatiile pe care le poti purta cu ceilalti ? Sau pentru faptul ca poti socializa lejer ? Toate acestea nu fac ca pentru tine vloarea de sine in proprii ochi sa creasca si sa iti dea stabilitate ?(Stanca din mijlocul furtunii)

Ba da, ma apreciez pentru intelegerea pe care am capatat-o asupra psihicului uman, in schimb cu socializarea, depinde de circumstante. Lucrurile nu sunt roz la serviciu si deseori observ ca ma sabotez. Socializez greu cu colegii, desi in general sunt centrul atentiei mai ales daca ma aflu in grupuri mai mici, de 4-5 persoane. Uneori nu inteleg niste lucruri de baza, fac niste greseli foarte stupide, cu toate ca de felul meu nu ma pot plange ca nu ma duce capul. Fara sa vreau am inceput sa duc la implinire predictiile facute de bunica mea

Anna84 a scris:

Ba da, ma apreciez pentru intelegerea pe care am capatat-o asupra psihicului uman, in schimb cu socializarea, depinde de circumstante. Lucrurile nu sunt roz la serviciu si deseori observ ca ma sabotez. Socializez greu cu colegii, desi in general sunt centrul atentiei mai ales daca ma aflu in grupuri mai mici, de 4-5 persoane. Uneori nu inteleg niste lucruri de baza, fac niste greseli foarte stupide, cu toate ca de felul meu nu ma pot plange ca nu ma duce capul. Fara sa vreau am inceput sa duc la implinire predictiile facute de bunica mea

Te sabotezi in activitati care nu sunt importante afectiv pentru tine. Nu le acorzi intreaga ta atentie si nici disponibilitatea ta. Normal ca nu vor iesi la fel de bine precum ceea ce te intereseaza si iti place cu adevarat. O potentiala solutie este sa te privesti din exterior si sa incerci auto-perfectionarea in vederea la a te putea aprecia din unghiul acela. Asa inseamna tinuta excelenta, igiena si estetica excelenta, comportament linistit, cuvinte alese cu grija, capacitatea de a simti starile celor din jur si de a actiona tinand cont de ele, o linie stabila, constanta de comportament, plus o anumita sobrietate, dar nu severa. Cel putin asa as vedea eu.

Este adevarat, interesul meu este scazut, cu toate ca serviciul ma ajuta sa raman independenta si de aceea imi fac mustrari de constiinta ca nu ii acord suficienta importanta

Multi ne confruntam cu problemele acestea. Ideal este sa mentii un echilibru intre ce doresti pe plan personal si ce poti oferi pe plan profesional. Si sa te valorizezi mai mult, nu prin competitie, ci prin dialog cu tine, sa tii cont de nevoile tale cele mai stringente. In ziua de azi nu cred ca se moare literalmente de foame, conteaza si ce simti.

Fugi a scris:

Te-ai gandit ca exista si posibilitatea sa nu fie nimic in neregula cu tine? Ca tot acest comportament, aparent aberant are radacini in realitate? Simiti ca ceva e in neregula cu el dar nu iti dai seama ce si a devenit o obsesie pentru tine sa descoperi. Ceva te intriga la el dar nu-ti dai seama constient,poate limbajul corpului,poate anumite gesturi, poate doar intuitia ta. Nu vreau sa pun paie pe foc sau sa-ti dau apa la moara si iti zic si tie ce le zic si prietenelor mele ca e o granita foarte subtire intre intuitie si paranoia , dar vreau sa iei in considerare si posibilitatea ca asa zisa ta obsesie sa fie de fapt ceva logic iar starea ta de anxietate sa provina din contrastul intre rationalul care iti zice ca totul e ok si afectivul care te avertizeaza.

Eu cred ca acel ceva care este in neregula cu el este ca si el are cam acelasi gen de trairi, adica simte ca esti prea buna pentru el si ii este frica sa nu se trezeasca dintr-un vis.

Anna84 a scris:

Stau foarte prost cu stima de sine, in mod evident. Chiar daca ma stiu desteapta, frumoasa si plina de calitati, ma port oricum si simt ca si cum as fi proasta, urata si nevrednica. Nu pot sa stau sa iau fiecare indoiala si sa imi dovedesc ca nu-i corecta, pentru ca nu se termina niciodata. Mereu apare altceva de demonstrat. Asta o stiu deja din experienta

Da, imi amintesc suficiente scene care seamana cu ceea ce ai descris. Imi amintesc ca mama era pentru mine Dumnezeu, cum cred ca este pentru orice copil mic, o adoram. Oscila mereu intre a se purta dragastos, a ma mangaia si a ma pupa, dar numai doua minute mai tarziu incepea sa urle amintindu-si o eroare minora - ca am lasat spre exemplu o usa deschisa cand ea mi-a spus ca o vrea mereu inchisa. Nu stiam niciodata la ce sa ma astept, uneori ma certa cand asteptam laude, uneori ierta indata o greseala pentru care credeam ca o sa ma joace in picioare si ma dojenea mirata "saracuta de tine, cum credeai tu ca o sa te bat!". Eram terorizata cand faceam ceva ce stiam ca nu o sa ii placa pentru ca reactia putea sa fie oricare. Apoi folosea reactiile mele de teama ca sa ma critice inca si mai mult.

Pai tu in mod inconstient nu faci altceva decat sa urmezi modelul care te-a format.

Anna84 a scris:

Inclin sa cred ca in majoritatea cazurilor e vorba de modelele parintesti. In orice caz pana acum am gasit util ca atunci cand ma simt cel mai rau sa fac un reality-check cu o persoana care sa nu ma judece ci doar sa imi reconfirme lucrile pe care rational vorbind, le stiu. Din pacate asta rezolva temporar "simptomele" mele insa cauza ramane

Obsesiile astea se estompteaza dupa 5-6 ani de independenta, dar cea mai proasta solutie este sa te mariti si sa ai propria familie, pentru ca genul asta de nesiguranta emotionala te oboseste si te epuizeaza.