Noutăţi ale ştiinţei şi tehnicii

██████████████████████████████████████

Maşina de citit gândurile e din ce în ce mai aproape

Analizând imaginile în rezonanţă magnetică, prin intermediul unui sofisticat model matematic, gândurile pot fi reconstituite cu precizie mai mare ca oricând. Cercetătorii au putut să afle, de exemplu, la ce literă se uitau participanţii, o reuşită care va contribui la crearea unei interfeţe capabile, într-adevăr, să citească gândurile.

Studiul a fost realizat de specialişti de la Universitatea Radboud din Olanda, iat rezultatele urmează să fie publicate în jurnalul Neuroimage.

Scanerele de rezonanţă magnetică funcţională pot arăta cu precizie dacă o anumită regiune a creierului este activată sau nu. Cercetătorii de la Universitatea Radboud au făcut un pas mai departe: au folosit această tehnică pentru a afla la ce anume se uită o persoană.

Totul depinde de precizia măsurării, cât de mici sunt zonele cerebrale a căror activitate este măsurată: în cazul de faţă, creierul a fost împărţit în mici volume de 2 x 2 x 2 mm, numite voxeli, iar cercetătorii au studiat modul în care voxelii răspund la fiecare pixel dintr-o imagine pe care o privea subiectul. Informaţiile au fost integrate într-un model matematic.

Combinând toate informaţiile despre pixeli primite de la voxeli, devine posibilă reconstituirea, chiar dacă nu extrem de clară, a imaginii pe care o privea subiectul. În cazul de faţă, cercetătorii au folosit imaginile unor litere ale alfabetului.

Modelul matematic a fost apoi învăţat cum arată fiecare literă. Astfel, modelul poate compara literele pentru a determina care anume corespunde imaginii obţinute prin rezonanţă magnetică. Combinând aceste informaţii, au putut fi efectiv reconstruite literele sub forma unor imagini de tipul celor obţinute prin rezonanţă magnetică.

Se crede că şi creierul funcţionează asemănător, combinând informaţia senzorială (imaginea literei) cu informaţii acumulate anterior, pentru a recunoaşte ceea ce vede o persoană. De exemplu, cineva recunoaşte liniile şi curbele din acest text drept litere doar dacă a învăţat anterior să citească.

Cercetătorii speră să îmbunătăţească modelul astfel încât să poată fi utilizat şi pentru citirea amintirilor ori a experienţelor subiective precum visele ori vizualizările. În viitor, studiile vor fi realizate cu un scaner mai puternic, cu rezoluţie mai mare, ceea ce ar putea duce la obţinerea unor imagini mai detaliate ale gândurilor unei persoane.

Surse: descopera.ro, ScienceDaily

██████████████████████████████████████


A fost descoperit pragul inferior de temperatură la care pot trăi formele de viaţă


Oamenii de ştiinţă au identificat cea mai scăzută temperatură la care pot trăi formele de viaţă pe Terra.


Studiul arată că sub pragul de -20 °C, organismele unicelulare se deshidratează şi intră într-o stare de vitrificare (ca de sticlă), în care nu mai pot să-şi ducă la bun sfârşit ciclul de viaţă.
Cercetătorii afirmă că, ţinând seama că organismele nu se mai pot reproduce la temperaturi mai joase de acest prag, -20 °C este limita inferioară de temperatură care permite existenţa vieţii pe Terra.
Oamenii de ştiinţă au pus organismele unicelulare într-un mediu apos şi au scăzut temperatura. Pe măsura ce temperatura scădea, mediul începea să se transfome în gheaţă, iar pe măsură ce cristalele de gheaţă creşteau, apa din interiorul organismelor ieşea pentru a forma mai multă gheaţă. Acest lucru a făcut mai întâi ca celulele să fie deshidratate, iar apoi să devină vitrificate. Odată ce o celulă s-a vitrificat, oamenii de ştiinţă nu o mai consideră vie, deoarece ea nu se mai poate reproduce, însă celula poate reveni la viaţă atunci când temperaturile cresc la loc. Această fază de vitrificare este similară stării în care se găsesc seminţele plantelor atunci când se usucă.
“Partea interesantă la vitrificare este că, în general, o celulă va supravieţui acestei stări, în schimb nu ar supravieţui îngheţului. Dacă îngheţi intern, mori, însă poţi supravieţui unei stări de vitrificare“, a explicat profesorul Andrew Clarke de la British Antarctic Survey, autorul acestui studiu. “Odată ce o celulă este vitrificată, ea poate supravieţui până la temperaturi extrem de scăzute. Doar că nu poate face prea multe până când temperatura nu creşte“, a mai spus specialistul.
Organismele mai complexe pot supravieţui la temperaturi mai joase deoarece ele pot controla parţial mediul în care se află celulele.
“Bacteriile, algele unicelulare şi ciupercile unicelulare, organisme ce există într-un număr uriaş pe Terra, sunt independente, pentru că nu depind de alte organisme“, explică Clarke.

“Toate celelalte fiinţe de pe Pământ, cum ar fi copacii, animalele şi insectele, au abilitatea de a controla fluidul ce înconjoară celulele interne. În cazul nostru este vorba despre sânge şi limfă. Într-un organism complicat, celulele stau într-un mediu pe care organismul îl poate controla. Organismele independente nu au această abilitate. Dacă în mediul lor se formează gheaţă, ele sunt supuse tuturor factorilor de stres asociaţi acesteia“, spune profesorul Clarke.
Dacă o celulă independentă se răceşte prea repede, ea nu se poate deshidrata şi vitrifica, ci îngheaţă şi moare.
Acest lucru explică de ce conservarea alimentelor în congelator funcţionează. Majoritatea congelatoarelor operează la o temperatură de aproximativ -20 °C. Acest studiu arată că această temperatură funcţionează deoarece sporii şi bacteriile nu se pot înmulţi şi strica alimentele.
“Ne bucurăm să obţinem un rezultat care are o relevanţă mai amplă, explicând de ce sunt atât de reuşite congelatoarele“, spune Clarke.
Cercetătorii cred că limita de temperatură pe care au descoperit-o este universală. În cadrul studiului cercetătorii au analizat numeroase forme de organisme unicelulare care folosesc o varietate de surse de energie, de la lumină la minerale, pentru a metaboliza. Fiecare dintre acestea s-a vitrificat sub acest prag de temperatură.


Surse: descopera.ro, Planet Earth Online

██████████████████████████████████████


Câte triburi izolate mai există în lume ?


Antropologii folosesc expresia “triburi necontactate” pentru a desemna acele mici grupuri de populaţie care trăiesc izolate, fără legături cu lumea modernă, ascunse în pădurile imense care mai există ici-colo pe planetă. Câte astfel de triburi mai există ?


Nimeni nu ştie cu precizie, dar numărul lor este estimat la peste 100 în întreaga lume, majoritatea aflându-se în Amazonia şi Noua Guinee, spune Rebecca Spooner, din cadrul Survival International, o organizaţie care militează pentru drepturile populaţiilor indigene.
Guvernul brazilian a determinat existenţa a 77 de asemenea triburi necontactate, pe baza datelor obţinute din fotografii aeriene şi din discuţiile cu triburi “mai occidentalizate” despre vecinii lor din junglă.
Se consideră că ar mai exista circa 15 triburi necontactate în Peru, câteva zeci în partea indoneziană a insulei Noua Guinee, şi două în insulele Andaman, de lângă India. E posibil să mai existe unele şi în Malaezia şi Africa Centrală.
Deşi se foloseşte expresia “triburi necontactate”, realitatea este că majoritatea au contacte slabe cu lumea din afară, cel puţin în mod indirect. “Există întotdeauna contacte cu alte triburi izolate, care au contacte cu alte populaţii indigene, care, la rândul lor, au contacte cu lumea exterioară“, spune Rebecca Spooner.
Multe dintre aceste triburi, mai ales în Amazonia, sunt “voluntar izolate”, adică au decis singure să evite contactele cu cei din afară, deoarece au avut experienţe nefericite în trecut.
Populaţia Mashco-Piro din Peru, de exemplu, a abandonat grădinile pe care le cultiva şi s-a retras în pădure. Acest lucru, crede Glenn Shepard, etnolog la Muzeul Emilio Goeldi din Belem, Brazilia, s-a întâmplat după ce companiile care exploatau arbori de cauciuc au masacrat mai mulţi membri ai acestui trib la începutul secolului XX. Survival International a documentat mai multe cazuri în care aşezările unor triburi au fost distruse, iar oamenii au fost hărţuiţi sau chiar ucişi.

Şi în vremurile recente, asaltul civilizaţiei de tip occidental asupra mediului de trai al acestor populaţii continuă şi este posibil ca el să fi întărit dorinţa unor triburi de a rămâne izolate. În 1995, teritoriul pe care trăia populaţia Huaorani din estul statului Peru, a fost încercuit de câmpuri petrolifere, ceea ce sporea şansele unor întâlniri între petrolişti şi membrii tribului, periculoase pentru toţi.
Unele dintre ţările pe ale căror teritorii există astfel de triburi, încearcă în măsura posibilităţilor, să le protejeze de invazia modului de trai modern, interzicând prin lege intrarea în contact cu ele, cu excepţia unor cazuri de forţă majoră. În Peru şi Brazilia, de exemplu, există asemenea legi. Autorităţile instituie de asemenea, zone protejate în care aceste triburi să poată trăi în linişte. Din păcate însă, legislaţia are lacune care permit companiilor miniere, petroliere şi altele, să îşi desfăşoare activitatea şi în asemenea regiuni.
Alte triburi, dacă nu au motive să se teamă de occidentali şi încep să aibă încredere în ei, pot ele însele să iniţieze contactul cu aceştia. După cum spune Kim Hill, antropolog la Arizona State University, este în firea oamenilor să încerce să-şi extindă contactele sociale. Medicina modernă, uneltele de metal şi oportunităţile de educaţie pot exercita asupra acestor populaţii o atracţie ce stimulează intrarea lor în contact cu civilizaţia modernă.


Surse: descopera.ro, NewScientist

██████████████████████████████████████

De ce rezistă mierea câteva mii de ani fără să se strice ?

Arheologii din vremurile noastre au descoperit numeroase lucruri surprinzătoare în mormintele egiptene. Printre bijuteriile şi celelate comori ascunse în aceste locuri misterioase se numără şi vase conţinând miere ce datează de acum câteva mii de ani şi care continuă să fie bună de mâncat în ciuda trecerii timpului.

Există alte câteva alimente care se păstrează bune, în stare crudă, pentru o perioadă lungă de timp: sarea, zahărul şi orezul uscat sunt câteva dintre ele. Totuşi, miere este specială: ea rezistă trecerii timpului şi se menţine într-o stare complet comestibilă. Poate că nu am dori să gustăm orez crud sau să mâncăm sare, însă putem să desfacem o urnă cu miere de acum câteva mii de ani şi să ne bucurăm de ea, fără a o pregăti în vreun mod special, ca şi cum ar fi veche de o zi. Mai mult, longevitatea mierii îi conferă şi alte proprietăţi (cum ar fi cele medicinale) pe care alte alimente cu o durată lungă de viaţă nu o au. Acest lucru ne face să ne întrebăm: ce anume face mierea să fie un aliment atât de special ?

Răspunsul este unul aproape la fel de complex ca aroma mierii: este vorba de mai mulţi factori ce lucrează într-o armonie perfectă pentru a obţine acest efect.

Primul motiv se datorează compoziţiei chimice a mierii. Mierea este, în primul rând, un zahăr. Zaharurile sunt higroscopice, termen ce înseamnă că în starea lor naturală conţin foarte puţină apă, dar că o pot absorbi cu uşurinţă din atmosferă dacă nu sunt acoperite. Mierea, în forma ei naturală, conţine foarte puţină umiditate. Într-un astfel de mediu foarte puţine bacterii sau microorganisme pot supravieţui, astfel că mor, explică Amina Harris, director executiv în cadrul Honey and Pollination Center de la Institutul Robert Mondavi al Universităţii California. Explicaţia lui Harris dezvăluie un element important al longevităţii mierii: pentru ca mierea să se strice, este nevoie să fie ceva în interiorul său care să se strice. Într-un astfel de mediu neplăcut, organismele nu pot supravieţui suficient de mult în miere pentru a avea oportunitate de a strica acest aliment.

De asemenea, mierea este extrem de acidă. Are un pH ce se găseşte undeva între 3 şi 4,5, aproximativ, iar acest acid va ucide aproape orice doreşte să crească în miere, mai spune Harris. Astfel, bacteriile şi alte organisme care scurtează durata de viaţă a alimentelor sunt nevoite să caute o altă gazdă, căci speranţa de viaţă în miere este foarte scăzută.

Totuşi, mierea nu este singurul aliment higroscopic. Melasa, spre exemplu, un reziduu ce provine din extragerea zahărului din sfeclă, este extrem de higroscopică şi totodată este acidă (însă mai puţin ca mierea, având un pH de 5,5). Totuşi, deşi rezistă mult, melasa se strică în cele din urmă.

De ce o formă de zahăr se strică, iar mierea rezistă pentru totdeauna ? Albinele joacă şi ele un rol.

Nectarul, materialul colectat de albine pentru a face mierea, este în mod natural foarte bogat în apă (ce reprezintă 60% 80% din masa totală a nectarului). În procesul producerii mierii, albinele joacă un rol important în eliminarea apei, ele bătând din aripi pentru a usca nectarul. Pe lângă bătăile aripilor, albinele mai au o contribuţie la longevitatea mierii. În stomacul albinelor există o enzimă ce poartă numele de glucozoxidază. Atunci când albinele regurgitează nectarul din gură pentru a produce mierea, această enzimă se amestecă cu nectarul şi îl descompune în două elemente: acid gluconic şi peroxid de hidrogen. Peroxidul de hidrogen este celălalt element care acţionează împotriva tuturor elementelor nocive care s-ar putea dezvolta în miere, explică Harris.

Din acest motiv, mierea a fost folosită de-a lungul secolelor ca remediu medicinal. Pentru că este aşa de groasă, pentru că respinge orice fel de microorganism şi deoarece conţine peroxid de hidrogen, mierea reprezintă bariera perfectă împotriva infecţiilor în cazul rănilor. Tăbliţele sumierene din argilă descriu cea mai veche folosire documentată a mierii în scopuri medicinale, relatările din acea perioadă arătând că mierea era folosită în 30% dintre reţete. De asemenea, egiptenii antici foloseau mierea în scopuri medicinale în mod regulat, producând alifii pentru afecţiunile de piele şi de ochi. Mierea era folosită pentru a acoperi o rană, o arsură şi alte probleme similare, deoarece nu permitea niciunui microorganism să se dezvolte, fiind astfel un bandaj natural, explică Harris.

Mai mult, atunci când mierea nu este stocată într-un borcan, ea absoarbe umezeala. Pe măsură ce absoarbe apa din rană, care altfel ar fi permis infectarea, mierea eliberează o cantitate foarte mică de peroxid de hidrogen. Această cantitate este exact ceea ce avem nevoie: este suficient de redusă încât stimulează vindecarea, spune Harris. De altfel, mierea este folosită în acest scop şi astăzi: compania Derma Sciences comercializează în spitalele din întreaga lume MEDIHONEY, plasturi şi bandaje acoperite cu miere ce stimulează vindecarea.

Ultimul factor ce explică longevitatea mierii este faptul că este ţinută în vase închise. Deşi mierea este un superaliment, ea nu este supranaturală: dacă o veţi ţine neacoperită într-un mediu umed, ea se va strica. Cât timp capacul este pus şi nu se adaugă apă, mierea nu se va strica. Dacă adăugaţi apă însă, mierea se poate strica. De asemenea, dacă desfaceţi capacul, apa poate pătrunde în vas şi poate duce la stricarea mierii, explică Harris.

Aşadar, dacă doriţi să stocaţi mierea pentru sute sau mii de ani, faceţi ce fac şi albinele şi ţineţi mierea sigilată.

Surse: descopera.ro, Smithsonian.com

██████████████████████████████████████

De ce au inventat oamenii muzica ?

Până când vom reuşi să inventăm o maşină a timpului, motivul pentru care oamenii au inventat muzica va rămâne necunoscut. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă continuă să postuleze ipoteze care să explice această întâmplare din istoria noastră.

Charles Darwin credea că muzica a fost concepută pentru a facilita atracţia sexuală. Alţi teoreticieni cred că muzica a reprezentat un mecanism de tip lipici social, prin care strămoşii noştri au format o comunitate mai strânsă.

Chris Loersch, un specialist în psihologie şi neuroştiinţe de la Universitatea Colorado, este atras de această idee, motiv pentru care a efectuat o cercetare pentru a încerca să-i demonstreze validitatea. Loersch şi Nathan Arbuckle de la Universitatea Ontario au conceput mai multe studii pentru a oferi noi dovezi în favoarea ipotezei lipiciului social.

Ipoteza se bazează pe abilitatea unică a muzicii de a influenţa starea sufletească şi comportamentul a mai multor oameni în acelaşi timp, ajutând la modelarea unor fiinţe individuale într-un grup coordonat, scriu cei doi cercetători. Autorii studiului oferă ca exemple muzica militară, muzica de la meciurile sportive şi tobele folosite de mai multe popoare în diferite ritualuri.

Într-o serie de şapte studii, cei doi cercetători au analizat reacţiile emoţionale la muzică pe care le-au manifestat 879 de persoane din universităţile americane şi din alte ţări. De asemenea, participanţii la studiu au fost întrebaţi cât de mult se identifică cu un grup. Participanţii la studiu care s-au declarat foarte afectaţi de muzică prezentau totodată o dorinţă puternică de a aparţine.

Loersch recunoaşte că acest studiu nu este o dovadă definitivă în favoarea ipotezei lipiciului social, însă afirmă că rezultatele reprezintă noi dovezi în favoarea teoriei conform căreia muzica a evoluat pentru a servi vieţii de grup.

Cercetătorul afirmă că la concerte există sentimentul unei comunităţi şi există numeroase reguli ce stabilesc modul în care comunitatea interacţionează. Oamenii formează legături pe scară largă, tratându-i pe toţi cei din jurul lor ca pe membrii unei familii. Leorsch adaugă că cred că despre asta sunt concertele, despre sentimentul că formezi un grup cu oamenii din jurul tău.

O parte din teoria noastră afirmă că muzica joacă rolul de a te «lega» şi de a te controla, nu ca individ, ci ca membru al grupului. Ca oameni, principala noastră motivaţie în viaţă este să fim un bun membru al grupului. Oamenii se simt grozav atunci când îşi pierd identitatea individuală şi devin o parte a unui întreg mai mare, spune Leorsch.

Întrebat de ce oamenii ascultă muzică şi singuri, dacă scopul ei este de a ne conecta la un grup, Leorsch explică: Cred că şi atunci când asculţi muzică de unul singur, ceea ce te face să te simţi bine este faptul că eşti oarecum păcălit, la fel ca atunci când te uiţi la televizor, că interacţionezi cu oameni, păcălit să crezi că faci parte dintr-un grup. Principala noastră motivaţie este să simţim că aparţinem. Orice ne păcăleşte să simţim acest lucru va fi perceput ca o recompensă, şi vom dori să repetăm acel comportament la fel ca în cazul dependenţei de un drog.

Surse: descopera.ro, NATIONAL GEOGRAPHIC

██████████████████████████████████████


De ce urlă lupii ?


Lupii urlă mai mult atunci când un partener sau un membru important al grupului părăseşte haita. Aceasta a fost concluzia oamenilor de ştiinţă în urma unor experimente în care au fost observate reacţiile lupilor din captivitate atunci când unul dintre membrii haitei a plecat la plimbare în pădure.


Cercetarea, publicată în Current Biology sugerează că urletul lupilor este explicat mai curând de factori sociali şi nu de cei psihologici, precum stresul.
Coautoarea studiului, Friederike Range de la Universitatea de Medicină Veterinară din Viena, a explicat că urletul animalelor depinde de relaţia pe care acestea o cu membrii grupului. “Nu am ştiut că exista o flexibilitatea în ceea ce priveşte durata urletului în funcţie de relaţie. Durata urletului este definită de calitatea relaţiei dintre animale“, a declarat aceasta.
Chemările acestor creaturi i-au fascinat de foarte mult timp pe oamenii de ştiinţă. Acum, specialiştii au constatat că urletele unui lup sunt unice şi că ei pot identifica fiecare individ doar după aceste chemări.
Dr. Simon Townsend, unul dintre coordonatorii studiului de la Universitatea din Zürich, susţine că lupii ar putea folosi urletul într-un mod strategic cu scopul de a reintra în contact cu un individ dominant sau cu un prieten.
“Lupii par să urle mai mult atunci când indivizi de rang superior părăsesc haita, tocmai pentru că aceştia joacă un rol important în viaţa socială a animalelor. Este logic ca atunci când aceşti indivizi părăsesc haita, restul lupilor să dorească să reia contactul cu ei. Acelaşi lucru se observă şi la prieteni“, a explicat Townsend.

În timpul studiului, realizat pe 9 lupi din două haite de la Centrul pentru Studierea Lupilor din Austria, oamenii de ştiinţă au constatat că atunci când unul dintre membrii haitei erau duşi la o depărtare relativ mică de grup, membrii haitei nu urlau.
Studiul a fost efectuat în captivitate, iar oamenii de ştiinţă au putut măsura nivelul cortizolului din saliva animalelor, calculând astfel nivelul de stres pe care îl experimentau acestea. În urma analizelor s-a constatat că nivelul de cortizol pe care îl aveau lupii din haită nu explica variaţiile din comportamentul lupilor. Prin urmare, urletele lupilor sunt influenţate, mai curând, de factorii sociali şi nu de stres.
“Lupii aleg să urle pentru că un membru important din haita lor a fost înlăturat şi astfel ei decid să păstreze legătura cu acesta. Asta înseamnă că lupii iau în considerare interacţiuni sociale complexe şi că îşi schimbă comportamentul conform acestora, nu din instinct, ci pentru că aleg asta“, a declarat Holly Root-Gutteridge de la Nottingham Trent University.


Surse: descopera.ro, BBC News

lupini a scris:

██████████████████████████████████████

De ce urlă lupii ?

Lupii urlă mai mult atunci când un partener sau un membru important al grupului părăseşte haita. Aceasta a fost concluzia oamenilor de ştiinţă în urma unor experimente în care au fost observate reacţiile lupilor din captivitate atunci când unul dintre membrii haitei a plecat la plimbare în pădure.

Asta am aflat din filmul disney Alfa si Omega. Daca cercetatorii se uitau si ei la filmul animat, nu mai pierdeau vremea aiurea. :bee:

██████████████████████████████████████


Cel mai mare peşte care a trăit pe Terra


O echipă internaţională de oameni de ştiinţă a descoperit rămăşiţele celui mai mare peşte din lume.


Animalul, numit Leedsichthys problematicus avea o lungime mai mare de 15 metri şi cutreiera oceanele în Jurasic, adică acum mai bine de 160 de milioane de ani. Sfârşitul său a venit acum 66 de milioane de ani, el fiind victima aceluiaşi eveniment care a dus la dispariţia dinozaurilor.
Descoperirea realizată de o echipă de cercetători coordonată de profesorul Jeff Liston de la Muzeul Naţional din Scoţia, este interesată deoarece arată că aşa cum dinozaurii sufereau schimbări majore (creşterea dimensiunilor) pe uscat şi reptilele din apă începeau să ia proporţii mari.
“Procesul este cunoscut sub numele de gigantism. Era cunoscut în rândul animalelor de pe uscat care au trăit în acea perioadă, însă nu puteam cunoaşte dacă şi în apă s-a produs acelaşi fenomen. Acum ştim că procesul a avut loc în paralel, chiar dacă motivul pentru care au apărut aceste bestii gigantice atât pe uscat, cât şi în apă, a rămas necunoscut“.
Bucăţi de fosilă de Leedsichthys au fost descoperite pentru prima dată de Alfred Leeds în 1889. Rămăşiţe similare au mai fost descoperite de-a lungul timpului în situri din Germania, Normandia, Mexic şi Chile. Cu toate acestea, din cauza calităţii proaste a acestor fosile, informaţiile referitoare la aceste creaturi au fost limitate. Leedsichthys a avut un schelet alcătuit în mare parte din cartilaje, iar acestea nu se păstrează tocmai bine. Din cauza acestor dificultăţi întâmpinate în timpul cercetărilor, oamenii de ştiinţă i-au dat animalului un al doilea nume, cel de “problematicus“. Cu toate acestea, pe baza unor dintre cele mai bune fosile, specialiştii au estimat că un exemplar de Leedsichthys ar fi putut atinge o lungime de 7,62 metri.

Leedsichthys problematicus

Recent însă, pe baza unei noi fosile bine păstrate, care a fost descoperită într-o carieră de piatră din Whittlesey, din apropierea oraşului Peterborough, oamenii de ştiinţă au putut realiza noi cercetări. În urma evaluărilor, specialiştii au declarat că specimenul nou descoperit avea o lungime de 15 metri, adică dublu faţă de dimensiunile pe care le estimaseră cercetătorii iniţial.
De asemenea, în urma cercetărilor s-a constatat şi că peştele avea şi o plasă delicată peste branhii care acţiona precum o plasă de pescuit şi care captura planctonul pe măsură ce apa trecea prin gura animalului.
“Dimensiunile lui indică faptul că Leedsichthys trebuie să fi fost un animal carismatic“, a declarat profesorul Colin Adams de la Universitatea din Glasgow. “În plus, la fel de fascinante pentru oamenii de ştiinţă sunt procesele ecologice care i-au permis unui astfel de animal acvatic să prospere“.
“Înainte de această perioadă, vertebratele care se hrăneau prin filtrarea particulelor organice din apă nu atingeau o lungime mai mare de 50 de centimetri. Ceva important trebuie să se fi schimbat, probabil la nivelul populaţiilor de plancton“, a declarat profesorul Jeff Liston.


Surse: descopera.ro, theguardian

██████████████████████████████████████


Un nou element chimic în tabelul lui Mendeleev


În curând, tabelul periodic va suferi o schimbare. Oamenii de ştiinţă oferă noi dovezi prin care atestă existenţa unui noi element, încă neconfirmat.


Elementul super greu nu a primit un nume oficial, dar specialiştii îi spun Ununpentium, nume care semnifică numărul său atomic 115.
Elementul este foarte radioactiv şi el poate fi observat pentru mai puţin de o secundă înainte de a se descompune în atomi mai uşori.
Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Lund din Suedia, susţin că descoperirile lor legate de ununpentium susţin afirmaţiile pe care le-au făcut acum un deceniu oamenii de ştiinţă din S.U.A. şi Rusia.
“Experimentul a fost unul reuşit şi fiind una dintre cele mai importante cercetări realizate in acest domeniu în ultimii ani“, a declarat coordonatorul studiului, Dirk Rudolph profesor de fizică atomică de la Universitatea Lund.

Oamenii de ştiinţă cred că prin crearea elementelor din ce în ce mai grele ei vor putea să descopere o “insulă de stabilitate” teoretică, o regiune nedescoperită din tabelul periodic unde ar putea exista elemente super grele stabile, a căror utilizare practică nu a fost încă descoperită.
În urma experimentelor de acum 10 ani din Dubna, Rusia, oamenii de ştiinţă au declarat că au creat atomi cu 115 protoni. Măsurătorile lor nu au fost confirmate în experimente la Centrul pentru Cercetarea Ionilor Grei GSI Helmholtz din Germania.
“În timpul experimentului nostru ce a durat 3 săptămâni am observat 30 de [astfel de atomi]“, a declarat cercetătorul Dirk Rudolph, profesor de fizică atomică de la Universitatea Lund, adăugând că în experimentele anterioare, ruşii au detectat 37 de atomi cu 115 protoni.


Surse: descopera.ro, Counsel&Heal | NEWS

██████████████████████████████████████

Există apă în interiorul Lunii ?

O sondă spaţială a descoperit pe suprafaţa selenară indicii ale existenţei apei, iar oamenii de ştiinţă cred că aceasta ar putea proveni dintr-un zăcământ ascuns în interiorul Lunii.

Această apă magmatică, lichid care provine din interiorul Lunii, a fost detectată de pe orbită de instrumentul Moon Mineralogy Mapper (M³), aparţinând N.A.S.A. şi montat la bordul sondei Chandrayaan-1 lansată de Organizaţia de Cercetare Spaţială din India.

Descoperirea confirmă rezultatele unor analize efectuate recent asupra unor roci selenare aduse de misiunile Apollo în urmă cu 4 decenii. Oamenii de ştiinţă speră că această descoperire să îi ajute să înţeleagă modul în care s-a format satelitul natural al Pământului,

Instrumentul M³ a identificat prezenţa apei magmatice în granulele minerale de la suprafaţa Lunii, în timp ce studia craterul Bullialdus, un crater de impact (format prin căderea unui alt corp ceresc pe Lună) aflat aproape de ecuatorul selenar.

Savanţii de la N.A.S.A. au ales pentru studiu această zonă pentru că, datorită localizării craterului şi tipului de roci existente aici, pot cuantifica mai bine volumul de apă din interiorul rocilor.

Zona centrală a craterului este formată dintr-un material geologic, care, în mod normal, se formează la adâncimi mari, sub scoarţa selenară şi sub manta, atunci când magma este prinsă dedesubt, conform datelor publicate în Nature Geoscience. Această rocă profundă a fost scoasă la suprafaţă cu ocazia impactului care a dat naştere craterului Bullialdus.

Comparativ cu porţiunile din jur, centrul craterului conţine o proporţie semnificativă de molecule hidroxil, compuse fiecare, dintr-un atom de oxigen şi unul de hidrogen, ceea ce arată că rocile din acest crater conţin apă care provine de sub suprafaţa selenară, au explicat oamenii de ştiinţă.

În 2009, M³ a realizat prima hartă mineralogică a suprafeţei Lunii şi a descoperit molecule de apă în zonele polare ale Lunii. Se crede că ar fi vorba despre un strat subţire care s-a format în urma acţiunii vântului solar asupra suprafeţei Lunii.

Însă craterul Bullialdus este o regiune unde nu există condiţii potrivite pentru ca vântul solar să poată da naştere unor cantităţi semnificative de apă la suprafaţă.

Detectarea de pe orbită a apei interne, arată că oamenii de ştiinţă pot întreprinde acum analize de laborator ale mostrelor de roci selenare într-un context mai larg.

Multă vreme s-a crezut că pe Lună nu există absolut deloc apă şi că orice urme de apă din rocile aduse de misiunile Apollo s-ar datora contaminării cu substanţe provenite de pe Pământ.

Acum însă, când a fost descoperită apă ce pare să provină chiar din interiorul Lunii, specialiştii pot începe să compare caracteristicile acestei ape cu alte caracteristici ale suprafeţei selenare.

Apa magmatică internă furnizează şi informaţii privind procesele vulcanice de pe Lună şi compoziţia internă a acestui corp ceresc, aducând informaţii noi despre formarea Lunii şi modul în care procesele magmatice s-au modificat pe măsură ce Luna s-a răcit.

Surse: descopera.ro, DailyMail