Dragostea... de oameni

Anca/Maria a scris:

sagetator

credeam ca numai femele din pesti si scorpion se plang in felul ăsta

dar se pare ca si sagatile

ComanDss a scris:

credeam ca numai femele din pesti si scorpion se plang in felul ăsta

dar se pare ca si sagatile

tu spui ca ma plang, eu zic ca incerc sa gasesc miezul problemei.

Cred ca tine de cat pesimisti/optimisti suntem.

Exista o problema, si vreau sa o constientizez. Asta este primul pas spre a ne indrepta. Sau nu?

on topic, parerea mea este ca:

1. trebuie sa ai incredere in tine. Altfel, deja pleci din start cu un handicap.

2. sa nu te intereseze prea mult parerea celorlalti.

3. gandeste pozitiv si o sa ti se intample lucruri pozitive. pt simplul motiv ca creierul uman este astfel format incat te indruma la ceea ce il pui sa analizeze (mi-a zis-o un medic).

Anca/Maria a scris:

Sau nu?

a plange nu inseamna neaparat sa curga si lacrimi!

Anca/Maria a scris:

Cred ca tine de cat pesimisti/optimisti suntem.

De la asta pleaca. Tu esti un pic prea pesimista. Si sa nu ma iei cu "sunt realista".

Eu, sincer, nu prea pot sa te inteleg, pentru ca nu am trecut prin ce treci tu. Harald avea dreptate, de ce fel de om ai tu nevoie acum? Tu il vrei pe ala care sa te iubeasca, cu care sa iti bei cafeaua dimineata, langa care sa adormi seara?! Ca pp ca si o siguranta o poti schimba singura, plasele de la piata le poti cara, mobila o poti muta prin casa, nu?

Darianna a scris:

De la asta pleaca. Tu esti un pic prea pesimista. Si sa nu ma iei cu "sunt realista".

Eu, sincer, nu prea pot sa te inteleg, pentru ca nu am trecut prin ce treci tu. Harald avea dreptate, de ce fel de om ai tu nevoie acum? Tu il vrei pe ala care sa te iubeasca, cu care sa iti bei cafeaua dimineata, langa care sa adormi seara?! Ca pp ca si o siguranta o poti schimba singura, plasele de la piata le poti cara, mobila o poti muta prin casa, nu?

Prieteni, nu iubit

Anca/Maria a scris:

Prieteni, nu iubit

Tu mai esti la romanica?

Anca/Maria a scris:

Problema mea... mda, nici nu stiu daca se incadreaza la aria "Dragoste", dar vom vedea pe parcurs. Sunt mult prea confuza sa fac din acest topic ceva clar...

Iubesc oamenii. Dar nu este indeajuns se pare... singuratatea din jurul meu o demonstreaza... nu stiu cand, unde si daca gresesc si nu are nici cine sa imi arate... simt ca ma sufoc prinsa de problemele cotidiene si pur si simplu nu le mai fac fata. Eu, personal, recunosc ca am nevoie de cineva langa mine. Nu neaparat un partener, doar cineva. Ok, singuratea este buna pana la un moment dat. Si nu stiu daca vreau pe cineva langa mine din egoism, sau pentru ca asa este normal...

Ori eu cer prea mult de la oameni si de la mine, ori nu ofer ceea ce oamenii au nevoie... Mi'am pierdut increderea in mine, nu ma mai simt om, nu ma mai simt femeie... Nu sunt o frumusete, nu sunt din cale afara de desteapta, am ajutat prietenii de cate ori am putut... nu sunt nici femeie de casa, dar nici obsedata dupa o cariera fulminanta. Stiu cate putin din toate, cred ca nimanui nu i'a fost rusine cu mine vreodata...

Cat de sus ai garda ? Te-ai gandit vreodata ca s-ar putea sa nu le permiti sa intre in viata ta pentru ca ai fost candva ranita si de-atunci ai ridicat garda ca pe o protectie ?

Nu vorbesc din carti, vorbesc analizandu-ma in primul rand pe mine personal . Am plecat din locul unde m-am nascut in urma cu ceva ani si acolo eram legata de prieteni, de rude, de oameni cu care aveam cate ceva in comun . Cand am ajuns in locul in care ma aflu n-am intalnit la inceput decat ostilitate si refuzul partenerului de a-mi permite o eventuala prietena ... Au trecut anii si tot ce pot sa spun este ca am ajuns la stadiul in care nu mai permit nimanui sa intre in viata mea . La inceput m-am lamentat si m-am plans mie insami spunandu-mi ca ceilalti au ceva cu mine . Nimeni nu are nimic cu mine, pur si simplu oamenii intra in viata mea atat cat le permit eu sa o faca .

Darianna a scris:

Tu mai esti la romanica?

dap...

Buna subiect ai atins!!!

Sunt convins ca multa lume e afectata de fenomenul/sentimentul izolarii, si nu ar trebui abordat ca un caz al tau, ar trebui tratat ca un fenomen.

Se simte mai puternic cand are loc brusc, ca un soc, cand pleci dintr-un loc in altul unde nu cunosti pe nimeni cum spune Mat, dar si cand cei din anturaj au familii si nu au timp de alocat pentru "mici barfeli", nu ai cu cine discuta, sa impartasesti bucuriile si necazurile.

Solutii la problema din pacate in Romania sunt putine pentru ca noi romanii nu avem o viata sociala comunitara, nu avem traditie si nici mentalitate.

Inainte de '90, intr-o excursie la Paltinis, am avut ocazia sa vad o initiativa a autortatilor locale, respectiv o seara a stagiarilor din Sibiu. Absolventii din diverse centre universitare cu posturi in Sibiu aveau posibilitatea sa intre in contact sa se cunoasca.

Nu am mai intalnit si nu am auzit in nici un oras de o asemenea initiativa, poate initiativa avea o amprenta saseasca.

Cunosc maghiari care saptamanal merg in excursii in grup, persoane singure din generatii diferite, in schimb romanii ies la iarba verde doar cu familia sau cel mult doua familii, de regula rude.

Cred ca si in Romania se face simtita nevoia de socializare, de creeare a micilor comunitati in care sa poti lua contact cu diverse persoane cu preocupari/pasiuni comune, unde sa te poti autoevalua sa-ti verifici calitatile si defectele, sa primesti incurajari care sa-ti "incarce bateriile".

Maat si gheorghe35, si asta poate fi o pb... mţam intors acasa dupa mult timp, problemele ma retin inca aici, o am doar pe mama, care e tot timpul ocupata, in rest, nu am rude. Deloc. Si stiu ca nu sunt singura care se simte asa. Voi ati inteles perfect ce am vrut sa spun cu toate ca nu am fost prea clara