Noutăţi ale ştiinţei şi tehnicii

██████████████████████████████████████


Un canion uriaş a fost descoperit în Groenlanda


Un canion cu o lungime de cel puţin 750 de kilometri şi o adâncime de circa 800 de metri în unele zone, a fost descoperit sub gheţurile Groenlandei cu ajutorul unor observaţii prin satelit, au anunţat cercetătorii britanici de la Universitatea din Bristol.


Această formaţiune geologică asemănătoare parţial cu Marele Canion al fluviului Colorado, din vestul S.U.A., exista probabil cu mult înainte ca gheţurile să acopere Groenlanda, în cursul ultimelor milioane de ani.
“Descoperirea noastră arată că mai sunt încă multe lucruri de găsit pe planeta noastră“, a spus profesorul Jonathan Bamber, de la Şcoala de Ştiinţe Geografice a Universităţii din Bristol, Marea Britanie, principalul autor al studiului.
Cercetătorii britanici au folosit o cantitate uriaşă de date radar colectate mai ales cu ajutorul observaţiilor prin satelit, de N.A.S.A., dar şi de cercetătorii britanici şi germani.
Analizând datele colectate, cercetătorii au descoperit că acest canion se întinde din centrul Groenlandei până în extremitatea nordică, unde se încheie cu un fiord adânc, în Oceanul Arctic.

http://www.youtube.com/watch?v=-3il9XShxsc

Potrivit cercetătorilor, canionul joacă un rol important în transportarea apelor subglaciale din interiorul calotei şi până în ocean.
Chiar şi înainte ca Groenlanda să fie acoperită de gheţuri, în urmă cu aproape patru milioane de ani, acest canion forma un important sistem fluvial.
Cercetările au fost finanţate printr-un program al Uniunii Europene, numit ice2sea, şi de Consiliul britanic pentru cercetări asupra mediului.


Surse: descopera.ro, BBC News

██████████████████████████████████████


Când a devenit Pământul o “planetă albastră” ?


Terra a devenit o planetă acoperită de oceane, şi astfel, potenţial ospitalieră pentru viaţă, mult mai devreme decât credeam, susţine un grup de oameni de ştiinţă germani.


Perioada primelor 600 de milioane de ani de existenţă a planetei noastre, poartă numele de Hadean, de la numele zeului Hades din mitologia greacă, zeul Infernului.
“În mod tradiţional, această perioadă din istoria Pământului este văzută ca una în care planeta noastră, recent formată şi fierbinte, era infernală şi de nelocuit“, spune Judith Coggon de la Universitatea din Bonn, Germania.
Însă acest “infern” ar fi durat mai puţin decât se credea: analizând roci din Groenlanda, cercetătorii germani au descoperit o anumită “semnătură chimică” specifică mantalei terestre, datând de acum 4,1 miliarde de ani (doar 400 de milioane de ani după formarea planetei) ceea ce sugerează că, pe atunci, condiţiile erau mai asemănătoare cu cele de azi decât se credea anterior.

Modelele computerizate arată că unele elemente chimice, numite siderofile (cu afinitate pentru fier), precum aurul şi platina, care se dizolvă în fier topit, s-ar fi scufundat în adâncul planetei pe măsură ce s-a format nucleul acesteia, bogat în fier. Şi totuşi, ele sunt relativ abundente la suprafaţă, ceea ce înseamnă că a existat o sursă alternativă din care provin zăcămintele actuale. O ipoteză numită Late Veneer susţine că meteoriţii şi cometele care au lovit Pământul în urmă cu 3,9 miliarde de ani ar fi refăcut “stocul”. Conform acestei ipoteze, cea mai mare din cantitatea de apă a fost furnizată Pământului tot prin acest mecanism, venind din spaţiu sub formă de gheaţă.
Însă rezultatele cercetătorilor germani sugerează că mantaua terestră conţinea deja elemente siderofile încă de acum 4,1 miliarde de ani, ceea ce înseamnă că evenimentul Late Veneer şi formarea oceanelor Terrei ar fi survenit mai devreme, poate acum 4,3 miliarde de ani: roci de această vârstă, descoperite anul trecut, indică faptul că, la vremea când s-au format ele, mantaua terestră era deja bogată în asemenea elemente.
Dacă este aşa, înseamnă că Pământul şi-a dobândit oceanele la numai 200 de milioane de ani după ce s-a format, ceea ce repune în discuţie şi data posibilă a apariţiei vieţii.


Surse: descopera.ro, NewScientist

██████████████████████████████████████


Limbajul şi fabricarea uneltelor au evoluat împreună


Când au început oamenii să vorbească ? Un studiu sugerează că limbajul ar fi apărut mult înainte de Homo sapiens şi ar fi fost corelat cu confecţionarea primelor unelte avansate de piatră, în urmă cu aproape 2 milioane de ani.


Spre deosebire de resturile osoase şi uneltele străvechi, limbajul nu se păstrează sub forma unor fosile, astel încât cercetătorii care îl studiază trebuie să emită ipoteze privind originea lui, bazându-se pe indicii de diferite tipuri.
De pildă, capacitatea de a realiza picturi rupestre sau cea de a confecţiona unelte sunt, în vreun fel, legate de dezvoltarea limbajului ?
Scanări ale creierului, realizate de cercetători de la Universitatea Emory, din S.U.A., şi Universitatea Aix-Marseille, din Franţa, au arătat că fabricarea uneltelor şi limbajul implică activarea unor regiuni similare ale creierului, inclusiv zone asociate cu mânuirea obiectelor şi elaborarea vorbirii, iar suprapunerea este cu atât mai mare cu cât tehnicile de fabricare a uneltelor sunt mai sofisticate.
Studiile au fost realizate scanând creierele unor cioplitori de piatră moderni, specializaţi în reconstituirea uneltelor de piatră prin tehnici ancestrale. Pentru scanare cercetători au folosit rezonanţa magentică funcţională (fMRI) şi tomografia cu emisie de pozitroni (PET).
Astfel, când cioplitorii au realizat unelte printr-o tehnică mai simplă, numită tehnologie de tipul olduwan, care datează de 2,5 milioane de ani, suprapunerea a fost mai slabă. Dar atunci când au recurs la o tehnică mai sofisticată şi mai recentă, veche de numai 1,75 de milioane de ani şi numită tehnologia acheuleană, paralelele între fabricarea uneltelor şi limbaj au devenit mai evidente.
Într-un studiu nou, arheologul Natalie Uomini şi specialistul în psihologie experimentală Georg Meyer, ambii de la Universitatea din Liverpool, au încercat să ducă aceste studii la un nou nivel.
Ei au aplicat o tehnică numită ecografie Doppler funcţională transcraniană (fTCD), care măsoară fluxul sanguin în cortexul cerebral, şi au recrutat 10 cioplitori experţi, cărora le-au dat două sarcini diferite.
În cadrul primeia, subiecţii au cioplit un topor acheulean, o unealtă simetrică, pentru a cărei realizare este nevoie de planificare atentă şi pricepere deosebită. Fabricarea presupune lovirea unei bucăţi de cremene cu o altă piatră (ciocan).
Ataşaţi la monitorul fTCD, cioplitorii lucrau la unealtă în perioade de 30 de secunde, intercalate cu perioade “de control” de 20 de secunde, în care loveau cremenea cu piatra-ciocan la întâmplare, fără a acţiona în sensul creării unei unelte.

În cadrul celei de-a doua sarcini, cioplitorilor li s-a cerut să se gândească în tăcere la cuvinte care începeau cu o anumită literă. În perioadele “de control”, participanţii stăteau pur şi simplu liniştiţi şi nu se gândeau la cuvinte.
Oamenii de ştiinţă au constatat că modul în care fluxul sanguin în creier se modifica în primele 10 secunde ale fiecărui experiment, o perioadă critică, în care participanţii planificau cum să dea formă cremenei ori se gândeau la primele cuvinte, era foarte asemănător în cazul ambelor activităţi, implicând zone cerebrale asociate cu manipularea cu ajutorul mâinilor şi cu limbajul.
Mai mult, deşi existau variaţii individuale de la un cioplitor la altul, la unul şi acelaşi participant modelul fluxului sanguin asociat cu limbajul era foarte asemănător cu cel asociat cu cioplirea, ceea ce, cred cercetătorii, ar sugera că în ambele acţiuni sunt implicate aceleaşi zone cerebrale.
Rezultatele, spun oamenii de ştiinţă, sprijină ipoteza unei co-evoluţii a limbajului şi a fabricării uneltelor, poate încă de acum 1,75 de milioane de ani.
Asta nu înseamnă neapărat că oamenii vorbeau cu debitul verbal rapid de azi, dar “circuitele” cerebrale necesare pentru ambele activităţi erau dezvoltate încă de timpuriu.
Rămân încă de lămurit multe probleme fascinante, de pildă: corelaţia este legată de capacităţile motorii implicate în cioplirea pietrei şi în producerea sunetelor vocale, sau dacă cele două activităţi au în comun şi funcţii de nivel cognitiv superior, precum cele asociate cu comportamentul simbolic ?


Surse: descopera.ro, WIRED

██████████████████████████████████████


A fost descoperită cea mai veche fosilă provenită de pe fostul supercontinent Gondwana


Fosila unui scorpion care trăit acum 350 de milioane de ani a fost descoperită în Africa de Sud. Acestea sunt cele mai vechi rămăşiţe ale unui animal de uscat descoperite în Gondwana, parte a fostului supercontinent.


Noua specie, numită Gondwanascorpio emzantsiensis, asigură dovezi interesante cu privire la dezvoltarea vieţii înainte de împărţirea continentelor pe Terra. Rămăşiţele au fost descoperite în Gondwana, un teritoriu care includea actuala Africă, America de Sud şi Australia şi care forma partea sudică a supercontientului numit Pangaea.
Până acum, dovezi ale unei vieţi terestre atât de primitive au fost descoperite doar în partea nordică a fostului supercontinent, în Laurasia, adică teritorii cunoscute astăzi sub numele de America de Nord şi Asia.
“Nu existau dovezi potrivit cărora Gondwana ar fi fost locuită de nevertebrate terestre în acel moment“, a declarat Robert Gess de la Universitatea Wits din Johannesburg, Africa de Sud.

Gess a descoperit fragmentele de scorpion în oraşul Grahamstad, din Africa de Sud. Până la finalul perioadei Siluriane, acum aproximativ 416 de milioane de ani, prădătorii nevertebraţi precum scorpionii şi păianjenii se hrăneau cu alte nevertebrate precum insectele primitive care au fost colonişti timpurii ai uscatului.
Până acum, oamenii de ştiinţă cunoşteau faptul că în Laurasia existau nevertebrate din Silurianul târziu şi din Devonian, adică din momentul în care teritoriul s-a separat de Gondwana printr-o mare.
“Pentru prima dată ştim sigur că nu numai scorpionii, ci şi prăzile lor erau prezente aici în Devonian. Acum ştim că până la finalul Devonianului, Gondwana la fel la Laurasia avea un ecosistem terestru complex, care cuprindea nevertebrate şi plante care se puteau bucura de toate elementele necesare pentru susţinerea vieţii vertebrate terestre care era gata să apară“, a declarat Gess.


Surse: descopera.ro, AFP

██████████████████████████████████████


Ce a provocat răcirea bruscă a Terrei acum 12 900 de ani ?


Unul dintre cele mai importante momente din istoria planetei, o răcire subită ce a avut loc acum 12 900 de ani, continuă să fie controversat.


Cercetătorii dezbat dacă acest eveniment a fost provocat de impactului unui asteroid sau nu, iar de curând au fost descoperite noi dovezi în favoarea ipotezei unei ciocniri. Specialiştii au descoperit fragmente de rocă din Quebec, Canada, ce par să fi fost aruncate la distanţe uriaşe, până în statul american Pennsylvania. “Aş spune că acestea sunt, desigur, dovezi ce atestă că a avut loc un impact“, spune Mukul Sharma, un specialist în geochimia izotopilor de la Dartmouth College
În urmă cu 11 600 – 12 900 de ani, clima planetei s-a schimbat rapid: în zonele nordice, precum Groenlanda, temperatura a scăzut cu câteva grade în mai puţin de un secol. Nimeni nu ştie ce a provocat acest uriaş îngheţ, ce poartă numele de Dryasul Recent.
Unii oameni de ştiinţă afirmă că îngheţul şi secetele provocate de acest eveniment au dus la decesul animalelor de mari dimensiuni, lucru ce i-a forţat pe oameni să dezvolte agricultura, fiind astfel elementul care a stimulat apariţia civilizaţiei.
Principala teorie susţine că deplasarea gheţarilor din America de Nord a permis apei dulci să se scurgă în oceanele Atlantic şi Arctic, încetinind circulaţia oceanelor şi răcind emisfera nordică. Ideea a dus la temeri în rândul cercetătorilor că apa dulce produsă astăzi de topirea gheţarilor ar putea genera la rândul său schimbări climatice rapide.
O teorie alternativă susţine că un meteorit sau o cometă s-a ciocnit sau a explodat deasupra Americii de Nord, generând incendii, o negură de praf şi cenuşă, şi provocând colapsul gheţarilor. În 2007, cercetătorii au identificat dovezi ce susţineau un astfel de eveniment în rămăşiţele aşezărilor umane care existau de-a lungul continentului la acea vreme.
Criticii teoriei impactului nu au reuşit să repete multe din acele studii şi au pus sub semnul întrebării ipoteza că particulele descoperite au fost generate de şocul unui impact. De asemenea, nimeni nu a descoperit dovezi care să susţină ipoteza unor incendii uriaşe în America de Nord. “Mie nu mi se pare că au construit un caz solid“, spune Bruce Simonson, un geolog de la Oberlin College, Ohio. “Dacă asta cel mai bun efort pe care îl pot face, nu sunt convins“, spune Simonson.
Totuşi, ideea continuă să obţină adepţi. Acum, ea este susţinută de 55 de cercetători care au publicat în total 11 studii pe această temă, explică James Kennett, un paleooceanograf de la Universitatea California ce se numără printre susţinătorii ipotezei. “Teoria continuă să crească“, spune Kennett. În Iulie, un grup diferit de cercetători a analizat carote de gheaţă din Groenlanda şi a descoperit un nivel mare de platină meteorică ce a rezultat în urma unui impact masiv în perioada Dryasului Recent.

Sharma şi colegii săi oferă acum noi dovezi. Sharma afirmă că mineralele pe care le-a descoperit în adâncimile solului din Pennsylvania au fost create la temperaturi mai mari de 2 000 ºC şi că acestea au format picături sticloase care s-au unit în aer. Acestea pot fi explicate doar de un impact, afirmă cercetătorul.
Mineralele au fost identificate după ce Yvonne Malinowski, o locuitoare din Pennsylvania, a văzut un documentar la televizor despre Dryasul Recent şi i-a trimis lui Kennett o cutie cu roci pe care le-a găsit pe proprietatea sa. Kennett i-a dat rocile apoi lui Sharma.
Compoziţia izotopică a mineralelor indică faptul că rocile provin dintr-o regiune de câteva mii de kilometri pătraţi din Quebec, sugerând că un asteroid a trecut prin gheţarii din America de Nord, topindu-i şi aruncând roci din sol, spune Sharma. “Este o dovadă de necontestat a faptului că a avut loc un impact“, subliniază Kennett.
Anders Carlson, un paleoclimatolog de la Universitatea Wisconsin–Madison, nu este la fel de convins că aceste picături sticloase sunt pe cât de unice şi de importante pe cât crede Sharma. “Există dovezi similare din perioade când nu a avut loc un Dryas Recent“, subliniază Carlson.
Sharma crede că elementul cheie va fi descoperirea craterului. Deşi nu are experienţă în domeniul căutării de cratere, Sharma vrea să pornească în căutarea sa. Mark Boslough, un fizician specializat în impacturi de la Sandia National Laboratories din New Mexico, S.U.A., crede că eforturile lui Sharma nu vor fi încununate de succes. “Dacă ar fi fost un impact, ar fi lăsat în urmă un crater uriaş şi nu ar mai fi fost nevoie să dezbatem pe tema sa“, spune Boslough.
Steven Stanley, un paleobiolog de la Universitatea Hawaii care a editat mai multe cercetări publicate pe această temă, afirmă că “subiectul este foarte controversat, însă sunt de părere că aceste lucrări trebuie publicate“. Stanley susţine că este din ce în ce mai convins de teoria impactului ca mecanism ce a provocat scurgerea apelor dulci în oceane.


Surse: descopera.ro, nature

"O reuşită extraordinară promite să schimbe radical viitorul."

Cercetătorii din cadrul laboratorului Lawrence Livermore National Laboratory din SUA, aflat în California au atins o reuşită fără precedent în istoria fuziunii nucleare, trecând de o bornă crucială. BBC News relatează că, pentru prima dată în istorie, o reacţie de fuziune a produs mai multă energie decât a consumat.

Folosirea fuziunii – procesul care alimentează Soarele – pentru a obţine energie electrică ar putea oferi omenirii o sursă nelimitată şi necostisitoare de energie. Pentru a reuşi acest lucru, însă, este nevoie ca centralele de energie pe bază de fuziune să producă mai multă energie decât consumă, ceea ce a fost dificil de realizat.

descopera.ro

As adauga ca viata biologica realizeaza asa numita fuziune nucleara la rece.

Transformarea metalelor usoare in special, apropiate din tabelul Mendeleev, una din alta. Ca, Mg in special. dar si alte metale ce apar in semintele geminate si care nu se regasesc initial in ele.

Suna a sf? Sint demonstrate aceste reactii. Dar uitate.

██████████████████████████████████████


De ce avem nevoie de somn ?


Este unul dintre misterele lumii vii: de ce este somnul o nevoie vitală la animale ? Într-un studiu pe şoareci, oamenii de ştiinţă au descoperit recent o explicaţie: somnul duce la “refacerea stocului” de celule cerebrale de un anumit tip.


Somnul stimulează producţia celulelor care secretă un material izolant, numit mielină, ce are rolul de a proteja circuitele cerebrale, au arătat studiile pe şoareci realizate la Universitatea din Wisconsin, şi ale căror rezultate au fost publicate în Journal of Neuroscience.
Descoperirile ar putea duce la înţelegerea mai bună a rolului somnului în refacerea şi creşterea creierului, precum şi în evoluţia sclerozei multiple.
Cercetătorii au constatat că ritmul în care se formau celulele producătoare de mielină, oligodendrocite imature, se dubla atunci când şoarecii dormeau, faţă de momentele când erau treji.
Creşterea cea mai marcată s-a înregistrat în faza de somn asociată cu visarea, fază numită REM (rapid eye movement), şi era impulsionată de anumite gene.
În schimb, când şoarecii erau forţaţi să rămână treji, se activau genele implicate în moartea celulară şi în răspunsul la stres.
“De ce avem nevoie de somn ?” este o întrebare care îi frământă de secole pe oamenii de ştiinţă.
Este evident că trebuie să dormim pentru a fi odihniţi şi pentru ca mintea noastră să funcţioneze corespunzător, dar procesele biologice care se desfăşoară în timp ce dormim au început să fie lămurite abia relativ recent.
Mult timp, cercetătorii s-au concentrat asupra neuronilor, studiind modul în care activitatea acestora diferă în starea de somn faţă de cea de veghe.
Acum însă, este limpede că şi alte celule ale sistemului nervos, cum sunt cele care produc mielina, îşi modifică semnificativ modul de funcţionare după cum animalul este treaz sau adormit, au explicat cercetătorii.

Descoperirile realizate sugerează că lipsa de somn ar putea agrava simptomele sclerozei multiple, o boală în care se deteriorează învelişul de mielină al neuronilor. În cazul sclerozei multiple, care este o boală autoimună, sistemul imunitar propriu al organismului atacă şi distruge învelişul izolator de mielină al fibrelor nervoase din creier şi măduva spinării. Studii viitoare ar putea clarifica dacă somnul afectează sau nu simptomele sclerozei multiple.
Cercetătorii sunt interesaţi, de asemenea, să afle dacă lipsa de somn, mai ales în adolescenţă, ar putea avea consecinţe asupra creierului, pe termen lung.
În timpul somnului profund, este secretat hormonul de creştre la copii şi adulţii tineri. Multe dintre celulele corpului prezintă o producţie sporită şi o degradare mai redusă a proteinelor, în timpul somnului profund.
De vreme ce proteinele sunt “cărămizile” necesare creşterii şi înmulţirii celulelor şi reparării leziunilor produse de factori precum stresul şi radiaţia ultravioletă, somnul profund are un rol vital în organism şi ar putea fi ceva adevărat în concepţia despre importanţa “somnului de frumuseţe”, spun specialiştii.


Surse: descopera.ro, BBC NEWS

lupini a scris:

██████████████████████████████████████

De ce avem nevoie de somn ?

Descoperirile ar putea duce la înţelegerea mai bună a rolului somnului în refacerea şi creşterea creierului, precum şi în evoluţia sclerozei multiple.

.

În schimb, când şoarecii erau forţaţi să rămână treji, se activau genele implicate în moartea celulară şi în răspunsul la stres.

Este evident că trebuie să dormim pentru a fi odihniţi şi pentru ca mintea noastră să funcţioneze corespunzător, dar procesele biologice care se desfăşoară în timp ce dormim au început să fie lămurite abia relativ recent.

insomnia mea este de vina pt ca eu-s mai...inceata?

pff, zic eu bine cand spun ca trebuie sa ma bag pe pilule de somn

██████████████████████████████████████


Planeta GJ 1214 b: super-Pământul cu o atmosferă bogată în apă


Oamenii de ştiinţă din Japonia susţin că un super-Pământ observat anterior ar putea avea o atmosferă bogată în apă.


Super Pământul în cauză poartă numele de GJ 1214 b şi este localizată la 40 de ani lumină de noi, în constelaţia Ophiuchus. El a fost observat pentru prima dată în 2009, iar analizele indică faptul că planeta orbitează în jurul unei stele de tip pitică roşie, fiind de 70 de ori mai aproape de steaua ei decât este Pământul se Soare.
Atmosfera bogată în apă a super-Pământului a fost descoperită de astronomi cu ajutorul Telescopului Subaru şi a două camere speciale ale acestuia (Suprime-Cam şi the Faint Object Camera and Spectrograph)
Pentru a determina compoziţia atmosferei, oamenii de ştiinţă au observat tranzitele planetare care le-au permis să examineze orice schimbare a luminozităţii în momentul în care planeta trece prin faţa stelei sale. Procesul poartă numele de împrăştierea Rayleigh (împrăştierea elastică a luminii) şi poate fi utilizat pentru a stabili compoziţia atmosferică a unei planete. Culoarea albastră a cerului senin se datorează împrăştierii Rayleigh a luminii solare în atmosfera Pământului.

Comparaţia dintre planeta GJ 1214 b (centru), Pământ (stânga) şi Neptun (dreapta)

Acum, astronomii au folosit un filtru albastru (care are o lungime de undă mai scurtă şi care îi permite împrăştierii Rayleigh să creeze o schimbare mai mare decât în lungimea de undă roşie) pentru a analiza compoziţia planetei.
O atmosferă cu o concentraţie mare de hidrogen determină o creştere a împrăştierii Rayleigh în lungimea de undă a luminii albastre, comparativ cu o atmosferă bogată în apă.
Cum atmosfera lui GJ 1214 b nu a produs o creştere a împrăştierii Rayleigh în lumina albastră, oamenii de ştiinţă au concluzionat că super-Pământul ar avea o atmosferă bogată în apă.
Deşi anunţul oamenilor de ştiinţă este îmbucurător, se pare că ar fi foarte puţin probabil ca acest super-Pământ să susţină viaţa, având în vedere că el se află foarte aproape de propria sa stea şi că la suprafaţa lui trebuie să fie o temperatură de aproximativ 200 de grade Celsius.


Surse: descopera.ro, International Business Times

██████████████████████████████████████


A fost descoperit cel mai mare vulcan de pe Pământ


Cel mai mare vulcan din lume se ascunde sub apele Oceanului Pacific, se arată într-o nouă cercetare publicată în jurnalul Nature Geoscience.


Masivul Tamu, aşa cum este denumit cel mai mare vulcan din lume, este mult mai vast decât precedentul deţinător al recordului, Mauna Loa (Hawaii), fiind cu doar 25% mai mic decât Olympus Mons de pe Marte, cel mai mare vulcan din Sistemul Solar.
“Credem că este vorba despre o clasă de vulcani nerecunoscută până acum“, a comentat William Sager, geolog la Universitatea Houston şi totodată autorul cercetării ce descrie cel mai mare vulcan din lume. “Panta sa e foarte lină. Dacă aţi sta pe acest vulcan, v-ar fi greu să vă daţi seama în care parte este valea“, a explicat specialistul.
Tamu măsoară 650 de kilometri în lăţime, dar doar 4 kilometri în înălţime. Vulcanul a erupt preţ de câteva milioane de ani în timpul Cretacicului timpuriu, acum aproximativ 144 de milioane de ani, fiind stins de atunci.
La fel ca alte vulcane masive, Masivul Tamu pare să fi avut un con central care vărsa lava pe pantele sale domoale. Dovezile au fost obţinute cu ajutorul studiilor seismice şi a mostrelor de lavă colectate de-a lungul mai multor ani de cercetări efectuate cu ajutorul unor nave speciale. Undele seismice arată că lava curgea din vârful vulcanului, unde se aflau o serie de caldere similare ca formă cu cele întâlnite pe Mauna Loa.
Până acum, geologii credeau că Masivul Tamu era pur şi simplu o componentă a unui platou oceanic cunoscut sub numele de Shatsky Rise, ce se găseşte în nord-vestul Oceanului Pacific. Platourile oceanice sunt formaţiuni masive din lavă ale căror origini sunt încă un subiect controversat în lumea ştiinţifică. Unii cercetători cred că magma din mantaua Pământului a ieşit în forţă prin crustă, inundând suprafaţa cu lavă. Alţii cred că slăbiciuni pre-existente în crustă, cum ar fi limitele plăcilor tectonice, oferă căi de acces magmei din mantaua Terrei. Shatsky Rise s-a format în zona unei triple juncţiuni, unde s-au despărţit trei plăci tectonice.

Noul statut al Masivului Tamu, de vulcan, va duce la limitarea modelelor folosite pentru a explica formarea platourilor oceanice, spune Sager. “Pentru oricine doreşte să explice platourile oceanice există acum noi constrângeri. Vor trebui să poată explica de ce s-a format acest vulcan în acest loc şi cum a putut livra atâta magmă într-un timp foarte scurt“, afirmă specialistul.
David Peate, un geochimist de la Universitatea Iowa ce nu a luat parte la acest studiu, afirmă că aşteaptă cu interes să vadă noile modele care explică pulsaţiile de magmă ce au dus la apariţia Shatsky Rise. Masivul Tamu este cel mai mare şi cel mai vechi vulcan, iar în nord-estul său conurile devin mai mici şi mai tinere. Sager şi colegii săi sugerează că “pulsaţiile de magmă” au creat această «potecă vulcanică».
“Se pare că în multe platouri oceanice, topirea este continuă, însă aici s-a format un vulcan scut de mari dimensiuni“, spune Peate. “Dacă vom înţelege sursa volumului de magmă, ritmul producţiei de magmă şi intervalul de timp între pulsaţii vom putea limita modelele folosite în prezent“, afirmă Peate.
Sager afirmă că platourile oceanice ar putea ascunde şi alţi vulcani mai mari, un posibil candidat fiind în platoul Ontong Java, situat la nord de Insulele Solomon în sud-vestul Oceanului Pacific. “Structurile aflate sub ocean sunt foarte greu de studiat“, explică Sager.
Platourile oceanice sunt cele mai mari aglomerări de lavă de pe Terra. Acestea au fost asociate extincţiilor în masă şi schimbărilor climatice. Volumul Masivului Tamu este de 2,5 milioane de kilometri cubi. Întregul vulcan este mai mare decât insulele ce compun Regatul Unit al Marii Britanii şi decât statul american New Mexico.
În ciuda dimensiunilor uriaşe ale Masivului Tamu, studiile efectuate nu sugerează că vârful vulcanului ar fi ieşit vreodată din apă. Cel mai mare vulcan din lume a rămas ascuns deoarece este aşezat pe o crustă oceanică subţire (litosferă), ce nu-i poate susţine greutatea. Vârful său se găseşte astăzi la 1.980 de metri sub nivelul suprafeţei oceanului.
“În cazul Shatsky Rise, el s-a format pe litosferă cu o grosime aproape de zero, astfel că se găseşte într-un echilibru izostatic. Practic, pluteşte tot timpul, aşa că cea mai mare parte a Masivului Tamu se găseşte în manta. Vulcanii din Hawaii au erupt pe o litosferă groasă, astfel că e ca şi cum ar avea o plută pe care să plutească“, explică Sager.
Sager şi colegii săi studiează Shatsky Rise de câteva decenii bune, încercând să dezlege misterele platourilor oceanice. Acum 20 de ani, ei au dat numele Masivului Tamu după fostul angajator al lui Sager, Texas A&M University.


Surse: descopera.ro, livescience