Creatiile userilor - Poezie

Speram...

Speram sa te ratacesti
Prin ghemul de ganduri,
Prin raduri de-amintri,
Floare ce nu te ofilesti.


Speram ca lumea ta iubito
Sa se izbeasca de a mea,
Cum luna-atinge marea,
Si tu, neprihanito.

Dar era ineluctabil
Ca ochiul tau senin,
Grotesc si din penin,
Sa uite un copil.

Nici o flacara nu arde,

Nici un sunet nu rasuna,

Nici o voce nu raspunde

Linistii ce se aduna.

Nici o dragoste eterna,

Nici un suflet luminat

Sub privirea ta,Selena,

De cand ea m-a-ndepartat.

Priveste


Priveste pasari calatoare
Cum pleca inspre rasarit,
In cadrul rosu-sangeriu
Doar eu de lume-s izgonit.

Priveste valuri efemere
Spargandu-se brutal de dig,
Priveste vantul cum paseste
In graba sa se faca frig.

Asculta-ti inima cum bate
Cu-n ritm vital si usurat
Si-asculta linistea din zgomot
S-auzi gandul care l-ai uitat.

Ireproşabil

Sistemul e corupt...
Cercul trebuie rupt!

Fără lideri - fără politicieni
Fără procurori vicleni
Fără setea de ban
Şi rockeri naivi
Ce cred în satan
Fără cocote
Fără clanuri mafiote
Fără păcate
Fără oameni căzuţi...
All we need is love
Şi-o altă societate
Cu drepturi de egalitate
În care să fim născuţi...

Vrem înainte de toate
Să lăsaţi mitralierele jos!
Vrem ca orice om în parte
Să poată pleca mai departe
Cu sufletul bucuros.
Vrem să putem lăsa în urmă
O planetă curată pentru copii...
Fără lanţuri - fără spirit de turmă -
Fără ceea ce ei te-au făcut să crezi că ştii...

Vrem să gândim adevăr -
Vrem să trăim libertate:
Fericire - nu plăcere -
Iubire - nu avere!

Iubesc pentru-a trăi şi trăiesc pentru-a iubi

Sistemul e corupt...
Cercul trebuie rupt!

Din front

E iarnă - e frig -
De gloanţe răpus
Azi a căzut un mig
Departe - în apus.

Trec tancuri pe străzi -
Bolnavi şi săraci
Ca veşnice prăzi
Pentru moarte şi draci.

Soldaţi fără minte
Se-aruncă-n război
Şi-i plin de morminte
Cu oameni ca noi.

Întrebări

De ce când fluturi zboară apar culori în jurul lor?

De ce lumina lunii îi mângâie pe trecători?

De ce când valea plânge șoptește tainele de dor?

De ce când viața trece rămâne doar un trist decor?

Unde se-ascunde fericirea când lumea nu-i la locul ei?

Unde aleargă timpul când haosul domnește pe alei?

Unde se duce moartea, lăsând în urmă doar crâmpei?

Unde-i frumoasă viața și creionează epopei?

Cine străpunge gânduri și le-nțelege pe deplin?

Cine gândește tainic și-apoi dezvăluie sublim?

Cine privește oamenii învăluiți în chin?

Cine se-aruncă-n valuri pentru-a vedea doar ce conțin?

Când o să înțelegem că soarele e sus pe cer?

Când o să muncim pe-al nostru caracter?

Când vom aprofunda momentul efemer?

Când vom ghici care-i al vieții țel?

Poezia aceasta am scris-o după ce am văzut o scenă emoționantă de la geamul blocului în care locuiesc, când un bărbat tânăr împingea în mijlocul unei furtuni un bărbat cam de aceeași vârstă cu el, aflat în scaunul cu rotile. Bărbatul în scaunul cu rotile a căzut într-o băltoacă plină de apă, iar cel care îl împingea a sărit în secunda aceea și l-a ridicat de jos cu o forță impresionantă.

Un om infirm

Curgeau din cer pumni mici de apă

Iar oamenii fugeau pe-alei

Dar unul a căzut în groapă

Și râs-au de el derbedei.

Stătea în scaun cu rotile,

Picioarele nu-l ajutau.

Și nimeni nu mergea c-un bine

Ce poate, poate-i ofereau.

Doar un băiat mai tinerel,

S-a dus degrabă către el

Și-a prins în brațe scaunul

Precum ar fi cu prietenul.

Și ridicatu-l-a de jos,

Din groapa cea adâncă tare,

Când timpul era tot ploios,

Părând că vrea totul s-omoare.

Băiatul l-a adăpostit

Pe cel ce-n groapă a căzut

Și s-a simțit mai mulțumit

Că n-a plecat sau dispărut.

L-a ajutat pe domnul care

Părea să simtă doar dureri,

L-a ridicat din străzi amare

Și l-a lipsit de neplăceri.

Pe când cei doi au discutat

De viața lor și de idei,

Băiatul tânăr a aflat

Că omului îi plac căței.

Că viața i se pare-un rai

Și nu contează doar ce n-ai,

Căci trebuie mult să zărim

Ce noi putem să oferim,

Căci doar așa poate-om uita

Că nu avem picioare

Și vom ști a ne bucura

De razele de soare.

Negoţ

Un student abandonat
Ce intrase în sevraj
Ca un bibelou s-a spart
Aruncat - de la etaj.

Şi în jurul lui deodată
Se făcu plin de ţărani
Şi din el nu curse sânge
Ci un sac întreg de bani.

Divertisment

Privindu-ţi pleoapele plecate,pictate

Şi genele atât de lungi şi-ntortocheate

Cobor mai jos, la mâinile-ţi împreunate

În aşteptări târzii, pustii şi tot mai reci.

Iar buzele-ţi plastifiate, trist, alert

Sărută lung ţigara si-o strivesc

De gânduri fumegii o ameţesc

Măcar ţigara nu-i o curcă beată.

Şi te ridici, ridică iar cortini lumina

Pe tocurile lungi, subţiri, Mălina

Te cheamă să te râdă despre tine

Aplaudă o lume flâmândă.. şi revine

Un gol apăsător, un gol curat de acru

O ştie pe de rost, e pur, e simulacru

"Te pup, iubita, sper că ţi-e mai bine"

Şi veninos ascuns, un ''Ce ruşine!".

Postez poezia de fata pentru ca am ajuns la concluzia ca degeaba lupt eu pentru iubire si degeaba o vreau si o cant etc. daca in realitate n-am parte de ea... si daca defapt nici n-o sa am vreodata. Lumea a ajuns atat de materialista incat sunt profund dezgustat de ea! Iubirea se cumpara si se vinde la fel ca oricare alt produs de pe piata. Din cauza asta am decis sa iau calea pribegiei... Chiar si infernul e mai cald decat lumea asta de gheata.

Infernul

O poartă neagră - de rugină
Se târâie atât de jalnic...
Aici doar focul dă lumină -
Doar codrul ars se-arată falnic.

Aici doar umbrele şoptesc...
Cenuşa-i singura culoare -
Nici îngeri nu se mai găsesc
Pe-acest tărâm lipsit de soare.

Şi totul tace - totul moare
Când niciun om nu te mai vrea...
Cenuşa-i singura culoare
Aici - sub lespedea cea grea.

Iubirea nu se castiga, este de sine statatoare. O alta entitate, daca vrei.

Maturizare

Îngenunchie timpul la picioarele sale

Cu o privire, goală privire

De domnişoară.

Avea la braţ un tânăr supt de viaţă

Cu cearcănele în cascadă şi

Cu iubiri de-o seară.

Cine era, cine erau? Erau străini.

Nu se puteau întâlni la mijloc,

Era pustiu.

Sufletele lor nu se muşcau de dor

Ficatul nu suferea printre fiere.

Se depărtau lejer

..şi în tăcere.

Se opri brusc şi o luă de mână

O privi adânc, acum, pe ea.

A lui nu era.

Îi măngâie fruntea, atent, cu buzele

Pentru întâia oară o simţea

Pe ea, cum tremură.

Respiraţiile li se contopiră

Pentru o clipa au uitat să expire, apoi

Au dat afara tot.

Şi-au salutat rănile şi s-au lăsat de mână

Pentru întâia dată au înţeles..

Nu-i rost.

Tigarile nu au gust perfid

Am întrebat-o de ce fumează
Ţigară după ţigară
De luni până luni.
Mi-a spus în şoapte c-amanetează
Gânduri târzii de vară
Cu multe furtuni.

Şi-a aprins o ţigară proaspătă.
"Are gust de lămâie.
Să ştii că nu mint.
Sau, dacă vrei, de mentă uscată."
O priveam cum pufăie
De fum labirint.

Când sorbea asiduu nicotina
Pleoapele-i se strângeau
Ca-ntr-o menghină.
De multă încordare, clandestina
Se târa, şi zvâcneau
Organele-n venă.

Rotocalele în dezintegrare
Şi descifrând regrete,
Formau volute.
Când elibera culori amare,
Părea că ofileşte
De mult, de multe.

Iar ridurile, ah, ridurile,
Apăreau şi dispăreau.
Îşi sedimenta
Nenorocitul de drog, armurile
Lâncede, care sufocau
Latent, inima.

Se zvârcolea, o vedeam cum tuşeşte.
"Nu te speria, nu arde."
Apoi, surâzând:
"Fumez de pură plăcere, de sete.
Ele nu sunt perfide
Oamenii în schimb.."

şi s-a oprit.