Nevoia de a-ti plange de mila

Scorpionul_Rosu a scris:

Eu nu ma mir si nu imi place sa fiu tatal nimanui. Cel putin nu pe moment.

Macar sper sa n-ai nici pretentia de a fi copilul cuiva.

s_s_s a scris:

Nu neaparat. Cateodata e bine sa-ti versi oful, sa te descarci . Cel putin pe mine ma ajuta . Nu am nevoie sa-mi zica lumea, vai saracuta de tine, sau sa-mi ofere nu stiu ce ajutor. Pur si simplu am nevoie sa ma asculte cineva. Simt ca ma eliberez un pic de problemele respective in momentul in care le impartasesc cu cineva. Oricum, depinde de mai multi factori, cum ar fi genul problemei. Sunt anumite ganduri pe care nu le-as impartasi nici batuta, desi ma macina zilnic.

Dar ajungand la extrema...pe mine ma enerveaza cei care nu stiu decat sa se planga toata ziua si se cred cei mai procopsiti oameni de pe planeta. Pe oamenii de genul incerc sa-i evit, nicidecum sa ii ajut , deoarece problemele lor nu se termina niciodata.

Cand eliberezi o problema din tumultu-ti interior, confesandu-i-te unei persoane, in cele mai multe cazuri, se ajunge la o concluzionare de tipul acesta : "Lasa ca o sa se rezolve." . Ceea ce aduce o impartasire a unei probleme, mai ales atunci cand toata fiinta-ti traieste intru solutionarea acesteia , este punerea acesteia intr-un plan secund , interlocutorul incercand sa miscoreze gravitatea acesteia . Personal, consider impartasirea unui tumult interior periculos tocmai din cauza imbatarii cu pasivitate.

Nu sunt de acord cu tine.Cred -cum de altfel statueaza si psihologia- ca exprimarea este esentiala pentru depasirea traumelor cauzate de reprimare.

Faptul ca iti exprimi of-urile,nu te face incapabil sa iti solutionezi problemele si nici nu te impinge in pasivitate.

Deci era adevarat ca indragostirea era pe principiul incestului? Adica iubesti persoana care-ti satisface lipsurile familiste?

Arcangelo a scris:

Nu sunt de acord cu tine.Cred -cum de altfel statueaza si psihologia- ca exprimarea este esentiala pentru depasirea traumelor cauzate de reprimare.

Faptul ca iti exprimi of-urile,nu te face incapabil sa iti solutionezi problemele si nici nu te impinge in pasivitate.

Stiinta psihologiei te invata sa iti accepti problemele , nicidecum sa le rezolvi , prin impartasirea unui neajuns care-ti macina existenta .

ruudflo a scris:

Cand eliberezi o problema din tumultu-ti interior, confesandu-i-te unei persoane, in cele mai multe cazuri, se ajunge la o concluzionare de tipul acesta : "Lasa ca o sa se rezolve." . Ceea ce aduce o impartasire a unei probleme, mai ales atunci cand toata fiinta-ti traieste intru solutionarea acesteia , este punerea acesteia intr-un plan secund , interlocutorul incercand sa miscoreze gravitatea acesteia . Personal, consider impartasirea unui tumult interior periculos tocmai din cauza imbatarii cu pasivitate.

Dupa cum am spus, depinde de problema. Eu foarte rar ajung sa-mi impartasesc problemele cele mai profunde. Pe acestea le consider foarte personale si simt ca pierd o particica din mine daca le impartasesc.

Cel mai greu e sa concluzionezi tu ca ai o problema, sa "te plangi" tie insuti.

Am incercat sa impartasesc si ganduri mai profunde cu altii, dar nu au fost receptionate cum ma asteptam...si de atunci am renuntat. Acuma ma plang doar de chestii de genul, "mi-a murit pisica" sau "m-a parasit prietenul"...restul raman acolo, inchise...si zau, nu stiu daca e bine, cateodata ajung sa te copleseasca, urmeaza un moment de slabiciune groaznica...trec peste el cu chiu cu vai, o perioada uit, insa problemele revin. Asadar, eu cred ca e mai bine sa le impartasesti cuiva de incerdere si sa scapi de ele definitiv daca se poate...altfel ajung sa te macine muuult timp.

Bineinteles, asta e cazul meu, nu trebuie neaparat sa fie la toti la fel

Arcangelo a scris:

Nu sunt de acord cu tine.Cred -cum de altfel statueaza si psihologia- ca exprimarea este esentiala pentru depasirea traumelor cauzate de reprimare.

Faptul ca iti exprimi of-urile,nu te face incapabil sa iti solutionezi problemele si nici nu te impinge in pasivitate.

Aici tind sa fiu de acord cu tine.

Dar dupa cum am mai spus, nu-mi plac extremele .

ruudflo a scris:

Personal, consider impartasirea unui tumult interior periculos tocmai din cauza imbatarii cu pasivitate.

Asa as spune si eu. Vreau sa cred ca sunputernica si fara sa ma plang la altii, ca pana la urma, sunt probleme pe care doar noi ni le putem rezolva, dar in timp faptul ca nu te exteriorizezi, se aduna si se rasfrange asupra ta ca un torent cand se umple paharul.

mica_curioasa a scris:

Vreau sa cred ca sunt puternica...

Oamenii puternici chiar sunt asa, sau asta isi spun singuri si se straduiesc sa se conformeze cu propriul dictat ?

Scorpionul_Rosu a scris:

Oamenii puternici chiar sunt asa, sau asta isi spun singuri si se straduiesc sa se conformeze cu propriul dictat ?

Omenii puternici isi recunosc slabiciunile, la fel precum curajul nu inseamna lipsa fricii, ci puterea de-a o infrunta.

mica_curioasa a scris:

faptul ca nu te exteriorizezi, se aduna si se rasfrange asupra ta ca un torent cand se umple paharul.

De ce trebuie neaparat sa te exteriorizezi dand o dimensiune sociala propriilor neajunsuri ? Ia exemplul lui Cioran, el a scris pentru a se cumpata. Poti sa tii si un jurnal, are acelasi efect. Cand socializa era glumet si intretinea o relatie frumoasa cu Simone Boue si fratele sau. Pentru ce sa ne folosim de altii ca un instrument care sa deserveasca propriilor nevoi ? De ce trebuie ca placerea de a discutia cu cineva sa fie stirbita si monopolizata de necesitatea descatusarii din propriile probleme ?

Consider ca e jalnic a te plange altuia cand poti discuta idei, evenimente, probleme concrete etc . Masura detasarii de sine in actul social aduce benficii din toate punctele de vedere .