Pasaje preferate din carti!

Cuvintele,

"In acea prima zi in care Muad'Dib a parcurs strazile Arrakeenului impreuna cu familia sa, unii oameni de pe marginea drumului si-au amintit legendele si profetia si au strigat: Mahdi! Dar strigatul lor era mai degraba intrebare decat afirmatie, caci inca nu puteau decat spera ca el sa fie cel pe care proorocirile il numeau Lisan al-Gaib, Glasul din Alta Lume. Gandurile arrakeenilor se indreptau insa si catre mama sa, deoarece oamenii auzisera ca era o Bene Gesserit si nu se indoiau ca ea se infatisa ca un alt Lisan al-Gaib."

Cartea (1) "DUNE" de Frank Herbert

"... Mai tarziu acest deliciu ascuns al riscului nu a disparut si nici nu s-a atrofiat, ci a luat dimensiuni nebanuite. Peste 14 ani, eram mare, student si mergeam eu acuma cu bunica s-o conduc la masina. trecuse de 80 de ani, se tinea inca foarte bine si nu accepta s-o insotesc decat pana-n statie. De acolo era treaba ei.

-Uite o masina goala! ii spuneam, urca in asta ca mai tarziu se aglomereaza!

-Nu, draga, mai astept! imi raspundea cu un ton placid.

Si iata ca intr-un tarziu sosea si masina ei mult asteptata. Adica una foarte aglomerata, cu oameni pe scara. Atunci si numai atunci se aprindea in ea tot sangele moldavo-voievodal. Cu o forta incredibil se arunca in ciorchinele de oameni ce stateau atarnati pe scara masinii. Isi facea loc numai cat sa puna varful piciorului pe scara. Cu o mana se agata cu o dexteritate teribila de bara de mijloc, iar cu cealalata lovea cu poseta in cap, cu o precizie de invidiat, toate femeile din preajma.

-Urcati nenorocitelor mai sus, nu vedeti ca sta o femeie in varsta pe scara?

Apoi eu asistam neputincios cum autobuzul se-ndeparta cu mamaica, cu un picior pedaland din cand in cand pe asfalt, ca si cum de fapt masina devenise trotineta ei. Din departare se vedea cum de fapt mamaica impingea masina, dand din picior din ce in ce mai iute si cum in acelasi timp incerca sa trezeasca la viata prin lovituri de geanta, date cu temperament, populatia proletara a transportului in comun"

Dan Puric - Fii demn!

Ştiu că Dumnezeu m-a aşezat în focul suferinţelor. Am acceptat loviturile de ciocan pe care mi le-a dat viaţa şi uneori mă simt la fel de rece şi nesimţitor ca apa care provoacă suferinţă oţelului.

Dar nu cer dacât un lucru:

“Dumnezeule, nu mă lăsa până ce nu voi fi reuşit să iau forma pe care o aştepţi de la mine. Încearcă cum crezi că e mai bine, câtă vreme ai să doreşti, dar nu mă arunca în grămada de fier vechi a sufletelor.”

Paulo Coelho

Orice carte este o sticlă aruncată în mare. Scrii mesajul cu greu. Luni şi ani întregi trudeşti asupra frazelor demne de a fi trimise să poarte în lume încărcătura dorită, încărcătură care, la rândul ei, a fost ani şi ani selectată din mormanul de sentimente şi idei, din grămada informă de obsesii.

Îl scrii pentru că eşti convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile şi otrăvurile strânse în tine, că un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote şi de bocete reprimate de smalţul unui zâmbet, de descărcarea unui spasm.

Îl scrii, pentru că de foarte demult, de la începutul adolescenţei, cineva – care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar, încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întrega ta viaţă nu e, de fapt, decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo – ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus pe lume: să-l scrii.

Îl scrii, fiindcă, pentru a-l scrie, ai renunţat la nenumărate bucurii, ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune, chiar şi numai virtual, acestei operaţii aproape magice, acestui act aproape ocult; ai renunţat, de fapt, să trăieşti pentru ca să scrii, încât, dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice, ce te-ar mai putea opri să o faci?

Apoi, după ce s-ar părea că ai terminat, citeşti şi reciteşti mesajul – care de la un minut la altul, de la o stare de spirit la alta ţi se pare crucial sau derizoriu, demn de atenţia întregii omeniri sau, dimpotrivă, stângaci şi ridicol, neînsemnat, inutil – şi îl închizi, cu un ultim curaj, între copertele unei cărţi, şi îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu toţii.

Va fi sau nu găsit de cineva, aceasta e întrebarea, şi cel care îl va găsi va cunoaşte limba în care e scris? Şi, dacă va şti să citească, va fi în stare să înţeleagă ce-a citit? Şi, dacă va înţelege, o va face într-un moment în care sufletului va fi poros, dornic să absoarbă, aşteptându-şi într-o blândă feminitate întregirea sau, dimpotrivă, închis şi împlătoşat de orgoliu, suficient sieşi, refractând sigur de el şi deformator de orice gând ce s-a apropiat din afară, orice durere care încă nu l-a atins?

Iar atunci când, în atât de dubitativă tăcere a acestei aşteptări, se ridică un glas anunţând găsirea unui mesaj în mare, totul se suspendă în tine pentru a auzi.

Şi auzi, nevenindu-ţi a crede, un mesaj cu totul necunoscut, şi numele tău repetat şi strigat din om în om. Sunt ani şi ani de când poeţii nu se mai plâng că sunt neînţeleşi, ci că sunt înţeleşi în grabă şi simplificaţi, în entuziasm.

Ana Blandiana

dintr-un blog frumos... de un adevar graitor

Te-am iubit de fiecare dată, chiar dacă îți schimbai culoarea ochilor. Îmi plăcea să te sărut cu pleoapele lăsate, dar nu eram orb. Te-am mângâiat de multe ori și n-am zis nimic când aveai trupul schimbat. Ți-am admirat tocurile atunci când le purtai, în funcție de toanele înălțimii tale. Și-n păr ai avut vreo câteva culori, din alea care-mi plăceau și mie.

Între timp m-am mai schimbat și eu, cam mult. Dar curiozitatea-mi stă cuminte-n buzunare. Și nu uita: știu prea bine să văd dincolo de măștile ce-ți vin atât de bine.

***

"Şi iar au tăcut…

- Oriunde vei călători, i-a spus prietenul, să fii fericită şi norocoasă! Priveşte lumina acestui pământ şi minunează-te de această creaţie a Domnului, care este omul. Dar, te rog, să nu uiţi niciodată să ai grijă de ochii tăi, pentru că, înainte de a fi ai tăi, au fost ai mei”

(din volumul “Rătăciri” al lui Horaţiu Mălăele, Editura All, 2012)

"Ne-am

" Dumezeu m-a asezat in sfera tacerii. Aceasta tacere e absoluta in jurul meu.[...]Domnul voieste sa ma faca sa uit cuvinte.[...]Traiesc acum intr-o liniste profunda ca aceea a pestilor din fundul marii.[...]Aceasta liniste incepe sa-mi fie draga.

Richard Wurmbrand- " Predici in celula singuratica"

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simti bine nic

"Putin cate putin, in fiecare perioada a vietii, omul se transforma, pana ce vine o clipa cand, cu mare uimire, isi da seama ca ii este greu sa-si aminteasca cum era si sa se recunoasca in cel care a fost, ca si cum viata ar fi o succesiune de renasteri si fiecare inceput al unei perioade un salt peste o prapastie, ce odata depasita, se largeste si se intinde, nemaipermitandu-i niciodata intoarcerea in el, cel care a fost."

Mika Waltari - Etruscul

"Oricum ar fi... contrasens sau nu... probabil că undeva există măcar un vinovat sau nevinovat pentru toate.

Viața sau mai bine zis, timpul