cum ar putea verifica un om dinăuntrul simulării existenţa simulării? chestiunea chiar îi preocupă pe unii oameni de ştiinţă, care nu au întârziat să iniţieze studii menite să verifice ipoteza simulării de către maşinării super-inteligente.
Prima încercare serioasă de acest gen datează din anul 2001, iniţiatorul ei fiind Seth Lloyd, un specialist în mecanică cuantică de la MIT. El a estimat numărul tuturor “operaţiunilor de computer” îndeplinite în Universul nostru de la Big Bang încoace - o cuantificare a tuturor evenimentelor, a tot ce s-a întâmplat de la începuturile Universului, prin eveniment înţelegând orice schimbare, oricât de mică, în materiei şi energie, până la cele mai mici componente. Ar fi posibil, s-a întrebat el, să fie generată o simulare de asemenea amploare şi desăvârşire, o iluzie care să imite perfect Universul? Calculele au arătat că pentru a crea o copie virtuală a realităţii, fidelă până la ultimul atom, ar fi nevoie de o cantitate de energie mai mare decât există în Univers. După cum a spus Lloyd, computerul care să poată face treaba asta ar fi trebuit să fie mai mare decât Universul însuşi, iar timpul ar fi curs mai încet în programul rulat de computer decât în realitate. Deci, n-ar fi plauzibilă o simulare de acest fel, a fost concluzia studiului său.
Dar, câţiva ani mai târziu, alţi oameni de ştiinţă au venit cu o nouă idee: de ce ar fi nevoie de o copie perfectă a Universului - proababil imposibil de realizat - când ar fi de ajuns şi o copie imperfectă, doar suficient de reuşită ca să ne păcălească? Iar pentru asta ar fi de ajuns un computer de putere mult mai mică. În fond, Universul poate fi imitat “pe bucăţi” şi doar atunci când e nevoie. De pildă, detaliile la scară infinitezimală ori colosală - lumea microscopică ori galaxiile îndepărtate - pot fi create (simulate) doar atunci când cineva se uită după ele, ori la ele. Când nu uităm la ele, pur şi simplu ar dispărea, ca să nu irosească degeaba resursele sistemului. Iar noi n-am fi în stare niciodată să ne dăm seama că, de fapt, ele nu-s acolo unde le vedem când le vedem, pentru că, de fiecare dată când ne-am uita la ele, Computerul cel Mare le-ar pune numaidecât acolo, ca să le vedem şi să stăm liniştiţi. Cum întoarcem privirea în altă parte, cum dispar...
Dar, în 2007, John D. Barrow, profesor de matematică la Universitatea Cambridge, a sugerat o nouă cale de verificare a adevărului despre Univers. El credea că o simulare imperfectă a realităţii ar avea, inevitabil, nişte disfuncţionalităţi observabile. Întocmai ca şi un computer obişnuit, Computerul Universului ar avea şi el nevoie de “updatări” pentru a merge cum trebuie; pe măsură ce simularea s-ar degrada, am putea observa nişte “deraieri” - de exemplu, am putea vedea că elemente pe care le considerăm neschimbate şi neschimbătoare, nişte constante fizice precum viteza luminii ori constanta structurii fine (folosită pentru a caracteriza forţa interacţiunilor electromagnetice), deviază de la valoarea lor aşa-zis “constantă”.
Anul trecut, Silas Beane, specialist în fizică nucleară la Universitatea Washington din Seattle, SUA, a sugerat un alt test pentru verificarea ipotezei simulării. Cei mai mulţi fizicieni presupun că spaţiul are structură omogenă, uniformă (asta înseamnă că în tot cuprinsul lui acţionează acelaşi legi şi că, privind la scară foarte mare, materia e distribuită uniform prin Univers - este aşa-numitului principiu cosmologic) şi că se extinde la infinit. Însă cei care au încercat să creeze pe computer modele ale Universului la începuturile lui nu prea reuşesc să proiecteze - matematic vorbind - un Univers perfect omogen în care să-şi găsească locul atomii, stelele şi galaxiile. Aşa că simulează spaţiul sub forma unei grile, aşa cum imaginea aparent omogenă de pe ecranul televizorului este formată din nenumăraţi pixeli.
Savanţii de la Universitatea Washington au calculat că, în modelul computerizat creat de ei, mişcarea particulelor, deci şi energia lor, sunt legate de distanţa dintre punctele grilei; cu cât grila e mai fină, cu puncte mai apropiate, cu atât energia particulelor este mai mare.
Asta înseamnă că, dacă Universul nostru e o simulare, vom determina o energie maximă corespunzând celor mai rapide particule. Şi iată că astronomii au observat că aşa-numita radiaţie cosmică, o radiaţie de natură corpusculară, provenită din galaxii foarte îndepărtate, ajunge întotdeauna pe Terra cu o energie maximă specifică - cca. 1020 electron-volţi.
Aşadar, avem un argument în favoarea ideii că totul e o iluzie, o uriaşă simulare?
Încă nu. Mai există un efect pe care, teoretic, astronomii l-ar putea observa şi care contează foarte mult în stabilirea adevărului: dacă spaţiul e continuu, omogen, atunci radiaţia cosmică nu ar trebui să vină dintr-o direcţie anume, ci din toate direcţiile, în mod egal. În schimb, dacă am trăi într-o simulare construită aşa cum au construit fizicienii modelul spaţiului - o grilă - atunci, spun oamenii de ştiinţă, distribuţia radiaţie cosmice n-ar fi egală.
Şi cum este - egală sau ba? Ei bine, nu ştim încă. Astronomii mai au nevoie de multe informaţii asupra radiaţiei cosmice pentru a putea da un răspuns clar.
