Nevoia de a-ti plange de mila

mica_curioasa a scris:

Omenii puternici isi recunosc slabiciunile, la fel precum curajul nu inseamna lipsa fricii, ci puterea de-a o infrunta.

Da, dar sunt puternici pentru ca sunt cu adevarat sau pentru ca isi dicteaza singuri sa treaca peste, pe langa, inainte, pe dedesubt, numai sa treaca, sa nu actioneze conform firii lor, ci sa actioneze in fata lor si a lumii ca oameni puternici ?

Nu prea inteleg de ce esti pe un forum,daca nu crezi in valoarea comunicarii...

Consider ca e jalnic a te plange altuia cand poti discuta idei, evenimente, probleme concrete

Arcangelo a scris:

Nu prea inteleg de ce esti pe un forum,daca nu crezi in valoarea comunicarii...

Cred ca intelegerea unui mesaj este afectata din cauza gandirii tale ROZ, ca sa nu-i zic altfel . :roll:

Scorpionul_Rosu a scris:

Da, dar sunt puternici pentru ca sunt cu adevarat sau pentru ca isi dicteaza singuri sa treaca peste, pe langa, inainte, pe dedesubt, numai sa treaca, sa nu actioneze conform firii lor, ci sa actioneze in fata lor si a lumii ca oameni puternici ?

Ce mai conteaza, atata timp cat se comporta ca niste oameni puternici?

Uni se nasc altii devin. Vointa este puterea.

ruudflo a scris:

De ce trebuie neaparat sa te exteriorizezi dand o dimensiune sociala propriilor neajunsuri ? Ia exemplul lui Cioran, el a scris pentru a se cumpata. Poti sa tii si un jurnal, are acelasi efect. Cand socializa era glumet si intretinea o relatie frumoasa cu Simone Boue si fratele sau. Pentru ce sa ne folosim de altii ca un instrument care sa deserveasca propriilor nevoi ? De ce trebuie ca placerea de a discutia cu cineva sa fie stirbita si monopolizata de necesitatea descatusarii din propriile probleme ?

Consider ca e jalnic a te plange altuia cand poti discuta idei, evenimente, probleme concrete etc . Masura detasarii de sine in actul social aduce benficii din toate punctele de vedere .

:x

La 19 ani asa gandeam si eu. Si tot cam pe atunci il citeam si pe Cioran. Jurnal tin de la 16 ani... Si timp de un an de zile m-am confesat in acel jurnal, dar pana nu am primit iertarea si intelegerea de la o alta fiinta umana, nu a fost de ajuns.

Jurnal inca tin si azi, dar de cand am descoperit ca omul e o fiinta sociala, nu prea mai am ce sa scriu in el...

dom'ne nu va mai contraziceti, calea de mijloc ar fi sa aveti un confident cu care sa discutati plangand sau sa plangeti discutand....el tie, tu lui si gata.....cine zice ca nu se plange ....minte....toata lumea se mai plange....chiar si cand nu se plange...

mica_curioasa a scris:

:x

La 19 ani asa gandeam si eu. Si tot cam pe atunci il citeam si pe Cioran. Jurnal tin de la 16 ani... Si timp de un an de zile m-am confesat in acel jurnal, dar pana nu am primit iertarea si intelegerea de la o alta fiinta umana, nu a fost de ajuns.

Jurnal inca tin si azi, dar de cand am descoperit ca omul e o fiinta sociala, nu prea mai am ce sa scriu in el...

Bravezi .Ce treaba are varsta intr-o discutie ? Sunt pusti de 15 ani care is mai copti la minte decat multi smecheri de peste 30 de ani .

Apropo, degeaba l-ai citit pe Cioran daca il asociezi cu infantilitatea .

Da, sunt de acord, omul este o fiinta sociala. Dar ca sa fie o fiinta sociala, trebuie sa socializeze iar ca sa socializeze are nevoie de o ratiune de a fi a actului social . Prefer sa discut idei, evenimente istorice sau din cotidian , nicidecum sa-mi plang necazurile in speranta ca o sa mi le rezolve compasiunea .

In fond, actul social este individualizat prin nevoi . Eu n-am niciodata nevoia de a ma confesa cuiva . Mi se pare o platitudine si o pierdere de timp atat pentru partenerul de discutie cat si pentru mine .

ruudflo a scris:

Bravezi .Ce treaba are varsta intr-o discutie ? Sunt pusti de 15 ani care is mai copti la minte decat multi smecheri de peste 30 de ani .

Apropo, degeaba l-ai citit pe Cioran daca il asociezi cu infantilitatea .

Da, sunt de acord, omul este o fiinta sociala. Dar ca sa fie o fiinta sociala, trebuie sa socializeze iar ca sa socializeze are nevoie de o ratiune de a fi a actului social . Prefer sa discut idei, evenimente istorice sau din cotidian , nicidecum sa-mi plang necazurile in speranta ca o sa mi le rezolve compasiunea .

In fond, actul social este individualizat prin nevoi . Eu n-am niciodata nevoia de a ma confesa cuiva . Mi se pare o platitudine si o pierdere de timp atat pentru partenerul de discutie cat si pentru mine .

Eu nu bravez. Poate tu, daca tot ti-a venit ideea :P

Daca tu n-ai nevoie sa discuti probleme de suflet cu altii, nu inseamna ca nimeni n-are.

Aici nu vorbim de cat de coapta e mintea, ci de timp, care e vital, nu doar in ceea ce priveste experienta, cat si in ceea ce priveste valoarea lui in sine.

Exista niste etape ale varstei si fiecare are caracteristica ei, mulata desigur pe personalitatea fiecaruia.

ruudflo a scris:

In fond, actul social este individualizat prin nevoi . Eu n-am niciodata nevoia de a ma confesa cuiva . Mi se pare o platitudine si o pierdere de timp atat pentru partenerul de discutie cat si pentru mine .

O sa afli mai tarziu ca viata nu e asa transanta ca tine... ;)

Ah, si nu, n-am afirmat nicio clipa ca Cioran ar fi infantil. Oare cum ai ajuns la conluzia asta?? :x

Scorpionul_Rosu a scris:

Din timp in timp, dupa ce ni se intampla cate ceva care ne intristeaza, ne plangem de mila si asteptam compatimire si din partea celorlalti. De ce se intampla asta ? Exista moduri de a elimina acest comportament sau este ceva normal si care trebuie sa se intample pentru a putea trece mai usor peste o tristete ?

Fiecare-si plange din cand in cand de mila, nu cred ca e cineva care sa nu faca asta.

Problema este atunci cand unii simt nevoia sa-si planga de mila cu audienta, eventual cat mai vasta. Am o colega care pe oricine prinde, cu orice ocazie, incepe sa-i povesteasca situatia ei familiala si alte probleme - jalnic! Genul asta de oameni isi folosesc semenii pe post de cos de gunoi, isi devarsa acolo nenorocirile si merg mai departe.

Cred ca singurul caz in care cineva este intemeiat sa-si verse problemele in fata altcuiva este atunci cand pe acel altcineva chiar il intereseaza treburile astea - ceva de genul parintii , fratii. Da, daca am o problema si ma duc si i-o spun mamei nu am senzatia ca o folosesc pe post de cos de gunoi si nici ea nu are senzatia asta.

Oricum,a-ti plange de mila este doar o supapa prin care se mai poate elimina tensiunea. Problemele sunt facute ca sa ni le rezolvam singuri.

mica_curioasa a scris:

Eu nu bravez. Poate tu, daca tot ti-a venit ideea :P

Daca tu n-ai nevoie sa discuti probleme de suflet cu altii, nu inseamna ca nimeni n-are.

Aici nu vorbim de cat de coapta e mintea, ci de timp, care e vital, nu doar in ceea ce priveste experienta, cat si in ceea ce priveste valoarea lui in sine.

Exista niste etape ale varstei si fiecare are caracteristica ei, mulata desigur pe personalitatea fiecaruia.

O sa afli mai tarziu ca viata nu e asa transanta ca tine...

Ah, si nu, n-am afirmat nicio clipa ca Cioran ar fi infantil. Oare cum ai ajuns la conluzia asta?? :x

Diferentiez : Pe de o parte, abordez subiecte care tin de stari de spirit si tot ceea ce tine de psihologia omului in genere, pe alta parte, nu abordez un subiect care implica lamentarea asupra efectelor pe care le are prezenta sau absenta unei stari de spirit la persoana mea, indiferent de cauzalitatea acestora .

Either way , mi-am adus argumentele in defavoarea nevoii de a-ti plange de mila . Nu stiu zau ce o fi mai infantil, sa iti plangi de mila si sa astepti compasiune sau sa cauti rezolvarea problemei in tine ? ;)

Apropo, asocierea varstei pe care ai socotit-o frageda cu preocuparea de a-l citi pe Cioran, m-a facut sa gandesc asta . That`s all .

Femeile se exteriorizează mai uşor dec