Ceea ce vreau sa spun e simplu, trist si o treaba imputita si e in felul urmator: lumea se imparte, in final, in doua parti: unii cred in Dumnezeu, altii nu. Cei care cred, indiferent de cum cred, de cum isi exprima credinta, cred si gata. Nu intreb care sunt momentele cand se roaga mai des: cand le e bine sau cand le e rau? Nici de ce: ca le e frica sau ca Il iubesc. Nu intreb asta. Ei cred.
Treaba imputita e cu cei care zic ca nu cred! Ooooo da, ce mizerabili! Si nu pentru ca nu cred, ci pentru ca au impresia ca asta le da putere, ii face sa creada ca au controlul asupra vietii lor, iar ironiile de multe ori magaresti si de prost gust la adresa celor care cred, la adresa lui Dumnezeu, Sfantului Duh etc. ii face sa se simta puternici.
Dragi indivizi puternici, care contestati totul si le stiti pe toate, ati fost vreodata bolnavi de cancer? Ati avut leucemie? V-a murit cineva drag? Ati fost la un pas de moarte? Ati pierdut vreodata TOT? Sunt motive sa il hulim pe Dumnezeu, nu? Ne vaitam cand avem probleme: "Vai, de ce eu? Ce am facut? Cu ce am gresit?". V-ati pus vreodata problema ca suferinta e o binecuvantare? Cei care reusesc sa treaca peste ea (si stiu sigur ca voi avea multi adepti aici) au devenit mai puternici, mai tari, mai intelepti. Da, poate l-au hulit pe Dumnezeu, s-au certat cu el, nu l-au inteles, dar finalul a fost bun. Iar daca nu a fost bun, inseamna ca nu au fost capabili sa invete ceva.
Dar suferinta, se spune, ne apropie de Divinitate. Da, dar si de noi. Nu oare asta e important? Poate Divinitatea, Creatorul, asta vrea de la noi: auto-cunoastere, implinire, puterea de a merge inainte pregatiti, dorinta de a fi mai buni.
Va intrebati cativa dintre voi de ce sufera unii de foame, de ce altii nu au maini, picioare, etc, de ce e suferinta e pamant? Pentru ca altfel nu putem invata. Nu ne putem re(defini). Nu putem deveni ceea ce suntem.
Il tot invinuim pe Dumnezeu de una, de alta, fara o introspectie. Voi aia care sunteti atat de tristi pentru ca unii sufera de foame, cand ati dat ultima data pomana unei familii sarace? Sau cand ati stat ultima data de vorba cu cineva cu probleme, ascultandu-l neconditionat, cu dorinta de a ajuta? Nu vedeti ca fugiti de raspundere, e mai usor sa dam vina pe Creator,nu?
Prin asta insa, il recunoasteti. Totusi, ati facut un pas inainte. Ii asteptam si pe ceilalti. Vieti sunt multe, important e cum sunt si vor fi ele si karma ne poate rezerva surpriza ca daca nu jucam bine jocul acum, data viitoare vom fi ciungi sau strambi.
Si nu doar la minte....
Va veni o vreme cand logica si ratiunea nu va vor mai putea defini si nici nu va vor ajuta sa mergeti inainte. Atunci veti intelege.
Sa se scuze lipsa de coerenta...