Povesti,povestiri,glume crestine,orientale si de pretutindeni.

Portretul tatalui

In urma cu multi ani, un negustor foarte bogat,s-a stins din viata pe neasteptate, si a lasat in urma lui foarte multe averi. Nu avea nici o ruda apropiata pe nimeni.

Se stia ca are un fiu care fusese trimis in strainatate inca de cand era copil. Nimeni nu stia cum arata acest fiu, asa ca nu puteau sa-l recunoasca pe adevaratul mostenitor.

Toata lumea, se intreba: cine va fi acela care va mosteni averea cea mare a negustorului?

Dupa ceva vreme, iata ca au sosit in oras trei tineri si fiecare dintre ei, spunea ca el este fiul si mostenitorul adevarat al bogatasului.

Pe cine sa crezi? Toti trei au venit inaintea judecatorului si au cerut sa li se faca dreptate. Atunci, judecatorul a cerut sa i se aduca portretul negustorului. Apoi, a zis catre cei trei tineri:

- Mostenirea se cuvine aceluia care va lovi cu sageata in semnul pe care l-am pus pe portret.

Cel dintai, a intins arcul cu indemanare, a ochit linistit si apoi a tras aproape de semn.

Cel de al doilea a tras si mai aproape de semn.

Cand veni randul celui de al treilea, acesta intinse arcul cu sfiala, incepu sa tremure si aproape plangand zise:

- Nu, asta nu pot s-o fac. Nu ma lasa inima sa trag in portretul preaiubitului meu tata, pe care il vad in fata mea si parca e viu... Mai bine ma lipsesc de toata mostenirea... Eu nu pot sa-l batjocoresc dupa moarte.

Atunci judecatorul a zis.

- Tu esti adevaratul fiu si adevaratul mostenitor. Ceilalti doi care au ochit atat de bine sunt niste inselatori, caci un fiu adevarat nu poate intinde arcul cu atata nepasare ca sa strapunga inima tatalui sau iubit.

Acesta este inceputul biruintii,

In viata sa-ti cinstesti intai, parintii.

O poveste dureroasa...si adevarata!!!

" Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata...a vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.

Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:

- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?

Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...

George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata- o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.

Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.

Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:

- Ma straduiesc, mama.

Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.

Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru " alta data "- i-am spus.

La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:

- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?

- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.

- Mami, da' copii imi spun " ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.

Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.

Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere.

Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.

Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George- un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.

In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele....avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.

Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar...mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.

- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?

Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:

- Fiul meu e muzician.

-Fiica mea e medic.

Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:

-Fiul meu, merge. Si e perfect.

Sharon Drew Morgen

Un loc de sacrificiu

" Credinta pe care o avem cand ne rugam Lui este ca, cerem ceva dupa voia Lui ne asculta" 1 Ioan 5:14 NIV

Crestinismul e o farsa! imi tot repetam eu, cu furie.

Aplecandu-ma deasupra patutului fetitei mele, o priveam dormind- fetita mea dulce, Kim, cu parul auriu ce stralucea in soare, si cu ochii de un albastru la fel de pur, ca al cerului senin...Ochii imi inotau in lacrimi, fiind cuprinsa de teama pe care orice mama o incearca atunci cand copilul ei este pandit de pericol.

La inceput am simtit nevoia sa o protejez si apoi am fost cuprinsa de o furie oarba. Eu si Kim aveam probleme si ma simteam inutila. Nu exista nici o scapare.

Nelinistita, m-am retras in sufragerie. luand factura de la ultima vizita medicala, mi-am spus: " Atatea consultatii...Si...pentru ce?"

La ultima intalnire, l-am confruntat pe doctorul Rubinstein si l-am rugat sa-mi spuna adevarul, desi nu voiam sa-l aud...

- Kim, va muri? Trebuie sa stiu!

- Nu-ti pot raspunde, are sanse de supravietuire, in cazul in care tratamentul da rezultate.

In sala de examinare, am privit chipul dragalas al lui Kim, stalcit de durere. Frica ei, imi frangea inima. Tinandu-mi copilul in brate, m-am intors catre medic.

- Daca si iar daca! Numai asta aud, de 16 luni incoace. Kim suporta injectiile astea dureroase, o data la doua saptamani, inca de cand s-a nascut. Nu vezi cum tipa, si cum plange? Numai atat imi poti spune?

Intelegand ca eram speriata si nervoasa, doctorul nu s-a simtit jignit...

- Numarul limfocitelor este mai scazut ca oricand, mi-a spus el cu blandete, injectiile cu gama-globulina, au ajutat-o sa supravietuiasca, dar corpul ei, nu produce limfocite in cantitati suficiente...nu-ti pot oferi un miracol...daca fiica ta nu reactioneaza la tratament, nu va trai...

Realitatea expusa de medic, m-a speriat cumplit, simtindu-ma extenuata si invinsa, i-am spus:

- Kim e mereu bolnava si are febra mare. Stau treaza in fiecare noapte. Si cand am impresia ca o sa-si revina o iau de la capat...si acum imi spui ca nu exista speranta?!?

- Trebuie sa accepti situatia, mi-a raspuns el, In viata nu exista garantii. Dumnezeu te-a pus in aceasta situatie. Infrunt-o! Fa tot ce poti!

Abia imi puteam controla furia din glas:

- Ei, bine, daca Dumnezeu m-a pus, poate sa ma si scoata din ea! Incep sa cred ca ii place sa-i vada pe oameni suferind si ca adora sa-i umileasca si sa-i descurajeze...cred, ca m-am saturat de Dumnezeul asta!

Istovita si ametita m-am intors acasa...am auzit-o pe Kim intorcandu-se in patutul ei si m-am dus sa vad ce face...locul injectiilor, avea sa o mai doara cateva zile...

*******************************************************

Unde esti Doamne? De ce esti asa de rece si tacut??? Doamne de ce arunci asupra mea povara si nu ai grija de mine, ca un Tata iubitor?? M-ai parasit? Unde sunt pacea si linistea pe care mi le-ai promis???

Linistea a fost raspunsul pe acre l-am primit. Simteam ca Dumnezeu rade de mine... slabita ca o papusa de carpa, m-am trantit din nou pe canapea...si am inceput sa ma gandesc la copilaria mea nefericita, la tatal meu rece si autoritar, la mama mea, care era o fire slaba...desi mersesem toata viata la biserica, Dumnezeu parea inabordabil...il consideram un politist din Ceruri gata sa pedepseasca, dar care nu era afectuos si iubitor...semana mult cu tatal meu.

Tatii...de cate ori ma gandeam la tati, imi aminteam aniversarea mea de la 13 ani. Eram fericita ca deveneam in sfarsit, adolescenta...multi dintre prietenii mei, venisera la petrecere, dar aceasta zi fericita s-a transformat, intr-una plina de oroare...tatal meu, a venit beat crita, impleticindu-se...

- Esti proasta si urata, mi-a spus tata, stand printre prietenii mei...nimeni, nu te va putea iubi vreodata...

In consecinta, am devenit, o fiinta singuratica si retrasa simtind ca nu-mi gasesc nicaieri locul.

Revenindu-mi, m-am gandit...dar totul s-a schimbat, cand Te-am descoperit pe Tine Doamne... Tu m-ai acceptat asa cum sunt, cu toate defectele mele. M-am simtit ca acasa, cand Te-am gasit pe Tine....si Tu ma vei trada???

Revenindu-mi din vis, m-am dus in bucatarie si am inceput sa spal vasele.....cufundata in gandurile mele, mi-am amintit de perioada cand s-a imbolnavit Kim...la inceput nu mi-a fost teama, ma gandeam eu in timp ce-i vorbeam lui Dumnezeu... Stiam ca esti capabil sa o vindeci...Tu poti face orice...dar fiica mea e bolnava...nimic nu-i mai simplu...nu-i asa???

Am luat o cratita de pe aragaz si am inceput sa o frec cu putere. Bine Doamne....atunci care-i solutia??? Eu, cred in Tine...toti s-au rugat pentru noi, Am citit Cuvantul Tau, ne-am indeplinit promisiunile, si am asteptat sa ne ajuti. Ce doresti??? De ce nu-mi vindeci copila?

Dar...nu am primit nici un raspuns.

Dupa ce am spalat vasele, mi-am uscat mainile....descurajata, m-am intors in sufragerie...daca Dumnezeul meu tacut, ma parasise, incotro ma puteam indrepta?

Privirea mea s-a oprit asupra Bibliei de pe masuta...un verset din Geneza, 22 imi venise in minte, coplesindu-ma....am deschis-o repede sa vad daca mi-l aminteam corect...suna asa..." Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac, du-te in tara Moria, si adu-l ardere de tot, pe un munte pe care ti-l voi spune"...

Atunci, am stiut ca Dumnezeu voia sa o sacrific pe Kim...mintea mea era limpede si mi-am dat seama ca imi iubisem fiica mai presus de Dumnezeu...ii cerusem Domnului sa imi implineasca voia...voia mea...nu a Lui...un rob se infuriase pe Dumnezeul sau, fara sa-i cada la picioare, niciodata nu m-am gandit ca El, ar putea sa mi-o ceara pe Kimmie...sper sa nu-mi ceri asa ceva Iisuse!!! Nu viata copilei mele! Cat de usor ti-ar fi sa o vindeci, doar printr-o atingere...Doamne Dumnezeule!...in inima mea franta am construit un altar. Pe el am asezat-o pe singura mea fiica...Doamne ma las in voia Ta, daca vrei sa imi iei copilul, ia-mi-l...nu ma mai pot impotrivi...iarta-ma Doamne pentru lipsa mea de supunere...nu inteleg, de ce mi-o ceri pe fiica mea, dar te iubesc si cred in Tine...ajuta-ma!!!

Abia atunci, m-a invaluit o pace profunda, lupta se sfarsise. Castigasem...am renuntat la toata furia mea la temerile care ma doborasera, in decursul acestor luni....Toata viata ma voi supune Lui...

Duap sase saptamani, eu si Kim, ne-am dus din nou la consultatie....Kim nu se mai simtise rau. Statea in bratele mele, radiind de sanatate.

- N-am vazut asa ceva in viata mea, spuse doctorul Rubinstein, privindu-ma mirat...numarul limfocitelor e normal....e imposibil! nu-si putea reveni asa repede....

Dar se intamplase...si in adancul sufletului meu, stiam de ce...precum lui Isaac ii fusese inapoiat fiul, tot asa si fiica mea, imi fusese inapoiata mie...Dumnezeu era marele medic, si Tata in care credeam....poate ca era vremea sa-mi vindec si sufletul...cand ajung acasa....o sa-l sun pe tata...

Fiecare zi trăită e o zi deosebită

Această povestioară te va ajuta să reflectezi. Continuă să citeşti, merită efortul.

Un prieten a deschis sertarul dulapului soţiei sale şi a ridicat un pachet

Indianul si greierul

din "Ilustratii fierbinti" de Wayne Rice

--------------------------------------------------------------------------------

Un indian american era impreuna cu prietenul sau in centrul New York-ului, trecand pe langa piata Times Square din Manhattan. Era ora amiezii iar strazile erau pline de oameni. Masini clanxonand, taximetre ce luau curbele cu viteza, sirene ce se apropiau sau se departau, toate aceste sunete ale orasului parca te asurzeau.

Dintr-o data indianul a spus: "Am auzit un greiere."

Prietenul sau a spus: "Ce? Trebuie sa fii nebun. N-ai cum sa auzi un greiere in tot vacarmul asta!"

"Nu! Sunt sigur, am auzit un greiere!" a insistat indianul.

"Asta-i o nebunie!" a continuat prietenul.

Indianul a ascultat cu atentie un moment dupa care a trecut strada spre o zona unde se aflau cativa copaci. A cautat imprejur, sub ramuri si a gasit micul greiere. Prietenul sau a ramas uimit.

"Asta-i incredibil!" a spus acesta. "Trebuie sa ai un auz supraomenesc!"

"Nu", a spus indianul. "Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculti cu ele."

"Dar asta nu se poate!" a continuat prietenul. "Eu n-as putea auzi un greiere in acest zgomot!"

"Da, asta asa e. Depinde de ceea ce este important pentru tine." a venit imediat raspunsul. Da-mi voie sa-ti arat."

A bagat mana in buzunar si a scos cateva monede pe care le-a lasat sa cada discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orasului au remarcat ca toti oamenii de pe o raza de 5 metri au intors capul privind in jur daca nu cumva banii cazuti erau ai lor.

"Intelegi ce am vrut sa spun?" a continuat indianul. "Totul depinde de ceea ce este important pentru tine."

Morala: Ce este important pentru tine? Ce asculti? Unii oameni spun ca nu exista Dumnezeu si ca El nu le-a vorbit niciodata. Dar poate ei nu-L pot vedea sau auzi deoarece nu il asculta. Ei traiesc pentru ei insisi, nu pentru Dumnezeu.

Daca esti acordat pe aceeasi lungime de unda cu Dumnezeu, vei fi in stare sa Il identifici la lucru in viata ta si in lume. Si vei fi in stare sa Il auzi cand vorbeste.

Isus a spus: "Caci inima acestui popor s-a impietrit; au ajuns tari de urechi, si-au inchis ochii, ca nu cumva sa vada cu ochii, sa auda cu urechile, sa inteleaga cu inima sa se intoarca la Dumnezeu si sa-i vindec. Dar ferice de ochii vostri ca vad si de urechile voastre ca aud!" (Matei 13:15-16)

Un violonist in metrou

Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.

Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.

Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.

Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca!

Primul care i-a acordat intradevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit . Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.

In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere.

Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.

Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.

Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito metrou a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor.

Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?

Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:

Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata?

Asa ca: Bucura-te de viata, admira lucrurile simple si zambeste...

Mai bine plec

Auzi ce-ţi place

Un fermier american, care locuia la ţară, şi prietenul lui, mergeau odată prin centrul oraşului New York. Era

Povestea unei lum

Valoarea femeii

Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era şi un bun contabil, căci la orice lucru el folosea creionul şi h