Are omul vreo certitudine?

atunci cand nu mai vrea ce se intampla? vorbim in termeni certi.

Se uneste cu constiinta divina si nu se mai reaincarneaza.

american :) a scris:

Se uneste cu constiinta divina si nu se mai reaincarneaza.

este acest lucru 100% cert? de unde stim asta?

sorin5 a scris:

-Că am conştiinţa vieţii mele(Hegel),sau că s

Numenume a scris:

Deci prin faptul ca existi, intelegi:

-ca ai constiinta propriei vieti (Hegel),

-mai intelegi ca esti subiectiv in a intelege ceva despre tine (Kierkegaard),

-concluzionand: datorita perceptiei realului (realitatii probabil) esti o fiinta in sine.

Nu imi e usor, am sa fac un efort sa traduc pe limba mea ce zici tu:

-am constiinta de a fi.

-sunt subiectiv in a intelege ceva, orice.

-datorita capacitatii mele de a percepe, de a receptiona semnal (in sens total fiintial, ca receptor ce ma aflu) beneficiez de o realitate care poate fi atat de vasta, de complexa si conceptualizata, pe cat de mult eu cel ce am constiinta de a fi hotarasc.

Eşti subiectiv

sorin5 a scris:

Eşti subiectiv

Numenume a scris:

Din punctul meu de vedere singura realitate certa a omului este faptul ca isi da seama de sine, faptul de "a fi".

Si mie imi pare a fi singura certitudine. Cel putin deocamdata. Avem certitudinea de "a fi", dar nu avem certitudinea a ceea ce suntem.

Ceritudinile se rezuma la sentimente?

Ce alta certitudine ar putea avea omul?

Numenume a scris:

-E posibil, de ce nu, cine/s eu, doar numenume, de fapt un text pe care/l percepi tu cel ce te crezi creier, sunt o informatie din punctul tau de vedere, ca ma constientizezi printr/un creier sau de la alta sursa nu stii, doar ca ai un mare grad de incredintare informationala ca exist si ca ai simti vizual stimulul textului, traind o perceptie intr/un presupus creier (e psibil desigur, dar nu e cert, la fel ca moartea existentei, moare existenta din mine, dar poate ca inexistenta, singularitatea, divinitatea, sau cum mai vrei tu sa o numesti, nu moare, nimeni nu poate sustine cu certitudine decat moartea formelor existentiale cunoscute).

Eu nu pot hotara asupra constiintei mele de a fi, altii chiar nu stiu, presupun ca nici ei.

Daca as putea hotara prin vointa asupra constiintei de a fi, m/as elibera pe mine insumi din marginire, atasamente, conditionari, cat mai mult posibil.

Pot insa cultiva psihicul meu a carui exprimare suprema sa fie cu adevarat cat mai inalta, functia constinta sa/mi rodeasca virtuti si nu patimi, armonie nu disonanta si mai ales intelepciune nu "cunoastere paradigmatica".

-Nu te

Numenume a scris:

Referitor la credinte si sentimente fiecare le abordeaza cum doreste, partea umbrita e insa ca sentimentele pot fi emotii de fapt, credintele doar concepte, si toate pot fi chiar iluzie.

As vrea sa diferentiem putin sentimentele de emotii prin exemple.

Numenume a scris:

Nu vreau nici sa dovedesc ceva, nici sa convertesc pe cineva la credinta in te miri ce, tot ce caut e sa inteleg, pe mine, oamenii, lumea, sa imi dau seama de conditionarile mele (atat conceptionale cat si afective), de atasamentelele mele, de cauzelele lor, de modalitatile de a ma descatusa etc.

Numai ca nu am cu cine discuta, daca mai multi oameni ar fi interesati de acestea poate ca am afla solutii.

Mai e cate unul interesat. :airkiss:

Filozofia nu ofera solutii, ci cai de urmat. Daca plecam la drum cu ideea ca vom gasi solutii si raspunsuri concrete nu facem decat sa ne pierdem timpul.