Buna ziua tuturor,
As vrea sa va povestesc intamplarea mea si cum am scapat de atacurile de panica fara medicamente, regim sau alte ajutoare. Sper sa va ajute cum m-a ajutat si pe mine.
Acum un an am trecut prin cateva momente dificile care s-au succedat foarte rapid si m-au adus intr-o stare destul de critica. Apoi am avut pentru prima data in viata mea un atac de panica. L-as putea descrie ca foarte violent, asa l-am perceput atunci. A inceput brusc. Imi batea inima foarte foarte tare, mi se invinetisera mainile, simteam ca ma sufoc si am intrat in panica si mai tare 
credeam ca mor. Ca durata a fost foarte mult, adica de vreo 3 ori in seara aceea si apoi dimineata inca de doua ori la intervale de o ora sau poate mai mult, nu mai stiu...
De fapt, nici macar nu stiam ce inseamna un atac de panica, in prima faza am crezut ca mor, dupa aceea am crezut ca am avut un infarct sau un atac de cord (in ciuda faptului ca sunt tanara). Discutand cu doctorul, mi-a explicat despre ce era vorba si mi-a prescris vitamine...calciu, magneziu, etc, lucru care m-a ajutat intr-o oarecare masura, am luat 2 pastile si atat. Si am crezut ca s-a terminat, ca a fost un eveniment singular, dar nu a fost asa.
Dupa cateva luni am avut altul, apoi s-au indesit, luna urmatoare am avut 3. Cu toate acestea, nu au avut intensitatea primului care a fost deosebit de puternic. Nu am luat medicamente speciale pentru ca nu le consider o solutie ci numai ceva ce se adreseaza efectului si nu cauzei. Nu am fost la psihiatru, sau psiholog dar din fire sunt mai autodidacta si imi rezolv singura pas cu pas problemele "existentiale". Am incercat sa discut cu o prietena de incredere dar mi-am dat seama destul de repede ca nu ma poate ajuta pentru ca nu intelegea ce experimentez... de fapt cred ca daca nu ai trait o data asa ceva nu poti cu adevarat sa ajuti pe cineva in in aceasta stare.
Am incercat sa rezolv situatia; concret, adica in ceea ce priveste situatia externa (viata mea) nu puteam sa rezolv mare lucru, era o stare de fapt cu care a trebuit sa ma obisnuiesc, deci singurul lucru pe care puteam sa il fac era sa gasesc o cale prin care sa accept in interior ceea ce se intampla in exterior. Asta pe de o parte.
Pe de alta parte am folosit acele momente de atac de panica pentru a imi studia reactiile, a vedea ce anume se intampla cu mine. Cu primele doua ocazii nu am reusit decat sa recapitulez dupa eveniment, la un interval de timp de siguranta - pentru a nu imi declansa un atac nou, ce s-a intamplat. Apoi am gasit in mine forta de a ma studia chiar in timpul producerii, mai detasat.
Am observat urmatoarele: prima reactie era aceea de a apela la altii, de a avea pe cineva langa mine, de a suna pe cineva daca eram singura, dar mi-am dat seama ca acest lucru imi inrautatea situatia.
Observandu-ma cu atentie mi-am dat seama ca incepe cu o schimbare aproape imperceptibila a dispozitiei pe care aproape ca nu o puteam sesiza decat daca eram atenta special la asta. Aceasta schimbare o puteam chiar localiza in zona pieputlui, aproape fizic. Apoi mi se facea frig, chiar daca afara erau 36 grade, in special mainile si picioarele. In acel moment mergeam sa ma intind in pat sau pe canapea pentru ca simteam o slabiciune generala iar apoi incepea sa imi bata inima foarte tare si sa am acea senzatie de sufocare. Toate acest senzatii erau insotite de o frica nedefinita.
Primul pas pe care l-am facut a fost acela de a constientiza, de a ma convinge pe mine ca nu voi muri si am realizat acest lucru amintindu-mi mie de atacurile anterioare din care am scapat vie si nevatamata. Deci ideea era sa imi dovedesc mie acest lucru, dovada fiind in sine o certitudine ca acest lucru este ADEVARAT. Asadar, daca nu mor nu s-a produs nimic ireparabil ;) si maine e o zi. Si am stat linistita pana a trecut. Acest lucru m-a ajutat sa scap de frica nedefinita, m-a CALMAT. Apoi am cautat sa imi studiez dispozitia, sentimentele pe care le incercam si sa gasesc exact sentimentul (sau gandul, cum vreti sa ii spuneti) diametral opus. Dupa cateva incercari am descoperit ceva foarte interesant. Sentimentul opus este bucuria, sau mai la obiect, BUCURIA INTERIOARA. Un alt sentiment similar este acela de a fi in ARMONIE.
De aici incolo a fost surprinzator de simplu. In momentul cand a inceput urmatorul atac, fara frica (pentru ca trece repede, nu?) mi-am amintit de un moment din viata in care am simtit aceasta "bucurie interioara" si m-am transpus acolo. Sunt sigura ca fiecare dintre noi a experimentat cel putin odata acest lucru. In acest fel am reusit sa mentin aceasta stare mai usor, dar se poate si fara evocarea unui moment, e putin mai greu. In ceea ce priveste armonia ;) am observat ca daca imi repet si gandesc propozitia "sunt in armonie cu tot" simptomele se diminueaza foarte rapid. Propozitia nu e ceva luat din vreo carte, e ceva ce mi-a venit pe moment. Dar nu trebuie sa fie ceva mecanic, trebuie traita cu adevarat aceasta stare.
Repet, nu trebuie sa fie ceva mecanic, trairea sentimentului trebuie sa fie autentica desi nu e usor. Pe scurt am observat ca totul se reduce la o "batalie" intre sentimente. Sentimentul de frica (sau deznadejde, cum vreti) trebuie inlocuit cu cel opus, de bucurie sau armonie. Recunosc ca nu e usor, de aici si cuvantul care imi vine in minte este acesta de batalie, dar nu trebuie renuntat, eu am tinut cu dintii.
Am auzit ca un atac de panica odata declansat nu mai poate fi oprit? Nu sunt sigura daca am citit bine. In sfarsit, daca asa se spune nu este adevarat. In prima faza am reusit sa il opresc imediat dupa debut iar apoi pur si simplu nu s-a mai produs. Pentru ca aceasta stare de bucurie si armonie interioara trebuie cultivata, educata. Am simtit pe propria piele ca daca sunt neglijenta cu starea interioara atacul tinde sa se repete. Indiferent care este contextul exterior, asupra a ceea ce se intampla cu noi in interior avem autoritate deplina. Nu trebuie cedat in fata diverselor intamplari, care in perspectiva s-ar putea dovedi ca nici nu au fost asa de grave sau importante si in nici un caz nu sunt permanente.
O ultima observatie surprinzatoare cu privire la studiul pe care l-am facut asupra mea (sper ca nu v-am plictisit :D )
Dupa ce am reusit sa opresc atacurile, imediat dupa aceea, m-am trezit cu o stare "fantastica". Simteam ca am o forta (psihic vorbind) foarte mare, cum se spune ca "puteam sa mut muntii din loc"; cu totul neasteptat fata de cum ma simteam cand nu puteam sa le opresc - foarte obosita, epuizata, trebuia sa dorm ca sa imi revin.
Va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa imi descriu intamplarea (a trecut un an de cand nu mai am nimic), sper ca nu v-ati pierdut rabdarea si ca macar partial ar putea sa va fie de folos. Daca aveti intrebari, puneti-le, mai vin aici special pentru asta.
