Început de bartolomeu, Vin 20 aug 2004 · 1.673 răspunsuri · 173.174 vizualizări
Betivul de la geam
In zorii primei dimineti
din anul inghetat,
un om se plimba pe la geam...
E beat si nu are vreo tinta.
Pt el, nu e nimic fastuos,
aceeasi -betia- il chema
pe cararile-i obscure.
Decorul pare fatidic...
si sub pervazul inghetat
zace lipsa lui de speranta,
intinsa ca o eczema.
Mi-e mila si mi-e frica totodata
de bietul cherchelit!
Lipsit e de fericire, autoblestemat
sa se destrame in iluzii reci.
Crematoriu
Curg viermii din cadavrul meu
Si merg pe strada descompus
Carand in spate un sicriu
Cum crucea si-o cara Iisus.
Si-orasul sta intunecat
De parca am murit si nu-s...
Incinerat ca-n crematoriu
Eu merg pe strada descompus...
Pamantul tot e descompus
Ca-ntr-un final ce s-a mai spus...
Incinerat ca un cadavru
Eu sunt luceafarul de sus.
Maladie
Ce tristă baladă
Să treci prin ninsoare
Singur pe stradă
Precum o tumoare...
Şi nimeni din lume
Să nu te vadă...
Ce tristă baladă!
Să stai
http://www.youtube.com/watch?v=pP7JKv3SXeA
Last kiss goodbye
Dansez cu tine pe-o piesă de blues
Şi plouă confuz
Şi parcu-i udat
Şi mulţi din oraşul acesta-au plecat...
Lumina stâlpurilor tremură-n havuz -
Culorile toamnei dau fantezie...
Dansez cu tine pe-această melodie...
"O sa îţi pun mâna pe fund
Şi n-o să mă scuz..."
Cât timp ne iubim
De-o să murim
O să murim Împreună...
Adio... şi-un ultim sărut
Sub palida lună
Lângă statuia unui heruvim.
Editat Mie 4 ian 2012 17:52
apăi să
Praf
Brodez ganduri
cu picurii din ploaia
ce se asterne
peste ruinele mute.
Mainile mi-s ramuri
ce se intind a rugaciune
din copacul ce se desface
in anii de sub ziduri.
Suflu...
mă ascund de tine
mă ascund de tine
mă cuprind de tine
mă cuprind de tine
alb - culoarea ce are atâtea culori înăuntru
sufletul tău e ca un poligraf - mereu simte când o inimă e sinceră
sufletul tău e ca un paradis - mereu simte când o inimă e sinceră
sufletul tău e ca un vis - mereu simte când o muză e sinceră
Editat Dum 8 ian 2012 03:24
Nu am nimic, sarac mi-e gandul
si sufletul turbat.
Ma cheama poezia, ma striga disperata
Sa-i dau forma, sens,
Insa nu-i pot oferi decat tristete
si jalnice sentimente de regret.
Regret- a tot ce-a fost,
a tot ce e acum, murdar ori fad,
a tot ce-a fi candva...
Iluzii, iluzii dragi ma ametesc
si vor sa m-amageasca pe vecie...
Nu-mi spuneti ca ma-nsel!:
Viata nu-i decat o himera
ori o floare vestejita.
Vestejit te nasti, vestejit traiesti,
Putred mori si-s putini cei care
s-adapa din limpezimea cerului...
sunt versurile lui Aether ... asta e cadoul meu pt ea ... 
Editat Joi 12 ian 2012 05:16
Mi s-a facut sa scriu ceva
Mi -sa facut sa scriu ceva,
Ceva in versuri vreau acum a scrie,
Dorinta sau cerinta este a mea chemare,
Din mine sau din lume ea capata visare?
Vreau sange ca sa va dau viata,
Vreau viata ca sa va dau rost,
Vreau forma ca sa va fac oameni,
Vreau, vreau, vreau, vreau, vreau.
Ce vreau oare acuma in poezie?
Ce vreau de vreau acum a scrie?
Vreau acuma a scrie melodie,
Vreau acuma a scrie ce sa fie.
Vreau sa creez virtute in loc de/mpatimire,
Vreau ca sa cad in mine si sa ma/nalt in fire.
Ciudata e trairea ce tinde catre eu,
Ciudata rezultanta ce vine tot din eu,
Vorbim ca doua surde si mute totodat,
N/avem comunicare, nu feedbeck, nu pe dreak,
Vorbesc de unul singur desi vorbesc cu el,
Vorbesc de unul singur, nimica dinspre el.
Ciudat ai fost de-a pururi,
Ciudat o sa ramai,
Nu e speranta-n tine,
Esti cloaca de nebuni.
Ramai acum cu bine, tu stanca impietrita,
Ramai inchis in tine, intunecat si rece.
Nu vrei sa-mi dai accesul, la a fi eu in mine,
Nu vrei ca sa fim unul .....
Editat Vin 13 ian 2012 08:47
DE DOR, LIUBOVA
De tine cel mai dor mi-e cand debarca
atatia fulgi de papadii in vant,
in ziua Z ce ne doboara parca
surazand.
Cand invadeaza mii de parasute
intr-un razboi din toate cel mai bland,
in mars spre tari promise si-absolute
ce nu sunt...
Cand nu mai stiu esenta vietii mele
atunci de tine mi-este cel mai dor...
ca fulgii maine vom pluti spre stele,
prea usori.
Ca fulgii astia in visari naive
ce ne-amintesc de sufletul fragil
cu planuri colosale si furtive
de copil!
Caci poate cel mai dor imi e de tine
cand fulgii trec spre zare in suvoi...
si cauta utopii, si fericire,
asa ca noi.
JOCUL DE-A VIATA
A fost un joc frumos, desigur,
cu nori si vant si-azur destul...
si-am tot visat sub stele-n frigul
de-a nu fi de nimic satul!
Atatea frumuseti subtile
cu ochii lacomi devoram...
Am fost flamand de ploi si zile
cand mierea cartilor o beam!
A fost un joc frumos, in fine,
ca un miracol, ca un vis...
si l-am jucat atat de bine
razand prin lacrimi peste-abis.
FIRST APPROACH, MY RACHEL
Prin sclipitoarele abise
se balanseaza stele duble
in armonii pulsand de vise
pe care nimeni nu le-aude.
Pe-o parte, pe-alta se inclina
gigantice planete-albastre
intr-un balet de ani-lumina
ce clatina inele vaste.
Se leagana greoi in spatii
meteoritii-n ritmuri grave,
valsand domol prin constelatii
melodioasele tangaje.
Se-mbratiseaza nebuloase,
se-nvart pulsarii-ntr-un picior,
iar galaxiile lucioase
isi dau spiralele usor.
Danseaza cosmosul razand
un menuet in ochii mei,
iar timpul mai surade bland
si suna lin din clopotei.
DINTRE TOATE
Si dintre toate ce ne-am spus
o vorba numai de-ar ramane!
dar vorba asta, atat de sus,
urcand prin stele sa ne-ngane...
Si dintre toate cate-au fost
un lucru numai sa razbata...
ca un menhir fara de rost
pe o planeta-ndepartata.
Si dintre toate ce mi-ai dat
de-ar fi iubirea sa dureze...
un templu gol si luminat
de luni pustii sub gauri negre.
ATAT DE SINGURI
şi năzuim atât de singuri
spre-un gest în marmura visării…
şi vieţuim atât de singuri
ca păsările-n largul mării
atât de singuri fiecare
iubim iubiţi atât de singuri
vorbim vorbiţi vorbim se pare
o singuri singuri singuri
şi strig şi strig dar nu se-aude
ca fluturele-n crisalidă
bătând cu aripile ude
dar nimeni n-are să-i deschidă
ne-ndrăgostim atât de singuri
comunicăm atât de singuri
ne dăruim atât de singuri
atât de singuri singuri singuri
ATATA VIS
Atata vis, atata gand
ne duc mereu prin Univers
pe puntea lina-a unui vers,
cu inimile tremurand!
Atata gand, atata vis
ne poarta pe-aripa minunii
pana la marginile lumii,
cautand pierdutul paradis!
Dar trupu-i greu si plin de-abis,
si putrezim in cochilie...
desi ne cheama-n vesnicie
atata gand, atata vis!
Ne-mpinge viata, rand pe rand,
pe plaja vremii inspumate,
desi au vrut eternitate
atata vis, atata gand...
FERICIRI FELINE
De-aş fi putut alege-ntruchiparea
mi-ar fi plăcut să fiu cotoi haihui,
privind absent cum incendiază zarea
hăţişul de pereţi şi ferestrui.
Motan zbârlit de lupte triumfale
în raid neîmblânzit peste olane,
aş fi făcut acrobaţii mortale
de pe copaci direct peste burlane!
Prin labirintul straniu de cornişe
m-aş fi plimbat ca într-un babilon
de străzi fără de nume şi piezişe,
scuipând din treacăt vreun rival bufon.
Ce leneveli cu torsul languros
pe teritoriu-n pantă-al nimănui!
Cu ochii smaraldini şi fioroşi
poţi să cuprinzi cupole cu gargui…
Poţi moţăi-n amiaza cristalină
pe tabla caldă până te prăjeşti,
visând că mergi când iese luna plină
la societăţi secrete pisiceşti.
Să lipăieşti secunda ca-n băltoacă,
fără stăpân, sfidând blazat înaltul,
de parcă toată viaţa-ar fi o joacă
sărind de pe-un acoperiş pe altul!
Cu suflet viu, sălbatic şi pufos,
când te alintă degete de vânt
trăieşti nespus de calm şi de frumos
şi nu cunoşti tristeţea pe pământ.
Dacă-ai vedea mareea colorată
de turle şi mansarde-n asfinţire,
cu spiritul scăldat de-eternitate
n-ai şti de suferinţă sau iubire!
Ai contempla spectacolul lumesc
ne-nţelegând nimic, dar cu-mpăcare,
de pe ciudate ziduri unde cresc
iedere moi cu încăpăţânare.
Ai fi un zeu sorbind cu îndrăzneală
nuanţele de zări ale minunii
şi în pupila straniu verticală
s-ar reflecta caleidoscopul lumii.
Ai asculta cum dangăte se-alungă
şi mişcă nori pe balta de sclipiri,
dar clopotele trase într-o dungă
n-ar răscoli pâcloase amintiri.
SATUL CE MA CHEAMA
In satul de marmură
cu foşnet de pini
şi pietrele scapără
de-atâtea lumini!
Pe drumuri de lamură
stejarul pufos
îţi face din ramură
aşa prietenos...
O umbră de pajură
dansează uşor,
apoi se încaibără
cu puii de nori...
Când timpul îşi deapără
toţi fulgii în vânt,
din inima-n ţandără
ciopleşti un cuvânt.
Acolo-i o zarzără
sub râs de lastuni...
în satul de marmură
la capăt de lumi.
MANZUL
Sub muntii care-s vesnic in zapada,
pe pajistea inalta, inverzita,
am fost odata manz saltand prin iarba
in goana primaverii nesfarsita...
Prin lunci sarate, galbena cometa,
ma adapam in rauri cristaline,
si vantul aromind polen si soare
fugea prin zari ca un nebun cu mine!
Eram odata manz zburdand prin iarba
sub muntii inalbind argint pe creste...
am scris acest poem cu mana franta,
cu degetele tremurate aceste.
UNDERCOVER
Eu printre voi umblam, dar nimeni
nu m-a recunoscut, se pare,
desi atatea pantomime
executam in piata mare!
M-am deghizat atat de bine
dupa priviri nepasatoare...
Eu printre voi umblam, dar nimeni
nu m-a recunoscut, se pare.
In sufletul cand mic, cand mare,
ca intr-o haina ce nu-ti vine,
in perle de extaze fine
sferam tristeti sfasietoare...
Eu printre voi umblam, dar nimeni
nu m-a recunoscut, se pare.
PLANUL DIVIN
Eu pentru asta sunt pe lume,
ca sa dau glas la o cantare
pe care arborele n-are
cum sa o poata, bietul, spune.
Si norii sufera anume,
caci in tristete n-au hotare...
Eu pentru asta sunt pe lume,
ca sa dau glas la o cantare.
Planeta-n visele-i bizare
ar vrea sa-si afle straniul nume...
Si tot ce-i viu i-un zbucium mare,
si-n mine toate-o sa rasune...
Eu pentru asta sunt pe lume,
ca sa dau glas la o cantare.
CETATI DE NISIP
Cetăţi de lut la margini de deşert
cu vieţi săpate-n hieroglife stranii…
Simmunul suflă dunele şi anii
peste statui căzute de libert.
Stafii de-amanţi cu hohotul incert
prin temple părăsite fac litanii…
Cetăţi de lut la margini de deşert
cu vieţi săpate-n hieroglife stranii!
Iubiri dormind în praf de vis inert,
Timp, bijutier ce şlefuieşte cranii…
Prin colonade, bufniţe-n concert,
când numai umbrele mai fac campanii…
Cetăţi de lut la margini de deşert,
cu vieţi săpate-n hieroglife stranii.
ETERNA CALATORIE
Călătorim spre marginile lumii
cu umbre paralele şi străine,
ţinând la piept memorii cristaline,
mânaţi de vânturi şi de biciul lunii.
Eternii sclavi ai zării şi minciunii
cu sufletul vârtej de pulberi fine,
călătorim spre marginile lumii
cu umbre paralele şi străine...
Voioase frunze în căderea spumii,
ne mint morgane frumuseţi divine,
ne sfâşie parsecul rugăciunii,
dinspre neant către nimic, vezi bine!
Călătorim spre marginile lumii.
ORIBIL MENUET
Contorsionişti pe sârma vieţii
în salt mortal peste neant,
prestăm în ritm ilariant
acrobaţii prin fumul ceţii.
Ca somnambulii dimineţii
vom ţopăi râzând pe cant,
contorsionişti pe sârma vieţii
în salt mortal peste neant.
Acelasi număr al tristeţii,
acelasi dans halucinant,
căutând teroarea frumuseţii
în circul lumii vulnerant...
contorsionişti pe sârma vieţii.
WHEN YOU READ THIS I.LL BE GONE
Cad frunzele pe Saint-Germain,
un tetrix colorând arpegii...
Pe puzzle-ul de dale crem
se-aliniază conform legii.
Ne vom opri la buchinişti
să cântărim pe gânduri cărţi,
şi să pozăm arţarii trişti
că nu-s trecuţi şi ei pe hărţi.
Decembre stă într-o băltoacă
falsând la fluierul de vânt,
şi-n zdrenţele de frunze joacă,
dar nimeni nu-i dă un cuvânt.
Eternul carnaval bizar
cu-acelaşi râs pictat pe măşti,
când toţi surfează solitar
şi îşi ascultă viaţa-n căşti...
Aici eşti cetăţean al lumii,
pe-aceeaşi limbă a tristeţii...
cu sufletul dansând ca Rumi
pe Saint-Germain, în toamna vieţii.
FULGI
.. şi iar invazii de planoare,
spre nicăieri, ca-ntotdeauna…
Trec fulgii-aventuroşi pe care
îi cheamă în maree luna.
Se duc spre ţări abia visate
să bea o sevă de lumină
prin labirinte îngropate
în colţuri triste de grădină.
Printre cetăţi de nori ciudate
stau agăţaţi de-un pui de vânt,
pe valuri de limpiditate
ce joacă umbre pe pământ.
Scrisori fără adrese clare,
prin curieri de păpădie…
Le-am desfăcut, şi fiecare
caligrafia o poezie.
VIS DE NUC
Cu spiritul deschis spre soare
ca spre-o iubire diafană,
cu fulgii vom pluti arare
spre destinaţii fără vamă.
Ca ei de simpli peste toate
vom colora emoţii pure,
cum zbat ferestre-abandonate
în casa-ascunsă din pădure.
Ca păpădiile gingaşe,
pe lentul fluviu de uitare,
peste bălţatele oraşe
vom ondula spre întâmplare…
Si-n zumzet auriu de-amurguri,
iluminaţi de-un vânt năuc,
vom da de-o poartă către muguri
sub somnul greu al unui nuc.
CASUTA
Stiu undeva departe o casuta
cu ziduri albe si obloane-n cuie,
si dintre plopi pe-o banca si-o masuta
cad fulgi hoinari in ploaie albastruie.
Ferestrele ii dau catre livada,
iar mai incolo-i marginea padurii
cu o Troita care sta sa cada,
pe care suie iedera si murii...
Scartaie moale ciutura fantanii
si iarba-i valurita de-adiere...
doar pomii se barfesc ca si batranii
de frig si batranete in tacere.
Suavii funigei vor sta sa cada
tot impanzind casuta si cu merii,
dar nimeni n-o sa mearga sa le vada...
doar vulpile, si iepurii, si jderii.
Stiu o casuta undeva departe
cu-obloane vechi vopsite in albastru,
invaluita-n iedera pe-o parte
si strajuita pasnic de-un jugastru...
Acolo linistea-i demult stapana,
cu glas de pasari si albine-n zumzet...
cand te-oglindesti in apa din fantana
doar norii trec pe chipul tau, si frunze.
Te-mbie merele de soare pline
pe creanga unui pom fara ispita,
si-mbujorati ar vrea sa-i iei cu tine
capsunii din gradina parasita!
Auzi padurea-n jur cum sopoteste
cand printre ramuri brizele se-ngana,
si freamatul luminii sclipoceste
de parca-n orice scorbura-i o zana...
E-atata pace-n orele de miere
ca se aseaza peste suflet toate,
ca fulgii ce vaslesc pe-o adiere
din plopii albi cu vaiere ciudate.
Simti rostul vietii mai adanc, mai tainic,
pricepi minunea de a fi prin lume
in sarbatoarea timpului navalnic
cand toate spun poeme fara nume...
Privind la floarea campului umila
ai sa-ntelegi ca ti-este o surioara,
si-o sa-i vorbesti cu dragoste si mila
pe graiul ei ascuns, intaia oara...
Si poate intamplarea-o sa ne cheme
intr-o amiaza moale si-azurie,
pe banca de sub nucii ninsi de vreme
sa ascultam un zvon de vesnicie!
Vom stam de vorba, mai sorbind din ceasca
vin fiert cu miere si cu scortisoara,
iar imprejur tacerile-o sa creasca
si-o sa ne legene pe-un val de seara.
Vom contempla cum curge Luna sparta
pe-oceanul de vazduhuri albastruie...
si vom varsa din ceasca chinezeasca
pentru Khayyam, si Sapho, si Xuan Jue.
Doar plopii lasa fulgii albi de vara
pe casa cu ferestre parasite...
vor trece-n vizita, asa-ntr-o doara,
doar ciute, si fazani, si veverite.
SI ASA, DECI
E prea târziu de-acuma să viseze
tăcuta inimă privind în zare...
Fără dorinţe stai, fără durere,
pe-o bancă sub castani, în Parcul Mare.
Mi-e dragă picotirea liniştită
a unui câine vagabond la umbră,
căscând arar cu mutra plictisită
când muştele cu coada le alungă...
Îmi plac hulubii cu zvâcniri de fată
păşind pe dale,-aşa, cu nepăsare,
ce guruiesc pre limba lor ciudată
ceva despre iubiri şi-nsingurare...
Iubesc pisicile cuminţi, nervoase,
ce pe olane calde dormitează
şi-apoi se-ntind aşa de somnoroase,
pornind la vânătoarea de amiază!
Sept-embryo pe-o bancă stă pe spate,
în zdrenţele de funigei şi soare,
iar raze jucăuşe-l bat pe pleoape
şi-n somnul greu neliniştit tresare.
Zac frunzele-n grămezi pe trotuare
ca visele de-o viaţă desfrunzite...
Vai, în curând grămezile amare
vor fumega în focuri liniştite!
Această pace blândă, această toamnă,
castanii cu privirea aurie
te-au învăţat tristeţea ce însamnă
cu slove vechi pe-o frunză arămie...
Singurătatea viselor solare
jucând pe fulgi de vise colorate
ţi-au arătat melancolia care
nici îngerul, nici omul n-o străbate...
Mai trece-un nor grăbit spre depărtare,
doar păpădia o să-i ducă dorul...
Te scoli să pleci, aşa, la întâmplare,
şi dai într-o castană cu piciorul.
E TOAMNA IN UNIVERS
Pe bănci de piatră înverzite,
închise-n muşchi de veşnicie,
se scutură neliniştite
răchite de melancolie...
În foişorul singuratec
cu colţuri roşii de pagodă,
Sept-embryo visând tomnatec
mi-a închinat zâmbind o odă.
O odă-a frunzelor de toamnă,
un imn al gâzelor târzii,
ce pentru nimeni nu înseamnă
ceva prin vieţile pustii...
Secat e lacul, şi zadarnic
un pod spinarea-o arcuieşte...
Pe scânduri vechi, cu pas năvalnic,
un vânt zburdalnic tropoteşte.
Cad frunze rar, cu zimţii galbeni.
Scatiii sar prin crengi zglobii,
de parcă-n leagăne de carpeni
s-ar hâţâna nişte copii!
Iar sferele de piatră, calme,
prin iarbă-aşteaptă învierea
când dintr-o mână bat din palme
şi cresc odată cu tăcerea!
Cad frunze de arţar speriate.
Tresare-n somn un pin gălbui...
şi stă un pui, gândind la toate,
pe umărul unei statui.
S-au dus şi graurii de-acuma,
prin alte inimi să se-ascundă...
Vezi, ca o luntre spartă, luna
prin zări albastre se scufundă!
Iar tu, visând ceva aiurea,
vei trece singur printre toate,
ca pe podeţul vechi cât lumea
să te-oglindeşti în bălţi secate.
Vei asculta cum creşte-o piatră,
prin muşchi trecându-ţi mâna lină,
să-auzi departe-n zări cum latră
un pui de vânt la luna plină.
Pe umeri o să-ţi cadă frunze.
Prin suflet va zbura un graur...
şi multă vreme-o să te-alunge
prin toamnă visele de aur.
CA INTR-O MELODIE DE VANGELIS
A început exodul de lumină
de cumuluşi - solemne zeppeline,
când fulgii emigranţi fără de vină
plutesc spre dimensiuni mai cristaline.
Iubesc oraşul pastelat de-april
cu procesiuni de păpădii pe-o boare,
când clincheteşte râsul de copil
de-ncheagă-n aer pete de culoare.
Îmi place-azurul hremătat de ramuri
pe bolta de mesteceni visători,
când adieri nechează blând în hamuri
momindu-te pe rutele de nori…
Prin pieţe trec vârteje de nisip
spre utopii de ploi mai irizate…
pioni ce-ţi vând surâsuri fără chip:
iubiri pe credit, fericiri în rate.
Grădini cu cai ce rumegă tristeţi
de labirinte stranii şi ierboase
palpită iar uitate frumuseţi
pe bălării cu visele solzoase…
Stau mâţe-n porţi, cu căutături lunare,
ce meditează-n praguri de paragini
la lumea nesfârşită ce le pare
un carusel haotic de imagini.
Tăceri liliachii pe la ferestre
vibrează ca un roi de musculiţe,
iar timpul scrie parodii rupestre
pe case vechi cu scorojeli pestriţe.
Sub fagi incantatorii, hierofanţi,
e ceasul rătăcirii prin rotonde,
să descifrezi inscripţii de amanţi
pe băncile stinghere, pudibonde.
Geloşi te ceartă câinii nimănui
pe-obscure străzi cu nume apocrife,
când mângâi melancolice statui
şi scrii în colbul vremii hieroglife.
În parcuri calme, înecate-n soare,
cu derapări de pale pe alei,
asculţi castanii orbi în recitare
de poezii foşnite între ei.
Caligrafii trasate pe nervuri
de seve ce pulsează pe sub linii
îţi zic de toate câte ai să-nduri
până să-ţi crape sâmburul luminii…
E bine să pricepi cu mii de inimi
că-n universul rece şi pustiu
numai aici, chiar dacă dat la minim,
râd gâlgâit copii până târziu!
Polen de flori va trece stratosfere
chemat de lumi inerte ce n-au nume…
şi-nfruntă sporii hăuri timp de ere
să poarte cântul vieţii prin genune.
De-aceşti exploratori cu zboruri bete
ni s-a lipi timida poezie
şi poate-odată va-nflori planete,
prin fulgul diafan de păpădie.
ORASUL MEU NECUNOSCUT
Acest oraş necunoscut visează
la marginea deşertului de vreme
cu vânturi nisipii ce patrulează
pe străzi pustii uitate în poeme.
Trec pale de răcoare plictisite
pe străzi înghesuite fără nume…
Beţivi pe la terase prăfuite
te vor privi aşa, vântură-lume.
Când se-oglindesc noroase nestemate
pe-acoperişuri lustruite-n vânt,
mansarde cu scufiţe colorate
sporovăiesc de toate câte sunt...
Biserici părăsite mai răsună
vreun invizibil cor din alte lumi;
mănunchiuri lungi de tei se tot adună
pe lângă ziduri vorovind minciuni.
Cad razele filtrate de frunzare
şi fac desene pe asfalt lucii,
caleidoscop de stări fremătătoare,
un joc de val pe dune albăstrii.
Cu mintea invadată de amiază
în fiecare sâmbur de emoţii
e-o melodie gravă ce vibrează
ca un sufit extatic în comoţii.
Va trece vara pe un pod de fier
spre ştrandul înecat de ruginiri
şi cumuluşi vor transhuma pe cer
lăsând în urmă scame de sclipiri.
Un gând ciudat va tremura în soare
ca frunzele de salix alba lungi
că pleacă iar toţi fulgii-n explorare
şi totuşi n-ai curajul să-i ajungi.
Vei săruta statuile coclite
pe braţele căzute de mâhniri
în parcul clar, cu băncile dogite
de-atâtea aşteptări şi-ndrăgostiri.
Cu scăpărări de frunze în pavaje
ca un balet de flăcări transparente,
aceşti salcâmi se-mbată cu miraje
visând planări cu foşnete ardente.
Toţi dau din cap cu nepăsări de jitii,
scăpând vreo frunză-n formă lacrimală,
când umbrele feline scriu grafitti
pe case vechi ridate-n scorojeală…
Spre un tărâm cu forme mai fractale
ar emigra ca norii de discret
dar îi apasă dragoste brutale
şi dau din ramuri parcă a regret.
Editat Lun 16 ian 2012 00:41