Sinuciderea

Eu cred ca motivele pentru care te gandesti sa te sinucizi sunt foarte importante. Una e sa te gandesti la asta pentru ca ai luat o nota proasta(cum mai auzim pe la tv) si alta pentru ca a disparut cineva drag din viata ta fara de care nu poti trai. La mine e vorba de acea ceva despre care se spune ca daca o ai, le ai pe toate celelalte. Dar totusi nu as avea curaj sa ma sinucid pentru ca nu-s in stare sa-mi provoc dureri fizice voluntar si majoritatea metodelor asta presupun. Daca ai putea apasa un buton si apoi sa dispari cred ca specia umana ar fi pe cale de disparitie. Iar apoi, mai e ceva, daca te gandesti la oamenii pe care-i lasi in urma si ale caror vieti le-ai putea distruge prin decizia asta, trebuie sa fi foarte egoist sa o faci.

So....Show must go on!...

poate, dar nu mai vreau spectacol, vreau viata adevarat

cred ca sinuciderea e un act de curaj, de libertate, de diperare sau, de multe ori, de prostie

nu stiu daca as avea aceasta putere, oricat de disperata as fi, dar cine stie ce poate face o fractiune de secunda de disperare

Eu cred ca de fapt sinuciderea este un act de lasitate,fugi de incercarile vietii...

Si eu cred la fel ca puisor ca sinuciderea e un act de lasitate. Avem doar o viata pe care trebuie sa o traim din plin si sa invingem obstacolele ce apar, nu sa fugim de ele!

Degeaba analizam daca-i calitate sau defect un act sinucigas. Cei care au facut-o, indiferent ca au reusit sau au fost salvati, au dramele lor, nu se vor razgandi, oricum ii analizam. Decizia va ramane doar a lor.

Cred ca ajutorul cel mai util ii putem oferi, daca incercam macar sa-i intelegem. Ei intelesi, pe cat este posibil, mai pot fi salvati sa renunte la actul in sine. Astfel, atenti cu ei, pt ca sunt deosebiti de noi, mai sensibili, revenim la cura obisnuita, de cate ori este nevoie.

Nu cred ca cineva ajuns in maturitate sa nu-si fi pus intrebarea, ce rost mai are sa traiasca. De la un gand negativ pana la fapte e drum lung, prin asta, in acest caz, ne deosebim de sinucigasi, noi, care n-am facut-o.

Vorbesc in cunostinta de cauza. Tatal meu s-a sinucis in 2008, la 69 ani. A ramas mama care era total dependenta de el, eu, singurul lor copil, fiul meu si asa mai departe. Din generatii in generatii s-ar putea sa ne bantuie actul lui tata.

N-am fost in relatii prea bune cu el. A fost mereu sever, radical si incapatanat, egoist. Ceea ce nu e atat de rau la un barbat. Dar pt mine, ca fata lui, nu mi-a folosit. Am plecat de acasa la 20 de ani, cand m-am maritat. Si am pastrat distanta cu parintii mei. Deci pot fi destul de obiectiva.

Totul a fost obisnuit in viata lor pana pe la milocul vietii lui. Nu mai tin minte exact, avea in jur de 45 de ani cand a facut prima incercare de sinucidere. Deci in "totul obisnuit" vreau sa spun ca avea luciditate maxima si o inteligenta, spun prea mare. Era ca un lexicon. Avea memorie beton si citea mult. Se pricepea la toate, teoretic, practic. Deja asta in sine mi-l arata un om ciudat, iesit din comun. Apoi erau momente cand facea prostii sau isi iesea din fire absolut din senin. Atunci era in stare sa mearga pe jos zeci de km, doar sa nu mai stea cu cineva anume in masina... In rest, majoritatea timpului, toate obisnuite la ei.

Apoi pe la 45 de ani, sa ma intorc la acea fapta...

A avut niste probleme la serviciu. Noi toti din familie, prietenii, i-am fost alaturi si vorbeam cu el, cum vorbiti voi pe-aici... ca viata merita traita, ca se va rezolva, etc. Dar el se uita in gol in continuu si isi sustinea a lui... ca nu mai vrea sa traiasca, ca e nedrept ce i s-a intamplat.

Si a luat o cutie de medicamente, ceva calmante, somnifere, nu mai tin minte. A ajuns la urgenta pt ca a fost gasit in timp. De acolo la psihiatrie. A stat doar cateva zile in concediu de boala si pe cand s-a intors la serviciu, totul se rezolvase.

Asa si el, nu mai avea nevoie de drogurile de la psihiatru, s-a ridicat in picioare si viata mergea inainte.

A promis ca nu se va mai intampla si ca ce prostie a fost, intradevar.

Asa l-a tinut o vreme. Apoi inainte de pensionare i s-a intors panica, acea depresie. Si-a inchipuit tot felul de boli. Tata n-a baut decat de ocazii , n-a fumat, n-avea vicii. Era sanatos fizic. Dar dintr-o simpla raceala si-a imaginat un cancer la prostata. Degeaba analizele negative, el era neclintit, n-a crezut pe nimeni. Curios de mentionat ca, chiar daca s-a mentinut la 71kg, de pe la 25 de ani pana atunci, a inceoput sa slabeasca si sa arate exact ca un om care are cancer, culoarea specifica, lipsa de pofta de mancare, insomnii, halucinatii.

Si a facut-o din nou, la fel, cu medicamente. Iar a fost salvat, iar urmau toate prin ce a trecut si iar s-a schimbat intr-un om "sanatos".

Urma iar o perioada linistita dar durau tot mai putin aceste etape.

Numai ca era slabit psihic. Nebun nu-l pot considera. In afara de cateva zile inainte de faptele respective si cateva zile dupa, era un om lucid, activ, sociabil.

Dar intra in panica deja din orice. Incerca sa se mentina curajos si sa se consume singur, apoi in ultimele zile vorbea dar deja in transa lui... nu-l interesa nimeni si nimic, doar moartea. Asa a facut-o din nou cu medicamente dar a fost gasit atat de tarziu, incat la urgenta a facut un stop cardiac. L-au adus inapoi iar. Deja pe-atunci avea psihologul lui care l-a intrebat, cate vieti mai are...

A dus-o pana-n 2008 ianuarie. Avea depresii profunde, nu mai dormea mai mult de 1-2 ore cu doua somnifere. Inainte vorbea mereu de ce vrea sa faca, de data asta, a patra oara, doar promitea ca nu se mai repeta. Si intr-o dimineata s-a spanzurat. Nici macar un bilet n-a lasat, sa se explice.

N-avea nici un fel de motiv intemeiat. N-au avut probleme materiale, nu existau certuri, erau niste batrani pensionari cand cei mai multi incep odihna dupa anii de munca, calatorii, statiuni...

Personal n-am pierdut mult, chiar daca unii ar fi socati la afirmatia asta. Dar nu mi-a oferit cine stie ce in copilarie si am avut de tras dupa...

Sunt doar marcata de faptul ca nu l-am putut intelege. N-am inteles nimic in definitiv, ce era in capul lui si care era motivul...

Sunt predispusa la depresii fiind mai sensibila, sper ca doar din faptul ca nu m-am simtit iubita de parinti in copilarie. Am optimism si trec de obstacolele vietii. Acum plang, acum rad, si merg inainte, nu ma uit in urma. Dar ce a facut tata, ma pune des pe ganduri, oare asta e ceva genetic...

Sper ca nu. N-am avut motive sa caut psiholog, deci n-am vorbit cu specialisti. Dar nu incetez sa ma intreb deja de 3 ani, oare se mosteneste firea slaba din generatii in generatii, ma gandesc la fiul meu si toti care urmeaza.

Daca credeti ca trebuia sa mearga in spitale, sa vada adevarate drame... nu l-a ajutat nici ca inainte cu o zi a discutat cu o cunostinta, cu o femeie care si-a pierdut un san, era in metastaza si lupta cu boala de 4 ani pe atunci. Ea si azi traieste, in ultimul stadiu dupa nu stiu cate operatii dar el a murit pt ca asa a ales.

Cei care va simtiti neintelesi sau neacceptati in lumea asta, ganditi-va la cei ramasi dupa voi, la pata in istoria familiei, eu sunt un exemplu viu. S-ar putea sa nu va intereseze in acele momente dar macar incercati sa memorati ce lasati in urma, cati dragi voua cu suferinte si cu semne de intrebare pana mai traiesc.

Medicul lui tata a spus, dupa prima tentativa... o sa mai incerce. Conform statisticilor cei mai multi care s-au sinucis, au mai incercat-o inainte. Cunosc fapt, omul a murit la 35 de ani, la a opta incercare. Cereti ajutorul celor din jur, sa va sprijine si sa incerce sa va inteleaga.

Alte idei mai bune nici eu nu am. Pe tata nu l-am putut salva, deci nu sunt eu in masura sa dau sfaturi utile dar cert este ca l-am luat prea lejer si trebuia sa-l luam mai serios. Cred...

M-am gandit la optiunea asta cand eram mai mic....din anumite motive...dar am reusit sa trec peste si sa ma bucur ca n-am facut-o. Mai am anumite momente de depresie dar mereu ajung la acelasi gand: "ba las-o chiar asa slab sunt?" si mereu reusesc sa trec peste obstacole. Mi-am jurat ca nu voi face prostia sa ma sinucid, am ales sa-l las pe Cel de Sus sa ma judece si sa-mi accept soarta indiferent de unde ma va trimite, dar pana atunci mai sunt multe obstacole de trecut si victorii de savurat

E de studiat pe tema sinuciderii. Cred ca e un mister si solutia catre vindecare absoluta, cum e cancerul si in ziua de azi. Nu stiu daca credinta, religia conteaza.

Il tot analizez pe tata, altul direct n-am cunoscut in situatie. Era primul in familia noastra, nu-si aminteste nimeni de asemenea caz.

Vreau sa mai spun, avea foarte multe calitati pe langa firea lui egoista si incapatanata. Era si talentat pe langa inteligenta. A invatat, singur, din hobby, sa sculpteze in lemn, facea niste statui, te asteptai sa mai vorbeasca... au ramas aceste amintiri vizibile pt mama de la el. Tare ciudat. Arata foarte bine, avea sharm si tin minte de prietenele mele cum il admirau... Ma invidiau ce tata am, dar aspectul prea mult nu conteaza. Spun doar ce avea din natura si nu era multumit, isi gasea alte lipsuri. Avea un simt dezvoltat al umorului, ironic in sensul haios.

Religia... era un ateu convins, spunea ca pt el n-are logica credinta in zei. Apoi cand a facut stop cardiac si a fost readus la viata, in ultimii 4-5 ani, a inceput sa frecventeze biserica. A mers atat de departe incat s-a devotat cat a putut, si facea parte din corul bisericii, talentat si in acest sens.

Nu stiu ce sa mai cred. In ultimele 2 luni facea tratament din nou contra depresiei. Era sub observatia medicului, pana-n ultima clipa tratat la domiciliu. Ciudat era ca avea ambitia sa se plimbe zilnic 2 ore doar pt ca asta i-a cerut medicul. Depresia si ambitia... pt mine e paradoxal.

Dupa autopsie i s-a explicat mamei ca a fost o clipa de decuplare de la ratiune, 2-3 minute, atat i-a ajuns sa faca acest pas.

S-ar putea sa nici nu fie identice simptomele si fiecare sa fie unic in gandirea proprie. Doar cred ca atentia maxima, afectiunea, sprijinul, ar conta pt ei pt a supravietui, si sa nu fie singuri niciodata, pe cat se poate realiza. Stiu ca el se simtea des singur in acele etape ciudate. Dar nu era singur fizic, cred ca mai mult nu era inteles.

Deci trag concluzia, daca-i catalogam direct ciudati, ii certam, criticam, pt ca ei n-au motive sa-si doreasca moartea, ar fi mult mai bine sa intelegem de ce AU. Pt ca in mintea lor chiar AU, daca se ajunge la fapte. Decat sa-i spui "n-ai dreptate, te-ai tzacanit", cum ii tot spuneam si eu, poate trebuia sa-i spun ca-l inteleg si ca intradevar e drama viata lui dar vom fi alaturi de el sa-l ajutam sa mearga spre bine.

White_flag a scris:

Sinuciderea poate fi o evadare. O cale de a scapa de suferinta.

Fiecare om vede sinuciderea in felul lui, dar gandeste-te numai la cei batuti de soarta si foarte bolnavi, ar da si ar face orice sa traiasca...deci eu cred ca viata trebuie valorata pana la urma nu exista problema fara solutie, si vorba proverbului dupa ploaie vine soare.

Ceci 26 a scris:

Fiecare om vede sinuciderea in felul lui, dar gandeste-te numai la cei batuti de soarta si foarte bolnavi, ar da si ar face orice sa traiasca...deci eu cred ca viata trebuie valorata pana la urma nu exista problema fara solutie, si vorba proverbului dupa ploaie vine soare.

Da, asa este.

Cine sa mai inteleaga ca pt acei depresivi nu mai conteaza soarele daca ei nu vad lumina la capatul tunelului, de fapt ei nici tunelul nu-l mai sesizeaza... Pe ei in ultima stare nu-i mai intereseaza nimic, nici trecut, nici viitor, doar intunericul... Problema este cum sa-i aduci cheful de viata inapoi in aceste conditii...

Si ma refer la starea sprituala pozitiva. Pt ca in momentul cand a murit tata, am spus ca asa era mai bine pt el. Numai ca nu trebuia lasat sa ajunga atat de adanc, parerea mea.

Pt el deja e totuna dar citesc aici despre tineri, despre altii care au si incercat-o deja, pt ei ma gandeam, daca ar mai exista solutii.

Cred ca oamenii cu aptitudini peste cele obisnuite, cei geniali sa zicem, traiesc o drama a singuratatii si neintelegerii, rar gasesc semeni cu care sa se potriveasca, sa se inteleaga si admire reciproc. Au si standarde inalte iar daca pentru cineva cerul senin e suficient pentru un moment de liniste si impacare, pentru ei nu este. A putea mult atrage dupa sine a vrea si mai mult, iar limitarile sunt dureroase. A fi prea talentat poate fi la fel de greu de indurat ca si ratarea. De jos te ridici, dar de sus cazi. Cred ca fiecare are pentru ce trai cand gaseste ceva la fel sau mai presus ca el, o fiinta omeneasca. Pentru asta este prietenia. Insa este un dar rar in viata, aceea care implineste si ocupa golul.