agresivitate adolescenti

lixit2010 a scris:

Oricum, multumesc mult de tot de sfaturi si de sprijn.

O mica victorie, felicitari!

Sper sa nu fie nevoie s-o aprobi si s-o sustii de fiecare data, chiar si atunci cand nu e cazul doar pt ca nu suporta critica.

Finnian a scris:

Asa e. Sa spui "te iubesc" e o munca titanica. Sa ii oferi o imbrtatisare cand sufera, in loc de un "sa-ti fie invatare de minte", iarasi e greu. Sa-ti ceri iertare cand gresesti e alta munca titanica si iti reteaza din nas. Sa acorzi prezumtia de nevinovatie, in loc sa-ti acuzi din prima copilul de toate relele, iarasi e o munca titanica. Nici nu e de mirare ca in cele din urma ajunge sa se ridice la inaltimea asteptarilor.

Adevarat. Candva am citit o chestie care de abia acum ii inteleg sensul: un copil traverseaza strada in graba, fugind de langa mama lui. O masina il ocoleste in ultima clipa, evitand un accident ingrozitor. Intrebarea era, ce fel de mama esti (similar si pentru tati)? Ce faci mai intai? Te repezi la copil si-i tragi doua palme pt ca a fugit de langa tine si uite ce era sa pateasca sau il iei in brate si-l iubesti si-l saruti, multumind Domnului ca nu s-a intamplat nimic, dupa care ii explici ce a gresit?

Sa derulam prin fata ochilor un astfel de episod! Acuma, ce fel de parinti suntem?

another_kind a scris:

In nici un caz nu ma refeream la a se inaspri, ci a oferi mai multa dragoste. A o arata, pentru ca de existat cu siguranta exista. Un pacient... interesant cuvant. Oricum e "cu capul" la varsta asta, nu...? Deci trebuie tratat ca un bolnav, ca unul care nu stie si nu raspunde de ce simte, cum gandeste si cum se poarta. Noi nu cadem niciodata, nu ne pierdem cumpatul, nu ne dezechilibram... ei in chimb sufera de "boala adolescentei"...Numai ca noi avem pielea tabacita de cinismul si raceala altora - a, da, si de aceasta "mila" pentru "bolnav"; unii ne-au distrus noua inocenta si increderea in oameni, iar noi acum muncim la a generatiei urmatoare. Nu ma asteptam la asta din partea dv. O gramada descoperiri am facut astazi.

lixit2010 a scris:

Exact. Din nefericire multi i-ar trage intai doua palme, chiar pentru lucruri mai neinsemnate.

Finnian a scris:

@ mica curioasa

Traim in jungla, asta e clar. Homo homini lupus est.

Cine are nevoie de carti de pedagogie pentru a intelege un suflet omenesc....mai ziceam. Dar nu mai zic.

Agresivitatea nu se invata; e innascuta. O au si animalele, o avem si noi. De multe ori ne vine sa-i rupem capul cuiva dar ne abtinem. Unii lovesc fara sa fie agresivi, dar nu isi dau seama de asta, si uneori tensiunea acumulata da pe dinafara. Nu e ceva pentru care se poate lua o pastila, in ciuda a ceea ce cred unii.

Asa e. Sa spui "te iubesc" e o munca titanica. Sa ii oferi o imbrtatisare cand sufera, in loc de un "sa-ti fie invatare de minte", iarasi e greu. Sa-ti ceri iertare cand gresesti e alta munca titanica si iti reteaza din nas. Sa acorzi prezumtia de nevinovatie, in loc sa-ti acuzi din prima copilul de toate relele, iarasi e o munca titanica. Nici nu e de mirare ca in cele din urma ajunge sa se ridice la inaltimea asteptarilor.

Cred ca esti una din putinii fericiti, care pot imbratisa si spune "te iubesc" cu aceeasi usurinta cu care respira, indiferent de starea in care se afla. N-as vrea sa cred ca astfel de dovezi de afectiune pot fi oferite din obisnuinta sau din inertie sau la fel de simplu ca "buna ziua".

Esti fericita ca poti lasa la o parte furia, oboseala, epuizarea sa imbratisezi din tot sufletul acum si oricand. Eu nu cred ca as putea. De fapt cred ca as fi la fel de hormonala, ca sa nu zic altfel, ca si adolescenta cea neinteleasa si deloc dispusa la a primi critici.

Daca as fi sigura suta la suta, te-as contrazice asupra ideii ca agresivitatea e innascuta, dar cum nu sunt, pot doar sa-ti spun ce cred eu. Agresivitatea e la fel de innascuta ca si ura si iubirea. Am putea spune ca toate sunt innascute, dar care din ele ajung sa predomine? Oare nu acelea pe care le-ai intalnit cel mai des, acelea cu care te-ai confundat cel mai des, acelea care ti-au fost servite pana ai ajuns sa crezi ca sunt innascute, ba chiar normale si te identifici cu ele? Si asta eu spun ca inseamna a invata un comportament. Ar fi pacat sa acordam fiintei umane niste elemente innascute si gata. Totul se opreste aici! As vrea sa cred ca fiinta umana e un fel de tabula rasa pe care se scriu mai apoi iubirea, ura, agresivitatea sau blandetea. Numai asa am putea sa ne ridicam deasupra animalelor.

mica_curioasa a scris:

O mica victorie, felicitari!

Sper sa nu fie nevoie s-o aprobi si s-o sustii de fiecare data, chiar si atunci cand nu e cazul doar pt ca nu suporta critica.

Cu riscul de a insista prea mult pe aceasta discutie in contradictoriu...

Din cate inteleg se referea exclusiv la lucrarile fetei. Ori cand nu poti face ceva ce face un altul, indiferent ca ti-e copil, subaltern etc etc, eu as zice ca nu e indicat sa-i faci observatii si corecturi intr-o arie pentru care el are aptitudini si tu nu, doar pentru ca esti deasupra lui (ca varsta, in relatiile de familie etc). Sa critice cine e deasupra lui in domeniul respectiv (recte profesorul de desen). Inteleg ca acea critica, in cazul de fata, era facuta intr-un scop constructiv, insa e evident si de ce nu era bine primita. Daca ati fi, sa zicem, profesoara de muzica, si s-ar prezenta ministrul educatiei la locul dv de munca, el fiind economist, nu cred ca v-ar placea sa inceapa sa va critice modul in care repartizati materia pe un semestru, desi teoretic este un superior de-al dv si depindeti de el.

mica_curioasa a scris:

Toti avem toane, toti obosim, toti gresim - dar important e sa putem fi constienti 24/24 de anumite lucruri, macar fata de cateva persoane, si sa nu le uitam niciodata. O greseala indreptata in secunda urmatoare se uita mai repede si afecteaza mai putin decat una peste care se asterne praful.Cel putin asta cred eu.

Cat despre agresivitate, sustin in continuare ca nu e ceva care se invata. E un instinct natural, legat si de cel de supravietuire. Unii nici nu stiu cat de agresivi pot sa fie pana nu rabufnesc.

Finnian a scris:

Cu riscul de a insista prea mult pe aceasta discutie in contradictoriu...

Din cate inteleg se referea exclusiv la lucrarile fetei. Ori cand nu poti face ceva ce face un altul, indiferent ca ti-e copil, subaltern etc etc, eu as zice ca nu e indicat sa-i faci observatii si corecturi intr-o arie pentru care el are aptitudini si tu nu, doar pentru ca esti deasupra lui (ca varsta, in relatiile de familie etc). Sa critice cine e deasupra lui in domeniul respectiv (recte profesorul de desen). Inteleg ca acea critica, in cazul de fata, era facuta intr-un scop constructiv, insa e evident si de ce nu era bine primita. Daca ati fi, sa zicem, profesoara de muzica, si s-ar prezenta ministrul educatiei la locul dv de munca, el fiind economist, nu cred ca v-ar placea sa inceapa sa va critice modul in care repartizati materia pe un semestru, desi teoretic este un superior de-al dv si depindeti de el.

Culmea e ca nu ca nu m-ar deranja situatia exemplificata pentru ca nu-l cunosc pe acel om si poate, chiar daca e economist, are totusi aptitudini de organizare si in ciuda aparentelor, criticile lui pot fi corecte, dar sigur m-ar deranja daca aceasta critica ar fi facuta de unul din parintii mei, chiar daca ar fi profesori si ar avea dreptate, fiind facuta pe un ton superior.

Daca insa mi-ar arata greseala pe un ton neutru, zambind intelegator, ar fi binevenita.

Si inceteaza cu "dvs". exagerezi

Finnian a scris:

Toti avem toane, toti obosim, toti gresim - dar important e sa putem fi constienti 24/24 de anumite lucruri, macar fata de cateva persoane, si sa nu le uitam niciodata. O greseala indreptata in secunda urmatoare se uita mai repede si afecteaza mai putin decat una peste care se asterne praful.Cel putin asta cred eu.

Cat despre agresivitate, sustin in continuare ca nu e ceva care se invata. E un instinct natural, legat si de cel de supravietuire. Unii nici nu stiu cat de agresivi pot sa fie pana nu rabufnesc.

In familia mea, rareori se spune "te iubesc". Cu toate astea, eu stiu ca sunt iubita si ei stiu ca-i iubesc. Cum? Prin comportament. Chiar daca in clipa asta ridicam tonul, in clipa urmatoare totul se uita si tacit, devenim si mai uniti.

Sunt de acord cu agresivitatea legata de supravietuire. Faci orice ca sa-ti aperi viata, dar nu devii violent in relatiile sociale, familiale, decat daca ai crescut intr-un astfel de mediu sau cumva, ti s-a inoculat ca e normal.

Sper ca intelegi nuanta.

lixit2010 a scris:

Dar va spun (poate ca aveti sau nu copii adolescenti), iti pierzi cumpatul atunci cand propriul tau copil, ridica tonul la tine, nu are nici un fel de respect, te jigneste si pur si simplu sterge cu tine pe jos. Ai impresia ca propriul tau copil nu mai nutreste nici un fele de sentiment de dragoste pentru tine!?

Da...nu vreau sa pierd legatura cu copilul meu, vreau sa-l inteleg si sa-l sprijin in ceea ce vrea sa faca. Vreau sa creasca stiind ca are un sprijin si un umar pe care intotdeauna se poate baza!

Copilul nu e dator sa nutreasca sentimente pentru tine neconditionat (desi o face la inceput si cu timpul le poate pierde, datorita parintelui), pentru ca nu l-ai intrebat cand l-ai adus pe lume. Tu ai datoria sa il iubesti neconditionat dar se pare ca ti-e greu. Vrei cumva sa ai un umar pe care te poti baza la batranete? Ca daca asta vrei, ai pierdut din start acel umar. E ca si cum ai porni la drum cu o femeie avand ca unic scop sa te culci cu ea. Niciodata nu te va iubi.

Finnian a scris:

Nu cautam sa ma calific; sunt destui in lumea asta cu "diploma" in ale experientei de viata si empatiei. Prefer sa-mi vad lungul nasului si sa nu etichetez omul dupa varsta lui. Iar sa nu stiu ce vorbesc ar insemna sa nu fi fost adolescent niciodata, adica sa am 10 ani sau mai putin, ceea ce, dupa umila mea parere, e foarte putin probabil. Dar va multumesc - sunteti exemplul perfect pentru genul de atitudine la care ma refeream mai sus. Nu, nu lucrez cu adolescenti. Multi dintre cei care se pot lauda cu asta gandesc asemenea dv - ironic si trist, nu...? Sa dam insingurarea si durerea mai departe, din mana in mana, slefuind o generatie care la randul ei sa faca la fel.

Spre ironia si tristetea ta, te informez politicos ca am avut de-a face in meseria mea cu adolescenti dependenti de droguri, tutun si alcool, adolescente care au nascut la varsta de 16 ani, adolescenti care au fugit de acasa, care si-au lovit parintii si am facut tot ce mi-a stat in putere, unde nu s-a mai putut din diverse cauze, nu s-a mai putut si gata. Dar in aproape toate cazurile, am reusit sa solutionez pozitiv pentru toata lumea. Am evitat in prima postare detaliile pentru ca nu mi se oferisera prea putine informatii, astfel incat sa pot contura un profil.

Dar am rugamintea sa te gandesti de doua ori inainte de a-mi diseca semantic vreun post pentru ca nu te prinde atitudinea asta, cel putin nu cu mine.

Atat.

Lucast a scris:

Mda... Presupun ca intotdeauna, dar intotdeauna, vina a apartinut "bolii" numite adolescenta. Nu stiu de ce dar imi pare ca am mai spus cat valoreaza in ochii mei o diploma si parcurgerea unei bibliografii, dupa care ne declaram cunoscatori ai mintii umane. Natura ocupatiei nu corespunde intotdeauna cu persoana. Si Mengele era medic. Atat.

Nu am spus cu ce ma ocup si nici diploma dobandita, insa iti pot constata originea umila.Insa esti liber/a sa presupui, eu pot confirma sau infirma, desi iti este caracteristica partea a doua.