Am exemple sa-mi pun si-n cap, din experienta proprie, ca sa nu mai spuna unii si altii ca vorbesc din carti.
Am invatat pe pielea mea ce inseamna sa fii considerat proprietatea cuiva, un bun de care altii sa dispuna, doar pentru ca au bani si influenta, fara de care considera ca tu nu te-ai putea descurca. Bunicii mei au avut aceasta atitudine fata de mine toata viata (acum, fiind foarte batrani, s-au mai luminat nitel), crezand ca imi pot organiza viata pana in cele mai mici detalii, pentru un ajutor financiar, oferit intai fara obligatii. Exista destui oameni care par sa te ajute dezinteresat, dupa care iti scot ochii toata viata si te umilesc, asteptandu-se sa taci malc pentru ca nu ai dreptul sa le raspuzi, fiindu-le dator, cred ei, si cu sufletul. Parintii mei s-au distantat de ei multi ani din aceasta cauza, pentru ca bunicii credeau ca ii pot cumpara, gasindu-i tatalui meu un serviciu, dandu-le bani de mancare cand nu aveau etc, ceea ce pare un gest nobil, insa dupa aceea se amestecau in casnicia lor, le dictau cati copii sa aiba si cand sa-i faca, ii jigneau, spunandu-le mereu "ti-am dat, am facut cutare lucru pentru tine, fara mine te duceai naibii; sa faci ce zic eu, sa-mi pupi picioarele". Sunt oameni care umilesc din placere, care asteapta momentul prielnic sa puna gheara pe tine si sa te aduca intr-o situatie de dependenta financiara. Am crescut o perioada in casa lor, a nu se intelege ca am fost un copil rasfatat, ca oricum n-avea nimeni timp de mine, am fost crescuta de zecile de menajere care s-au perindat pe acolo (rar rezista una mai mult de cateva saptamani), toate ajungand acolo pentru ca nu aveau bani, si terminand prin a fi in postura descrisa mai sus. Parintii m-au invatat mereu, din aceeasi mandrie pe care o aveau si ei, sa nu accept mare lucru din partea lor, pentru ca imi faceau cadouri uneori si ca sa le rada in nas parintilor, pentru ca ei nu isi permiteau. In fine, povestea e lunga si complicata...
Cand am terminat liceul, bunicul meu a propus sa fac facultatea de drept (el fiind avocat); pe mine oricum ma cam durea in cot pentru ca in secret speram sa pot pleca in strainatate, dar ideea de a face dreptul mi-a placut. A insistat sa merg la o facultate particulara, am inteles abia apoi de ce. Dorinta lui de a ma ajuta a fost sincera, dar metoda cat se poate de gresita. Mi-a asigurat toate conditiile, dar in sesiune am aflat ca discuta regulat cu profesorii sa se intereseze de activitatea mea si sa imi puna pile, cunoscandu-i pe majoritatea de ani buni. Nici nu aveam nevoie, pentru ca invatam bine. Dar in ochii profesorilor eram, se pare, "fata lu' tataia". Am aflat ca facea asta dupa ce am facut o tampenie, la examenul de dept civil, cand o tipa cu care ma imprietenisem mi-a cerut sa schimbam foile 5 minute, pentru ca nu stia nimic, si ne-au prins si ne-au semnat lucrarile. I-am spus atunci ca am facut o prostie si ca o sa am o nota mica, si peste cateva minute l-am auzit vorbind cu profesorul, "Ai, domnule, se poate...Pai cum asa, pentru un nimic..." Mi-am dat seama atunci nu numai ca ma pusese intr-o postura de 100 de ori mai jenanta decat cea in care ma pusesem eu, dar si ca asa avea sa fi mereu, si ca n-avea sa ma lase niciodata sa fac propriile greseli sau sa fac ceva pe merit, avea sa se amestece in tot. I-am multumit frumos pentru tot ajutorul dar am plecat imediat de la facultate si m-am intors acasa, sa-mi gasesc de lucru. N-a reusit sa inteleaga de ce, si ca nu puteam sa mai dau ochii cu oamenii aia dupa intamplarea cu pricina, si ca nu aveam sa accept un asemenea ajutor tot restul facultatii si probabil si dupa. Pana aici pot spune unii ca a fost o copilarie, insa dupa ce am renuntat la facultate, a inceput cu jignirile - "Pai de ce crezi tu ca ti-am pus pile, pentru ca esti o proasta, pentru ca nu esti in stare de nimic, ce faceai tu fara mine?" si chestii de genul. "Ai renuntat pentru ca nu te duce capul sa inveti, esti lenesa, esti proasta, esti nebuna" samd. Si culmea e ca nu eram deloc proasta, dar credea ca singura mea valoare era data de el si de banii lui. De fiecare data cand ma imprieteneam cu cineva, imi spunea sa n-am incredere in persoana respectiva, ca vorbeste cu mine doar pentru ca el are bani, de parca altfel nu m-ar fi bagat nimeni in seama. Cand a aflat ca vreau sa plec din tara nu mai spun, cat scuipat am inghitit, iarasi ca fara influenta lui sunt un nimeni, un nimic, cine o sa-mi dea mie de lucru, ce stiu eu sa fac samd. Nu-l condamn, a tinut mereu la mine, in felul lui, si a incercat sa ma ajute cum a stiut, dar e vorba de conceptii de viata diferite.
Nu am vrut stigma complet gratuita de persoana carata in spate de altcineva, care nu poate face lucrurile pe cont propriu, pentru ca atunci cand abia incepi sa iti croiesti drumul in viata si ti se pune aceasta stigma, adio, cu ea ramai... Ceea ce e uneori foarte, foarte nedrept.
